Criza politică din acest an a amestecat la Chișinău laolaltă retorică, interese, frustrări, injustiție, astfel încât unii ar putea crede că nu mai există limite sau „linii roșii“ în politică, în general, și în ceea ce privește politica Republicii Moldova față de conflictul transnistrean, în particular. Și că, de dragul realismului politic, înțeles în anumite cercuri drept cam tot ce poți cumpăra pe bani, poți ignora liniile roșii, dacă rezultatul te poate avantaja. Un fel de Machiavelli întors pe dos.
Așa a fost în 1997, anul în care președintele Lucinschi accepta orbește principiul „sincronizării retragerii trupelor rusești concomitent cu procesul de reglementare politică a conflictului“, formulat într-un Memorandum croit chiar de „bunul său prieten“, E. Primakov, până la punctul în care regimul separatist declara că toată tehnica blindată și arsenalul fostei Armate a 14-a ruse îi aparține și, prin urmare, nu va părăsi niciun echipament militar fără transferarea unei sume echivalente cu valoarea acestuia în contul regimului. În 1999, Declarația Summit-ului OSCE de la Istanbul anula acest șantaj, impunând Rusiei obligația de a-și retrage, imediat și necondiționat, armamentul și militarii săi de pe teritoriul R. Moldova, dar obligația asumată de președintele B. Elțîn a fost ignorată de succesorul său, V. Putin. În 2003, președintele Voronin a fost pe punctul de a semna Planul Kozak, care stipula o prezență militară rusă pentru o perioadă de 40 de ani în R. Moldova, ca o garanție de menținere a păcii și de recunoaștere a regimului separatist sub forma unei „republici“ (după modelul Republicii Autonome Crimeea), dar cu atribuții politice largi și neechilibrate. Intervenția UE, SUA și NATO l-a făcut pe Voronin să abandoneze Planul Kozak. Mai târziu, același Voronin a avut din nou proasta inspirație de a semna la Barvikha, în martie 2009, o Declarație de recunoaștere a caracterului pozitiv al pacificatorilor ruși, alături de liderul separatist I. Smirnov și ex-președintele D. Medvedev. Dacă, pentru Voronin, Declarația însemna doar sprijin electoral garantat, pentru Moscova, ea servea unei construcții politice mult mai elaborate, care urmărea să atribuie Misiunilor sale de pacificare o recunoaștere internațională în tot spațiul ex-sovietic. Și cu toate acestea, Transnistria nu a fost și, posibil, nu are nicio șansă să fie recunoscută cu stat independent. Pentru Moscova, valoarea acestui teritoriu este strict legată de controlul agendei politice în R. Moldova, manevrând-o prin intermediul unor „actori cu drept de veto“ într-un proiect de stat, diferit de cel de astăzi, și care ar fi mult mai dezbinat, mai slăbit și mai fragmentat pe comunități etnice, cu o agendă scrisă de patroni externi.
Decidenții politici din R. Moldova au nevoie de sprijin politic în acest moment ca de oxigen, dar și de trasarea unor „linii roșii“ în proiectul de reglementare a conflictului. Mulți s-ar putea întreba de ce ar mai trebui să revenim la subiectul „liniilor roșii“, din moment ce există Legea nr. 173 din 22.07.2005, Cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului, cu atât mai mult cu cât această lege îi face atât de „fericiți“ pe negociatorii ruși și „purtătorii lor de cuvânt“? Răspunsul este dat, de fapt, de schimbarea radicală a ecuației de securitate din regiune, care obligă R. Moldova să fie mai determinată în a obține soluții favorabile în acest conflict înghețat, să se concentreze mai ales în următoarele luni, când se vor dubla ca intensitate acțiunile de reglementare a conflictului. Un alt factor care cere decidenților de la Chișinău o reluare a liniilor roșii ține de răspunsul pe care trebuie să-l dea R. Moldova unei adevărate ofensive diplomatice pe subiectul transnistrean, aparent legată de OSCE, care își propune un fel de capitulare nedeclarată a R. Moldova în raport cu regimul separatist, folosind ca placă turnantă în acest scop smulgerea unor concesii, aparent neutre, dar în esență de ordin principial, dacă le raportăm la scopul legat de independența externă urmărită de Tiraspol. Ca exemplu servește cererea insistentă a OSCE de a obține pentru Tiraspol recunoașterea unor plăcuțe de înmatriculare auto emise internațional, cod telefonic separat de R. Moldova, dar și suspendarea automată a tuturor dosarelor deschise de organele de urmărire penală ale R. Moldova pe numele unor oficiali transnistreni pentru infracțiuni penale serioase.
S-au schimbat radical şi pretențiile Moscovei în ultima vreme. D. Rogozin cere Chișinăului să se pregătească pentru un model confederativ în raport cu Transnistria. Cu atenția sustrasă de alte probleme, evoluția acestui subiect poate degenera, iar guvernul de la Chișinău ar putea luneca în spirala unor concesii pripite, inutile și ambigue, acceptând o costatalitate de după care ar putea să se vadă eventual și sigla OSCE, dar în care restul ar aparține deplin unui proiect rusesc.
Chișinăul este somat să facă noi concesii, să trateze cu generozitate cererile Tiraspolului și să închidă ochii la infracțiuni pe care niciun alt stat nu le-ar ignora. Este stranie poziția OSCE de a le minimiza. Notăm că sfătuitorii de bine nu au reușit să apere interesele cetățenilor R. Moldova, să salvgardeze circulația liberă a cetățenilor, a presei, a transportului, să deschidă podurile blocate de pacificatorii ruși ori să prevină aplicarea forței contra disidenților politici din regiune. În 2015, trupele de securitate transnistrene au răpit cetățeni ai R. Moldova din orașele aflate în afara zonei de securitate, la Hâncești și Florești, iar exercițiile militare ruso-transnistrene s-au desfășurat în regim nonstop, contrar statutului și avertizărilor făcute militarilor ruși. Sancțiunile impuse la 19 martie 2015, prin decizia Consiliului European, prelungite la 31 decembrie 2015, arată clar refuzul UE de a accepta argumentul foței brute militare în raport cu Ucraina, cu care Federația Rusă luptă în acest moment prin intermediul unui mix de instrumente hibride și convenționale.
Republica Moldova ar trebui să profite din plin de această mobilizare occidentală contra unui stat agresor, apărându-și teritoriul și cetățenii cu toate instrumentele politice, diplomatice și economice posibile. Ar fi de neiertat ca, în condițiile în care Rusia se ciocnește cu atâta rezistență din partea lumii civilizate, tocmai R. Moldova să poată fi victima ușoară a unor înțelegeri obscure. Cu atât mai important mi se pare să recapitulăm liniile roșii de care decidenții de la Chișinău ar trebui să se țină, iar cu puțină inteligență, chiar să extindă bagajul intangibil al politicilor sale față de regiunea transnistreană. Acestea ar fi următoarele:
1. Statutul. R. Moldova nu va recunoaște niciodată statalitatea Transnistriei în formatul „5+2“ și nici în afara acestuia. Orice concesii care depășesc limitele unei autonomii teritoriale vor fi respinse ori suspendate. Autonomia teritorială nu poate submina sau pune la îndoială suveranitatea, independența și integritatea R. Moldova.
2. Niciun fel de discuții de dragul discuțiilor. Orice discuții și negocieri purtate între Chișinău și Tiraspol trebuie să urmărească doar reintegrarea acestei regiuni în componența statului suveran R. Moldova.
3. Demilitarizarea deplină a regiunii. Forțele militare străine aflate pe teritoriul R. Moldova fără acordul autorităților centrale sunt ilegale; prezența lor contravine Constituției și neutralității declarate unilateral de R. Moldova.
4. Dialogul „1+1“: R. Moldova va purta discuții doar cu acei oficiali transnistreni care nu au comis crime, care nu au persecutat cetățeni ai R. Moldova și care nu promovează scopuri contrare Constituției R. Moldova. Cei care comit infracțiuni contra cetățenilor R. Moldova vor fi investigați și judecați conform legislației R. Moldova.
5. Negocierile „5+2“: Mediatorii și observatorii trebuie să țină seama de interesele R. Moldova în reglementarea acestui conflict escaladat de prezența militară străină. Concesiile unilaterale nu servesc intereselor naționale ale R. Moldova.
6. Convențiile internaționale privind drepturile și libertățile omului au prioritate. Respectarea drepturilor omului, libertățile civile și politice la care R. Moldova este parte trebuie să prevaleze față de orice alte discuții secundare, ridicate în mod regulat de Tiraspol, iar situația drepturilor omului va fi monitorizată constant.
7. Liberalizarea politică a regiunii este vitală. Asigurarea dreptului la libera asociere, la libertatea de expresie și la tratament egal și nediscriminatoriu pentru cetățenii Republicii Moldova care locuiesc în regiune și suspendarea legilor locale care tratează societatea civilă drept „agenți străini“ ca dușmani ai poporului.
8. Garanțiile. R. Moldova trebuie să respingă categoric orice fel de garanții unilaterale propuse în procesul de reglementare a conflictului transnistrean, servind unor actori externi drept pretext și instrument de intervenție și capturare a statului, în condiții de complicitate sau indiferență din partea unor organizații internaționale.
9. Accesul la comerțul internațional este un privilegiu, nu un drept natural. Libertățile economice și accesul la piețele internaționale trebuie să fie condiționate de respectul față de legislația și ordinea de drept a R. Moldova. Lipsa de respect poate condiționa suspendarea beneficiului oferit. Scopul R. Moldova este de a constitui un spațiu economic, vamal, monetar și fiscal unic pe întregul său teritoriu suveran, care include și regiunea transnistreană, fără a prelungi regimul neviabil al sistemelor curente separate sau al preferințelor speciale.
Sigur, rezultatele negocierilor pe subiectul conflictului transnistrean nu sunt deloc mulțumitoare până în acest moment. Republica Moldova pierde resurse colosale ca urmare a faptului că 11% din populația sa și 15% din teritoriu sunt controlate de un regim separatist; statul nu-și poate proteja cetățenii, nu putem circula liber în spațiul care, formal și sub aspectul dreptului internațional, aparține exclusiv R. Moldova, nemaivorbind de păienjenișul înțelegerilor obscure între grupuri de business, care și-au împărțit profituri și proprietăți, în mod ilegal. Populația din stânga Nistrului este pierzătoare netă, ca urmare a incertitudinii și regimului represiv din această regiune, care a devastat, literalmente, forța de muncă calificată a regiunii, expulzând elitele tehnice și culturale. Și totuși, R. Moldova nu poate accepta orice fel de reglementare a conflictului, pentru că altminteri nu ar mai avea sens toate sacrificiile care s-au făcut în ultimii 25 de ani. Liniile roșii de care are nevoie R. Moldova trebuie să furnizeze încărcătura politică de care negociatorii au nevoie pentru a anticipa mișcările actorilor implicați, furnizând coduri și reguli clare pentru programarea atingerii obiectivului final – reglementarea conflictului în interesul național al R. Moldova.
Sursa: http://revista22.ro/70254775/nevoia-de-linii-maginot-n-procesul-de-reglementare-transnistrean.html