Analiza de față are ca obiectiv principal să explice în ce constă federalizarea Republicii Moldova (RM) în concepția Federației Ruse și ce urmări ar avea, eventual, aceasta pentru RM. De asemenea, să examineze dacă proiectul federalizării mai este cu putință la momentul actual și care sunt pozițiile față de acesta atât a RM cât și a Federației Ruse. Așa cum menționasem în analiza mea anterioară, actualul președinte ar putea să reactiveze dosarul de federalizare dacă va obține majoritatea parlamentară în alegerile din 2018.
De precizat că federalizarea care se impune în cazul RM nu este aceeași cu federalizarea în alte state europene cum ar fi, de pildă, Germania, Austria sau Elveția. Justețea și credibilitatea adoptării acestui model în cazul RM este îndoielnică având în vedere condițiile în care a fost concepută de la bun început. Federalizarea nu poate fi o soluție nici pentru rezolvarea de conflicte, nici pentru combaterea tendințelor separatiste, din motivul că ea nu este decât o formă de organizare statală și nimic mai mult.[1] Mai adăugăm și faptul că RM se află într-un alt spațiu geopolitic și niciodată, nici într-o perioadă istorică nu a funcționat ca o federație. În tot cazul, miza oricărei structuri federale este păstrarea suveranității și a identității naționale[2], tocmai opusul a ceea ce se dorește pentru RM.
Cuvântul federație (foedus sau fidere), care provine din latină, ar însemna „acord bazat pe încredere”, ceea ce nu a existat niciodată între RM și Transnistria. Ceea ce pentru țările occidentale înseamnă un mecanism democratic de organizare internă a statului, pentru Federația Rusă nu este decât un mod de a influența politica altui stat.[3] Comparația corectă a RM ar fi cu statele baltice, state pentru care nici federalizarea, nici regionalizarea nu au fost necesare pentru accederea lor în NATO și UE. Aceste state, însă, spre deosebire de RM, Ucraina și Georgia nu au cunoscut fenomenul separatismului teritorial promovat de Kremlin.
În acest sens, Federația Rusă promovează idei de pseudo-federalizare – nu în versiune germană și nici chiar în versiune rusească ci în versiunea Memorandumului Kozak, care înseamnă crearea unui pseudo stat paralizat din interior, nefuncțional și manipulat din exterior. Moscova utilizează regimul separatist anticonstituțional din stânga Nistrului ca element de șantaj, pentru a controla din punct de vedere geopolitic întreaga RM. În consecință, federalizarea nu va însemna federalizarea RM cu Transnistria, ci cu Federația Rusă. Consider că merită atenție ceea ce susține Col. (r) dr. Aurel V. David privind folosirea de către forțe interesate din interior și exterior a formelor de organizare a statelor europene, cum ar fi regionalizarea și federalizarea, în scopul de a destrăma un stat.[4]
Formatul pentalateral 5+2 al Memorandumului Kozak, conceput de Moscova, a impus Chișinăului o serie de mecanisme ce au asigurat de la bun început nerezolvarea conflictului transnistrean. În primul rând, pentru că operațiunea de menținere a păcii include, pe lângă forțele RM, trupele rusești, precum și a unităților paramilitare transnistrene iar deciziile privind zona de securitate se adoptă prin consens, ceea ce înseamnă că timp de 25 de ani RM se confruntă cu poziția ofițerilor ruși. În al doilea rând, s-a impus formatul pentalateral 5+2.
Acest format 5+2 a avut consecința că a indus percepția falsă că acest conflict este unul intern, interetnic, prin urmare, s-au pus pe picior de egalitate RM și regimul anticonstituțional separatist, aceasta fiind cel mai semnificativ element pentru filosofia Memorandumului. De aici și repartizarea mandatelor de la egal la egal între Chișinău și Tiraspol. Mai mult, Federația Rusă, pretinzând a nu fi parte la acest conflict, și-a atribuit un rol inocent de mediator.[5]
Dorința de a înfrâna orice încercare de soluție o putem găsi într-un manual al Academiei de diplomație de la Moscova care confirmă poziția ostilă a Kremlinului, afirmând că Federația Rusă încă nu a fost în măsură să-și apere în mod adecvat interesele sale în această regiune considerată de importanță strategică, concluzând că „problema transnistreană nerezolvată va rămâne un factor pozitiv, atâta timp cât Rusia nu va dobândi forțe noi pentru a-și apăra interesele sale aici.” În plus, „existența problemei transnistrene împiedică, într-o anumită măsură, procesul de integrare a Republicii Moldova în NATO și UE.”[6]
În același manual, se atenționa, încă din 2001, că Ucraina face toate eforturile pentru a obține statutul de putere regională și că este departe de a fi un observator imparțial în chestiunea transnistreană iar Mircea Druc, fost prim-ministru al RM, afirma că Kievul ar putea fi chiar mai ostil decât Rusia și chiar ar dori tărăgănarea soluționării conflictului pentru a arăta SUA că ea este cea care ar putea veni cu soluția.
În prezent, însă, anume Ucraina este cea mai interesată în soluționarea conflictului deoarece o paște pericolul ca Transnistria să devină o gubernie rusă după modelul Königsberg/Kaliningrad și atunci, după spusele lui Mircea Druc, Rusia, având Tiraspolul, ar putea să tragă linia Crimeea – Odessa, Odessa – Tiraspol, Tiraspol – Comrat (Găgăuzia), Comrat – gurile Dunării, înlăturând Ucraina de la Marea Neagră.[7] Însă acest lucru este puțin probabil să se realizeze.
În cazul în care federalizarea nu va fi posibil de realizat, există șansa ca Federația Rusă să-l folosească pe actualul președinte al RM în calitate de agent de influență pentru a impune, în cadrul formatului 5+2, vreun „statut special” pentru Transnistria, nemenționând termenul de „federație”, însă, care ar permite același control geopolitic al Federației Ruse. Experții în domeniu atenționează că în cazul în care se va reuși acordarea unui „statut special” Transnistriei, acesta va fi promovat de Rusia ca precedent favorabil pentru acordarea unui statut politic regimurilor separatiste din Donețk și Lugansk. De aceea, apariția fenomenului Igor Dodon va fi contrabalansat de Kiev care nu-și dorește ca RM să fie utilizată drept precedent.
Fie că o vom numi federalizare sau „statut special”, diplomația rusească va avea ca document de bază în cadrul procesului de negocieri Memorandul Kozak, prin care va încerca să convingă Occidentul că doar acesta poate soluționa conflictul. Prin urmare, nu putem considera acest memorandum ca fiind depășit.[8] Dacă i s-ar acorda regiunii separatiste un regim de autonomie extinsă în cazul federalizării, aceasta ar însemna ca Tiraspolul, sau mai bine zis Moscova, să controleze politica externă și de securitate a RM și, mai mult decât atât, să surpe definitiv vectorul occidental prin includerea a 10% de voturi pro ruse în totalul electoral al republicii reintegrate.
Susțin totalmente opinia specialistului în chestiunea transnistreană, Valeriu Cerba, în sensul că nu se va ajunge la un consens atâta timp cât, în cadrul negocierilor, vom avea ca avocat Kremlinul, „care este călăul în acest conflict.”[9] În calitatea sa de stat agresor, Rusia și-a asumat rolul și de pacificator, și de mediator, și de garant. Mecanismul de pacificare este ilegal, fiindcă nu dispune de mandat internațional sau regional și, așa cum am demonstrat în teza mea de masterat, există o încălcare flagrantă a normelor internaționale, cum ar fi consimțământul părților implicate în conflict, neimplicarea în misiune a părților beligerante, imparțialitatea și nefolosirea forței de către trupele de menținere a păcii și stabilirea unui termen concret de menținere a acesteia. Or, niciunul dintre aceste principii nu s-au respectat.
Violarea normelor internaționale de către armata a 14-a și influența Moscovei în situația de criză a RM este demonstrată în mai multe teze de disertație din cadrul departamentului de istorie națională a Federației Ruse. Într-una dintre aceste disertații prezintă importanță următoarele: „În ciuda neutralității oficiale a armatei și împotriva poziției oficiale a Federației Ruse, personalul armatei, fiind atras în conflict, a sprijinit în mod sistematic transnistrenii în diferite forme furnizându-le arme și muniții. Astfel, numai datorită acestui sprijin, Transnistria, a fost capabilă să reziste cu succes în fața Moldovei și să-și apere independența. Folosind armata a 14-a ca instrument politic, Federația Rusă, a reușit să se întărească în regiune, păstrând și crescând influența sa geopolitică.” Teza conclude astfel: „Acum putem spune cu încredere deplină că atât Uniunea Sovietică cât și mai apoi Federația Rusă au avut un impact foarte mare asupra conflictului transnistrean.”[10]
Într-o altă disertație se afirmă că Moscovei îi trebuia „neutralitatea constituțională” a RM pentru a nu permite intrarea acesteia în Alianța Nord-Atlantică, protejând, astfel, izolarea totală a Federației Ruse în cadrul sistemului european de securitate. Percepând extinderea NATO drept un pericol, Moscova își justifică prezența militară ilegală în RM.[11] Anume în acești termeni trebuie înțeles atât conflictul transnistrean, situația de criză profundă din RM, cât și politica ostilă față de vectorul european și de aspirația de reunire cu România.
De remarcat este faptul că federalizarea este respinsă până și de susținătorii regimului separatist. De pildă, politologul rus Sergey Mikheyev susține că simpatiile pro-ruse ale actualului președinte a RM nu garantează cu nimic siguranța Transnistriei, ținând cont că la următoarele alegeri poate veni alt președinte ce poate fi pro român[12], pro european, pro NATO. Prin urmare, federalizarea poate fi o soluție doar dacă s-ar stabili niște mecanisme de ieșire din această federalizare în cazul în care ar apărea oarecare politici dușmănoase la adresa Tiraspolului, iar faptul de a pune armata a 14-a la dispoziția Chișinăului ar fi un act de sinucidere. Conclude afirmând că „pentru noi Transnistria este un avanpost geostrategic.”[13]
Aș adăuga aici mențiunea făcută de Valeriu Cerba că Tiraspolul nu-și dorește un statut juridic special în cadrul Moldovei, ci doar încearcă să mențină o tensiune permanentă.[14] Așa cum am menționat mai sus, Moscovei îi convine nerezolvarea chestiunii transnistrene. Ideea de federalizare folosește doar pentru a bloca orice progres în acest sens. Iar în cazul în care RM va înainta către NATO și UE, atunci va intra în joc scenariul de rezervă al Moscovei, și anume, incorporarea Transnistriei în componența Federației Ruse.
Un alt aspect care merită atenție este că ignorarea de către populație a chestiunii transnistrene a fost posibilă doar din considerentul că Transnistria nu a ajuns să controleze formal restul RM. Dacă se insistă prea mult pe chestiunea federalizării și integrării RM în Uniunea Eurasiatică atunci există riscuri majore să izbucnească un conflict intern.[15] Dan Dungaciu consideră că federalizarea, care e totuna cu recunoașterea eșecului proiectului statal RM, ar avea ca o consecință imediată creșterea procentajului celor care văd în reunificarea cu România unica soluție viabilă.[16] Personal, aș dori să cred așa, însă, cred că la moment idea reunificării este prea discreditată.
Susțin opinia fostului prim-ministru al RM, Mircea Druc, care consideră că atât vectorul european cât și cel estic sunt deja monopolizate în RM, cu excepția celui unionist. El consideră că actualul președinte are totuși un merit, acela că a pus în gardă și a trezit idea românismului, a identității. Cât despre pericolul federalizării RM, Mircea Druc consideră că acest lucru nu va fi cu putință fiindcă nimeni nu-i va permite să o facă iar „noi nu trebuie să ne uităm la ceea ce se declară ci la ceea ce întâmplă”.[17]
Concluzie
Obiectul disputei transnistrene nu este unul intern, între Chișinău și Tiraspol, ci este lupta pentru controlul RM în contextul evoluțiilor globale sau regionale care vizează Marea Neagră. Aceasta reprezintă premisa crizei politice și geopolitice din RM în tot cazul. Prin urmare, trebuie să înțelegem că soluționarea acestui conflict nu se va face prin semnarea vreunui document, prin federalizarea sau nefederalizarea RM. Ca să ajungem la acest deziderat e nevoie să recunoaștem, în primul rând, că nu Transnistria, ci Federația Rusă este în conflict cu RM și tratativele trebuie purtate direct cu Moscova. De aceea, toate eforturile trebuie îndreptate în a demonstra la nivel internațional că RM este sub ocupație ilegală militară.[18]
Orice reglementare a conflictului Transnistrean trebuie să se soldeze cu consolidarea democrației și dezvoltarea durabilă în RM, iar aceasta în nici un caz nu se va face prin federalizare. Să nu uităm, însă, că la fel ca și în cazul Transnistriei, RM este și ea, poate într-o măsură mai mică, controlată din exterior de către Moscova, în consecință, o „Transnistrie mai mare”. Mai mult, nici RM nu reprezintă o națiune, ci doar o parte din națiunea română. Prin urmare, soluția nu poate și nici nu trebuie să vină de la Chișinău sau Tiraspol, ci de la București cu sprijinul deplin al UE și al Statelor Unite.
Soluția cea mai la îndemână ar fi, ca atâta timp cât așteptăm dezghețarea soluționării conflictului, care oricum nu depinde de RM, să ne concentrăm pe democratizare, dezvoltare economică și apropiere de UE și, astfel, putem reveni pe viitor la procesul de negocieri cu regiunea transnistreană într-o poziție de forță. Totodată, această transformare a RM ar eroda din interior regimul separatist de la Tiraspol care va dori să aibă avantajele cetățenilor RM, dacă între timp Transnistria nu va trece în componența Federației Ruse.
În concluzie consider că federalizarea RM nu mai este posibilă deoarece se înțelege că beneficiile federalizării ar fi nule iar riscurile absolute. Evoluția statului în direcția pro-europeană va continua iar poziția Chișinăului față de regimul separatist va deveni din ce în ce mai fermă. În acest caz, însă, există probabilitatea unui risc crescut ca Federația Rusă să producă așa zisele „răspunsuri asimetrice” ca și în cazul Georgiei sau Ucrainei. Prin urmare, soluționarea conflictului și eliberarea RM de sub influența Rusiei ne obligă să ne pregătim din toate punctele de vedere pentru a face față reacției Moscovei.
În încheiere aș dori să menționez ceea ce a afirmat, Constantin Codreanu, membru al Camerei Deputaților a României: „După integrarea în NATO și în Uniunea Europeană, singurul proiect de țară pe care îl poate avea România, în prezent, este reunirea celor două state românești.”[19]
[1] Institutul de Politici Publice: „Federalizare sau regionalizare? Experiența europeană, perspectivele Republicii Moldova”, Chișinău, 2003, Ion Osoianu http://ipp.md/lib.php?l=ro&idc=162
[2] Raportul Fundației Universitare a Mării Negre: ”Soluția Federalismului pentru R. Moldova: proiecte și perspective”, Nicolae Țîbrigan, Policy Memo nr. 21, decembrie 2016
[3] Institutul de Politici Publice: „Conflictul transnistrean”, Chișinău, 2010, Oazu Nantoi
http://www.ipp.md/public/files/Publicatii/2010/1Nantoi_pdf.pdf
[4] Revista Vitralii – Lumini și Umbre, nr. 26: „Planuri și scenarii actuale vizând dezmembrarea României”, pag. 37-45, Col. (r) dr. Aurel V. David, martie – mai 2016
[5] Digi24: „Federația Rusă nu are nevoie de Transnistria, ci de toată Republica Moldova”, Laurențiu Mihu, 19.12.2016
[6] „Mezhdunarodno-politicheskiye aspekty pridnestrovskogo konflikta ”, Dmitriy Demin, 2001 http://cheloveknauka.com/mezhdunarodno-politicheskie-aspekty-pridnestrovskogo-konflikta
[7] Est Vest Rest – 27 Martie – Invitat Mircea Druc https://www.youtube.com/watch?v=PuV8xZ7aT44
[8] Institutul de Politici Publice: „Conflictul transnistrean”, Oazu Nantoi, 2010 http://www.ipp.md/public/files/Publicatii/2010/1Nantoi_pdf.pdf
[9] Timpul: „Putin respectă integritatea teritorială a RM în aceeași măsură în care Dodon ne apără neutralitatea“, Valeriu Cerba, 03.03.2017 http://www.timpul.md/articol/putin-respecta-integritatea-teritoriala-a-rm-in-aceeai-masura-in-care-dodon-ne-apara-neutralitatea-105733.html
[10] „SSSR, Rossiyskaya Federatsiya i Pridnestrovskiy konflikt”, Vladimir Kolosov, 2007
http://cheloveknauka.com/sssr-rossiyskaya-federatsiya-i-pridnestrovskiy-konflikt#ixzz4emRrP9AN
[11] „Politika Rossii v otnoshenii Pridnestrovskoy Moldavskoy Respubliki”, Andrey Devyatkov, 2010 http://cheloveknauka.com/politika-rossii-v-otnoshenii-pridnestrovskoy-moldavskoy-respubliki#ixzz4emaXSjnz
[12] „Într-adevăr, la putere acum se află adversarii unioniștilor. Însă cine ne poate asigura în cadrul unei societăți democratice că puterea de stat nu va fi preluată vreodată de naționaliștii de dreapta?!” Extrase din conferința „Perspectivele soluționării conflictului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova“, „Calea Transnistriei”, Andrei Sofonov, Chișinău, 2009 http://www.cisr-md.org/pdf/Negocieri%20RO%20v2.pdf
[13] Sergey Mikheyev v Pridnestrov’ye, 09.11.2016 https://www.youtube.com/watch?v=IIHheXU7RKI&t=319s
[14] Ibidem. Valeriu Cerba, 03.03.2017
[15] Extras din lucrarea “Eroi Pentru România – Transnistria și amenințările Rusiei la Marea Neagră”, Dan Dungaciu: „Dosarul transnistrean”, 26.11.2010 http://www.ziaristionline.ro/2010/11/26/dan-dungaciu-dosarul-transnistrean/
[16] De menționat este faptul că populația RM încă nu s-a pronunțat deplin asupra reunirii pentru simplul fapt că nu a fost discutată cu adevărat la nivel politic nici chiar la București. Iar în cazul în care va avea loc un impuls de sus în jos susținătorii reunirii vor crește considerabil, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în 2005 când aderarea la vectorul proeuropean a crescut, consideră Dan Dungaciu.
[17] Ibidem. Mircea Druc
[18] Felicit decizia Curții Constituționale din 2 mai 2017 de a declara neconstituțională dislocarea trupelor rusești pe teritoriul RM http://www.timpul.md/articol/curtea-constituionala-a-decis-dislocarea-pe-teritoriul-republicii-moldova-a-trupelor-de-ocupatie-este-neconstitutionala–108704.html
[19] Publicat pe pagina sa de Facebook, 27 martie, 2017 https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10155059364227226&set=a.431115672225.226084.774422225&type=3&theater