Orice politică de reintegrare pentru a fi în măsură să realizeze obiectivele fixate, trebuie să dispună de un set de elemente indispensabile, şi anume: viziune, strategie şi mijloace de aplicare. Astfel, în cele ce urmează, vom analiza respectivele componente, prezentând starea de fapt a lucrurilor şi evidenţiind principalele lor deficienţe.
Viziunea de Reintegrare
Viziunea de Reintegrare a Ţării este expusă în Legea Parlamentului Republicii Moldova Nr. 173, din 22 iulie 2005, cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), fost votată de 100 din 101 deputaţi ai Parlamentului, dominat la acea dată de Partidul Comuniştilor. Conform acestei Legi pentru realizarea politicii de reintegrare a Republicii Moldova, procesul de negocieri cu Transnistria se desfăşoară în vederea atingerii scopurilor de democratizare şi de demilitarizare a Transnistriei. Numai după îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea, în special a celor referitoare la onorarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, şi după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se va desfăşura pentru elaborarea în comun şi adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei.
Drept bază pentru elaborarea şi adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei vor servi prevederile Legii din 22 iulie 2005, în special:
-
În componenţa Republicii Moldova se va constitui unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special Transnistria;
-
Transnistria va fi parte componentă inalienabilă a Republicii Moldova;
-
Organul reprezentativ al Transnistriei va fi Consiliul Suprem – organul suprem al puterii legislative al Transnistriei cu drept de a adopta legi de importanţă locală şi alte acte normative în limita competenţei sale;
-
Judecătoriile, organele procuraturii, Direcţia Serviciului de Informaţii şi Securitate şi Direcţia Afacerilor Interne ale Transnistriei vor fi părţi componente ale sistemului unic de instanţe judecătoreşti şi ale sistemului unic de organe de drept ale Republicii Moldova şi îşi vor desfăşura activitatea de înfăptuire a justiţiei, de asigurare a ordinii de drept şi a securităţii statului în baza legislaţiei Republicii Moldova;
-
Transnistria va avea simbolurile sale, care se aplică deopotrivă cu simbolurile Republicii Moldova;
-
Limbile oficiale în Transnistria vor fi limba moldovenească, în baza grafiei latine, limbile ucraineană şi rusă. Republica Moldova garantează funcţionarea şi altor limbi pe teritoriul Transnistriei;
-
Transnistria va soluţiona de sine stătător, în interesul întregii populaţii, problemele ce ţin de dezvoltarea juridică, economică şi socială date în competenţa ei de Constituţia şi de alte legi ale Republicii Moldova şi de legislaţia Transnistriei;
-
Transnistria va avea dreptul să stabilească şi să întreţină, în modul prevăzut de legislaţia Republicii Moldova, relaţii externe în domeniile economic, tehnico-ştiinţific şi umanitar;
-
Pământul, apele, subsolul, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul Transnistriei vor fi proprietatea întregului popor al Republicii Moldova, constituind, totodată, baza economică a Transnistriei.
-
Adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei va fi însoţită de adoptarea unui sistem de garanţii interne care va fi format în baza procesului de negocieri, doar după îndeplinirea condiţiilor de demilitarizare şi democratizare a Transnistriei.
Viziunea de reintegrare a ţării expusă în Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), nu se mai bucură însă de susţinerea solidară a clasei politice moldoveneşti, în particular de suportul celui mai mare partid de opoziţie, Partidul Comuniştilor, care a promovat-o şi aprobat-o univoc în 2005. Mai mult decât atât, Legea dată a fost încălcată chiar de principalul ei promotor, Vladimir Voronin, Preşedintele de atunci al Republici Moldova. La 18 martie 2009, aflat la Moscova, Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova şi liderul Partidului Comuniştilor, semnează împreună cu Liderul transnistrean Igor Smirnov şi Preşedintele Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, o Declaraţie Comună în care, printre altele, părţile semnatare menţionat rolul stabilizator al actualei misiuni de pacificare din regiune, subliniind, totodată, necesitatea obiectivă a transformării ei într-o misiune de garantare a păcii sub egida OSCE, după soluţionarea politică a problemei transnistrene. Or, acest lucru contravine flagrant cu prevederile Legii Nr. 117, din 10 iunie 2005, care stipulează condiţiile indispensabile pentru demilitarizarea regiunii transnistrene, printre care se numără şi necesitatea transformării treptate şi depline a operaţiunii de pacificare existente într-un mecanism internaţional de observatori militari şi civili, care vor acţiona cu mandatul OSCE, până la reglementarea deplină a conflictului.
În prezent, Liderul Comuniştilor Vladimir Voronin se pronunţă deschis pentru acordarea regiunii transnistrene a statului de republică în cadrul Republicii Moldova şi respinge formula de unitate teritorială autonomă cu statut juridic special, aşa cum este prevăzut în Art. 3 al Legii din 22 iulie 2005 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria). Pe de altă parte, poziţia partidelor din actuală Coaliţie pentru o Guvernare Pro-Europeană (Partidul Liberal-Democrat, Partidul Democrat şi Partidul Liberal Reformator) nu este fără echivocuri. Deşi oficial aceste partide se pronunţă pentru acordarea unei autonomii largi regiunii transnistrene, acest deziderat nu se regăseşte în Programul de Activitate al Guvernului 2013 – 2014. Mai mult decât atât, ele evită să se pronunţe asupra condiţionălităţilor politice prevăzute de Legea din 22 iulie 2005, care, conform, unor surse neoficiale restrâng spaţiul de manevră al Chişinăului la masa negocierilor. Nu este clară nici poziţia Partidului Liberal, rămas în afara Coaliţiei pentru Guvernare Pro-Europeană, şi care nu o singură dată şi-a exprimat nemulţumirea faţă de politica paşilor mici în raport cu administraţia de la Tiraspol iniţiată de fostul Prim-ministru, Vlad Filat.
Strategia de Reintegrare
Legea Parlamentului Republicii Moldova Nr. 173, din 22 iulie 2005, cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) a rămas în mare parte un document declarativ, fără urmări practice. Ea nu a fost urmată de elaborarea unei Strategii de reintegrare a ţării care ar fi ghidat toate instituţiile statului şi societatea în aplicarea prevederilor sale. Este adevărat, în februarie 2012 Biroul de Reintegrare din cadrul Cancelariei de Stat a elaborat, proiectul Concepţiei reglementării conflictului transnistrean şi reintegrării Republicii Moldova. Aceasta concepţie urma să fie supusă unor dezbateri publice în martie aceluiaşi an, iar apoi aprobată de Guvernul Republicii Moldova. Nici una nici alta nu s-a întâmplat. Federaţia Rusă şi administraţia transnistreană au ameninţat autorităţile moldovene că nu vor participa la reuniunile în formatul 5+2, în cazul în care această Concepţie va fi aprobată de Guvernul Republicii Moldova. Pentru a nu periclita relansarea dialogului cu administraţia de la Tiraspol, precum şi reuniunile în formatul 5+2, Chişinăul a decis să amâne examinarea şi aprobarea unui astfel de document.
Proiectul Concepţiei reglementării conflictului transnistrean şi reintegrării Republicii Moldova defineşte originea şi caracterul conflictului; reflectă importanţa reglementării acestuia; reiterează obiectivele, principiile şi mecanismele reglementării politice; reliefează rolul măsurilor de întărire a încrederii, al societăţii civile şi comunităţii internaţionale; trasează obiectivele şi principiile politicilor de reintegrare; enunţă sursele de finanţare a politicilor de reintegrare; şi descrie cadrul instituţional şi normativ-legislativ al politicii de reintegrare. Cu toate acestea, Concepţia respectivă nu ar fi corespuns necesităţilor unei politici naţionale de reintegrare a ţării, deoarece, aceasta are un caracter declarativ. Ea nu conţine o analiza SWOT a situaţiei politice şi social-economice din regiunea transnistreană. Nu reflectă principalele provocări, ameninţări şi oportunităţi ale reglementării şi reintegrării. Nu face o evaluare a potenţialelor costuri ale reglementării şi reintegrării, iar sursele de finanţare sunt nişte declaraţii de intenţii. Documentul nu conţine indicatori de progres. Nu evaluează posibilul impact al reglementării şi reintegrării. Iar responsabilităţile de coordonare şi implementare a politicii de reintegrare a ţării sunt formulate în termeni generali. Pe deasupra la toate, proiectul Concepţiei nu conţine un plan de acţiuni care ar fi angajat toate instituţiile guvernamentale în implementarea ei.
Mijloacele Politicii de Reintegrare
Mijloacele politicii de reintegrare a ţării sunt fie insuficient dezvoltate sau practic nu există de loc. Este adevărat, actualmente, Guvernul Republicii Moldova dispune de un set de instrumente instituţionale pentru implementarea politicii de reintegrare a ţării, şi anume:
- Comisia guvernamentală pentru reintegrarea ţării, care asigură şi coordonează promovarea de către toate instituţiile naţionale ale Republicii Moldova a unei politici unice în domeniul reintegrării ţării;
- Viceprim-ministrul pentru reintegrare responsabil de realizarea politicilor în acest domeniu. El are statut de reprezentant politic în reglementarea transnistreană din partea autorităţilor constituţionale de la Chişinăului, conduce delegaţiile Republicii Moldova în procesul de negocieri pentru soluţionarea diferendului transnistrean, inclusiv la rundele oficiale de negocieri în formatul “5+2”;
- Biroul pentru reintegrare al Cancelariei de Stat, cu statut de Direcţie generală, responsabil de realizarea politicilor în domeniul reintegrării ţării;
- Grupurile de lucru sectoriale mandate să contribuie la întărirea încrederii şi securităţii între ambele maluri ale Nistrului în contextul soluţionării problemei transnistrene şi acordarea asistenţei sociale populaţiei localităţilor din regiunea transnistreană.
Aceste instituţii, însă, suferă de o serie de deficienţe structurale, care le subminează eficienţa activităţii lor şi transformându-le în nişte forme butaforice, fără conţinut. Astfel, Comisia guvernamentală pentru reintegrarea ţării coordonează o politică de reintegrare practic inexistentă, fără strategie şi fără un plan consolidat de acţiuni, care să canalizeze atenţie, eforturile şi resursele autorităţilor centrale ţi locale. În consecinţă, reuniunile ei se limitează în general la informarea instituţiilor despre ultimele evoluţii de la masa negocierilor, din zona de securitate şi din cadrul grupurilor sectoriale de lucru, iar deciziile luate sunt mai degrabă de ordin tactic ce au ca scop coordonarea unor poziţii, atitudini, acţiuni legate de situaţia curentă.
La rândul său, Viceprim-ministrul pentru reintegrare nu dispune de pârghiile necesare pentru realizarea politicilor de reintegrare, care există aproape exclusiv la nivelul discursului public şi mai deloc la nivelul unor documente programatice aprobate de Ministere, Guvern sau Parlament. Deşi reintegrarea ţării este o prioritate majoră a activităţii lor, ministrele nu au dezvoltate planuri de reintegrare sectoriale, în cazul în care aceasta s-ar întâmpla în următorii 10 ani. Din lipsa resurselor financiare pentru implementarea măsurilor de încredere, despre care vorbesc atât de mult autorităţile centrale, acestea sunt lăsate de Guvern aproape în totalitate pe seama partenerilor europeni, care de altfel le finanţează aproape exclusiv. Mai mut decât atât, negocierile politice în formatul 5+2 şi dialogul cu administraţia de la Tiraspol, ocupă ce mai mare parte a timpului Viceprim-ministrului pentru reintegrare, care este, în primul rând, negociatorul şef al Chişinăului la masa negocierilor în formatul 5+2. Or, acest fapt nu-i permite să se concentreze deplin pe elaborarea şi aplicarea politicilor de reintegrare, care nu ar depinde de voinţa Tiraspolului. De altfel, în opinia noastră, dubla sa postură, de negociator şef şi principalul responsabil de realizarea politicilor de reintegrare, poate limita libertatea sa de acţiune pe această din urmă dimensiune.
Biroul pentru reintegrare al Cancelariei de Stat, mandat să asiste Viceprim-ministrul pentru reintegrare în procesul reglementării politice şi la implementarea politicilor de reintegrare a ţării, nu dispune de capacităţile instituţionale pentru îndeplinirea acestor sarcini. Din cei 13 membri ai Biroului, 6 sunt tineri cu experienţă incipientă în domeniu, iar alţii 2 se ocupă nemijlocit de activitatea Comisiei Unificate de Control (CUC), responsabilă de implementarea Acordului cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova, semnat de Republica Moldova şi Federaţia Rusă la 21 iulie 1992. În plus, Biroul are insuficientă expertiză pentru elaborarea strategiilor, politicilor, planurilor şi mecanismelor de reglementare şi reintegrare;
Cât priveşte Grupurile de lucru sectoriale, autorităţile de la Chişinăul nu au propriile planuri de acţiuni pro-active pe termen mediu, care ar îndrepta activitatea acestora în direcţia creării premizelor obiective pentru construirea unor spaţii unice între ambele maluri ale Nistrului economic, de transport, educaţional, comercial, social, turistic, vamal, etc. Ca rezultat, agendele de lucru ale acestora sunt reactive, circumstanţiale, spontane, fără abordare sistemică şi sabotate adesea de subiecte conflictuale impuse de administraţia de la Tiraspol.
Mai mult decât atât, Republica Moldova nu are propriul plan de promovare a măsurilor de încredere între ambele maluri ale Nistrului; nu a evaluat până în prezent costurile reintegrării sale, iar resursele bugetare acordate pentru acest scop sunt mizere în raport cu obiectivul propus. Pentru anul 2013, Guvernul Republicii Moldova a alocat aproximativ 15 milioane MDL (circa 850 mii Euro) pentru activităţi de reintegrare, fiind cheltuite aproape în întregime pentru mici proiecte de dezvoltare socio-economică a localităţile din zona de securitate, aflate sub jurisdicţia autorităţilor centrale de la Chişinău. În acelaşi timp, măsurile de încredere la nivelele societăţii civile, autorităţilor locale, comunităţii de afaceri, mediul academic, etc.. nu sunt acoperite de resursele bugetare.
Recomandări
Miza aproape exclusivă pe reglementarea politică în formatului de negocieri 5+2 şi promovarea măsurilor de încredere, nu este suficient pentru pregătirea ţării pentru o eventuală reintegrare a regiunii transnistrene. Republică Moldova are nevoie urgent de elaborarea şi punerea în aplicare a unei politici credibile de reintegrare pe termen mediu şi lung, care ar fixa obiectivele, trasa sarcinile, stabili responsabilităţile, mobiliza resursele financiare şi ar lansa o comunicare activă cu societatea de pe ambele maluri ale Nistrului. În acest context, considerăm oportun să facem următoarele recomandări, şi anume:
- Reconfirmarea sprijinului politic, de către toate partidele parlamentare, pentru principiile reglementării politice stipulate de Legea Parlamentului Republicii Moldova Nr. 173, din 22 iulie 2005, cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria);
- Elaborarea unei Strategii de reintegrare a ţării care ar ghida toate instituţiile statului şi societatea în aplicarea prevederilor sale. Aceasta ar urma conţine analiza SWOT a situaţiei politice şi social-economice din regiunea transnistreană; să reflecte principalele provocări, ameninţări şi oportunităţi ale reglementării şi reintegrării; să stabilească exact sursele de finanţare; să evalueze posibilul impact al reintegrării; să formuleze expres mecanismele de coordonare şi implementare a politicii de reintegrare a ţării;
- Aprobarea unui plan de acţiuni care ar angaja toate instituţiile guvernamentale în implementarea Strategiei de reintegrare. Planul de acţiuni ar urma să stabilească indicatori concreţi de progres şi să fixeze responsabilităţile ce revin fiecărei instituţii implicate;
- Ministerele să elaboreze politicilor sectoriale de reintegrare pe termen mediu şi lung, care ar formula obiectivele, acţiunile de realizare, evalua costurile şi identifica resursele de finanţare;
- Grupurile de lucru sectoriale de la Chişinău să elaboreze propriile planuri de acţiuni pro-active, care ar canaliza activitatea acestora în direcţia creării premizelor obiective pentru construirea unor spaţii unice între ambele maluri ale Nistrului economic, de transport, educaţional, comercial, social, turistic, vamal, etc..;
- Ministerul de Finanţe în colaborare cu ministerele de resort să evalueze potenţialele costuri ale reintegrării şi să propună opţiuni/instrumente concrete de finanţare. În acest context, merită să fie analiza experienţele Germaniei şi Coreei de Sud de finanţare a unificării şi, respectiv, a politicii de reunificare. Unificarea Germaniei a costat bugetul german 1.3 trilioane Euro, dintre care 185 miliarde Euro a fost colectaţi de la germani în baza ”taxei de solidaritate”, introdusă de Guvernul Germaniei în 1991. La rândul ei, Coreea de Sud a creat în 2012 Fondul pentru unificarea ţării , care va acumula resurse financiare din fondurile guvernamentale şi donaţiile private. În Coreea Fondul coreean pentru unificare este văzut, în primul rând, ca un simbol al pregătirilor pentru reunificarea ţării, precum şi ca un efort de mobilizare a societăţii pentru susţinerea politicii de reunificare.