De la începutul anilor 1990, conflictele regionale din spațiul post-sovietic au devenit o problemă centrală a conducerii de la Moscova. Numărul conflictelor și situațiilor de criză au crescut considerabil, iar circumstanțele în care se desfășurau conflictele se diferențiau semnificativ. Drept urmare, integritatea teritorială în anumite state ale spațiului post-sovietic a intrat într-o perioadă de criză, deoarece voința politică a rămas învinsă în fața unor conflicte greu de rezolvat. În perioada anilor 1988 – 1991, peste 150 de conflicte etno-politice au avut loc în fostele republici sovietice, 20 dintre acestea au avut ca rezultat victime umane. În plus, de la sfârșitul anilor 80’ ai secolului XX, în 6 conflicte armate regionale au fost implicate trupele regulate și au fost utilizate arme grele: Karabah (1988 – 1994); Osetia de Sud (1991 – 1992); Transnistria (1991 – 1992); Abhazia (1992 – 1994); Tadjikistan (1992 – 1996); Chechenya (1994 – 1996 și 1999 – 2001), precum și aproximativ 20 de confruntări armate de scurtă durată, cel mai semnificativ fiind conflictul osetino – inguș din 1992.[1]
25 decembrie 1991 – data în care URSS a încetat să mai existe ca subiect al dreptului internațional, iar în locul steagului sovietic deasupra Kremlinului a fost ridicat tricolorul rusesc[2], este simultan și data de la care începe cronologia unei noi realități geopolitice a spațiului post-sovietic. Conflictele regionale ce au urmat în urma destrămării URSS sunt un efect geopolitic al acestei noi realități cu care se confruntă țările spațiului post-sovietic.[3] Conflictul transnistrean, care a debutat în 1989 pe fundalul problemei lingvistice din cadrul Republicii Sovietice Socialiste Moldova, pe parcursul evoluției evenimentelor din interiorul URSS și RSSM a escaladat într-o confruntare politică între Chișinău și Tiraspol cu confruntări armate, iar în primăvara – iulie anului 1992 a evoluat într-un conflict armat de anvergură cu participarea unităților militare ale Armatei a 14-a. Luând în considerare importanța evenimentelor istorice care au influențat direct sau indirect escaladarea conflictului transnistrean, utilizând metode de analiză și sinteză cronologică, vom reitera din perspectiva istorică câteva momente importante ale conflictului armat de pe Nistru din perioada primăvara – iulie 1992.
În literatura consacrată subiectului conflictului transnistrean, data de 2 martie 1992 marchează începutul conflictului armat de amploare de pe Nistru. Acest lucru se datorează faptului că în noaptea de 1 spre 2 martie 1992 au escaladat confruntările armate din orașul Dubăsari. Au avut loc ciocniri armate între ofițerii secției de poliție raională și miliția orășenească. După miezul nopții, gardiștii și cazacii dislocați în stânga Nistrului au înconjurat secția raională a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova și au blocat deplasarea către aceasta cu vehiculele blindate. Dimineața, secția a fost ocupată, iar podurile de peste Nistru și drumurile care duc către Dubăsari au fost blocate cu tehnică grea. Garda transnistreană și cazacii au început să patruleze drumurile din raionul Dubăsari.[4] Drept urmare, secția raională de poliție din Dubăsari a fost re-dislocată în satul Cocieri, unde și-a continuat activitatea în volum deplin. În data de 3 martie 1992, cazacii și un grup de militanți din partea stângă a Nistrului înarmați cu mitraliere au atacat secția de poliție din Cocieri. Potrivit centrului de presă de la Tiraspol, pe 3 martie 1992, aproximativ 300 de polițiști ai detașamentului special de poliție au traversat Nistrul în apropierea satului Cocieri. Tiraspolul a început să vehiculeze posibilitatea începerii operațiunilor militare pe scară largă în regiune dintre malurile stâng și drept al Nistrului.[5] Considerând că nu vor fi sprijiniți de către Guvern și Parlament, populația din raionul Dubăsari a început să se apere de sine stătător. Astfel, în perioada 2-3 martie, un grup de localnici din satul Cocieri, cu scopul de a se înarma și a se apăra de cazaci, au atacat unitatea militară dislocată în vecinătatea satului. Prin ordinul generalului Y. M. Netkachev, comandantul Armatei a 14-a, unitatea militară a fost evacuată,[6] cu toate că, generalul primea instrucțiuni de a menține neutralitatea și de a evita capturarea depozitelor cu armament și a unităților militare. Oficial Armata a 14-a avea ordinul de a-și menține neutralitatea, iar neoficial unii ofițeri și chiar unități militare ajutau populația din stânga Nistrului. Acest fapt a fost recunoscut și de președintele Federației Ruse, Boris Elțîn: În ceea ce privește situația din Republica Moldova, cu siguranță, există printre ofițerii Armatei a 14-a susținători ai Transnistriei și aceștia încep să treacă, uneori cu muniție și armament, de partea Transnistriei… Însă, aceasta nu este o intervenție a Rusiei, aceasta este o apărare a populației ce locuiește în regiune la inițiativa personală a ofițerilor ce locuiesc în zonă.[7] Au fost înregistrate și fapte deschise și organizate ale trecerii unităților Armatei a 14-a de partea Tiraspolului. De exemplu, la data de 18 mai 1992, batalionul 66 separat de geniști (unitatea militară nr. 48414), dislocat în satul Parcani, raionul Slobozia, a trecut de partea Tiraspolului.[8]
La 4 martie 1992, după evenimentele din raionul Dubăsari au avut loc negocierile dintre Chișinău și Tiraspol în cadrul Comisiei de Conciliere. Părțile au decis să oprească ciocnirile armate din Dubăsari începând cu ora 22:00, 4 martie 1992. S-a stabilit rezolvarea pe calea diplomatică și politică a problemelor controversate și a situațiilor de conflict, iar pentru a preveni escaladarea unui conflict armat pe scară largă a fost stabilită o comunicare telefonică continuă între persoanele înzestrate cu puterile corespunzătoare.[9] Cu toate aceste, în noaptea de 13 spre 14 martie 1992 în satul Coșnița, raionul Dubăsari au avut loc ciocniri armate între poliție și garda transnistreană. MAI al Republicii Moldova a emis un comunicat prin care a informat că în urma schimbului de focuri au fost deteriorate două poduri peste râul Nistru. Este menționat riscul că garda transnistreană poate exploda Centrala hidroelectrică de la Dubăsari. Partea transnistreană a insistat asupra faptului că confruntarea este o provocare din partea Chișinăului. Începând cu 16 martie, ora 06:00 în regiunea transnistreană a fost declarată starea de urgență.[10] În aceeași zi, Guvernul României a emis o Declarație în legătură cu situaţia din raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova. Guvernul României s-a arătat profund îngrijorat de cursul evenimentelor din raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova, care au provocat o nelinişte și în rândul opiniei publice românești.[11]
La data de 17 martie 1992, a avut loc o nouă rundă de negocieri în cadrul Comisiei de Conciliere. În urma discuțiilor s-a ajuns la un Acord comun al părților de încetare a confruntării. În aceeași zi, la Chișinău, într-o vizită de lucru s-a aflat un grup de deputați ai Sovietului Suprem al Federației Ruse condus de Pavel Lysov. Poziția deputaților ruși consta în încetarea imediată a focului în zona de conflicе.[12] O zi mai târziu, Parlamentul Republicii Moldovei a luat măsuri pentru normalizarea relațiilor cu Tiraspolul, adoptând o Decizie bazată pe propunerea guvernului de a crea un raion/județ separat pe malul stâng al Nistrului, cu centrul la Dubăsari și de a oferi regiunii un statut de zonă economică liberă, iar comisia parlamentară pentru drepturile omului și minoritățile naționale a fost instruită să pregătească modificările pentru legea cu privire la limba de stat.[13] În data de 20 martie 1992, Sovietul Suprem al Federației Ruse a adoptat o Declarație către părțile aflate în conflict, prin care cheamă ca acestea să găsească un factor permanent de stabilizare a situației. De asemenea, Sovietul Suprem menționează că „statutul de zonă economică liberă, pe care Parlamentul Moldovei este gata să îl acorde Transnistriei, ar trebui completat cu un statut politic adecvat care va garanta poporului din Transnistria dreptul la autodeterminare în cazul modificării statului Republicii Moldova (Punctul 3).”[14]
În ziua de 23 martie 1992, miniștrii de externe ai Republicii Moldova, Federației Ruse, României și Ucrainei, sau întrunit la Helsinki, unde și-au exprimat printr-o Declarație îngrijorarea față de evoluția periculoasă a situației în raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova. Potrivit miniștrilor, elementele de bază ale reglementării politice a conflictului din stânga Nistrului sunt determinate în Declarația șefilor statelor membre ale Comunității Statelor Independente, adoptată la Kiev în ziua de 20 martie 1992. Miniștrii au accentuat de asemenea importanța Declarației Guvernului României din 16 martie 1992.[15]
La data de 30 martie 1992, Președintele Federației Ruse, B. Elțîn emite Decretul cu privire la trecerea sub jurisdicția Federației Ruse a Armatei a 14-a și alte conexiuni, unități și instituții militare ale Forțelor Armate ale fostei URSS, situate pe teritoriul Republicii Moldova.[16] Două zile mai târziu, la data de 1 aprilie 1992, președintele Federației Ruse emite alt Decret (Nr. 320) cu privire la trecerea sub jurisdicția Federației Ruse a unităților militare ale Forțelor Armate ale fostei URSS situate pe teritoriul Republicii Moldova. În textul Decretului în preambul apare mențiunea de neadmiterea implicării trupelor în conflicte.[17]În acest context, în data de 1-2 aprilie 1992, Armata a 14-a dislocată în regiunea transnistreană a prezentat ambelor părți aflate în conflict un Ultimatum, prin care solicita încetarea imediată a focului și lansarea negocierilor politice. Ofițerii și-au prezentat dispunerea de participare la monitorizarea punerii în aplicare a acordurilor, dacă acestea vor fi atinse de către părți. Totodată, ofițerii a două unități militare ale Armatei a 14-a, situate în Bender/Tighina, au transmis un Apel către președintele Moldovei, Rusiei, Ucrainei și a Comandantului Armatei a 14-a. În Apel se afirmă că Armata a 14-a trebuie să preia rolul de mediator între părțile aflate în conflict și să creeze o zonă de tampon.[18] Ultimatul și Apelul ofițerilor Armatei a 14-a, a devenit punctul de plecare al încălcării neutralității armatei în nodurile de conflict ale Uniunii destrămate.
La începutul lunii aprilie 1992, președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur a primit o Telegramă din partea mareșalului de aviație a Federației Ruse, E. Șapoșnikov, în care acesta își exprimă îngrijorarea față de escaladarea conflictului din partea stângă a Nistrului și speră că se vor întreprinde măsuri comune în vederea preîntâmpinării implicării efectivului Armatei a 14-a. În aceeași zi, SUA și-a exprimat poziția față de conflictul din stânga Nistrului a Republicii Moldova printr-o Declarație a Departamentului de Stat. Prin această Declarație, SUA s-a opus intervenției militare ruse în Republica Moldova, apreciind că Chișinăul a dat dovadă de reținere în conflict.[19]
În data de 5 aprilie 1992, vicepreședintele Rusiei, A. Rutskoi a vizitat Tiraspolul. Într-un Apel acestea a menționat că este inadmisibilă continuarea confruntărilor armate. În opinia sa, Armata a 14-a poate și trebuie să joace un rol special, aceasta trebuie să ocupe o linie de divizare a părților aflate în conflict. În același timp, Comandantul-șef al Forțelor Armate Unite ale CSI, E. Șapoșnikov a propus suspendarea stării de urgență și dislocarea în regiunea de conflict a observatorilor și forțele de separare din contingentele Armatei a 14-a.[20] În esență, determinarea statutului Armatei a 14-a și atragerea acesteia în conflict. O zi mai târziu, 6 aprilie 1992, a avut loc cel de-al VI-lea Congres al Deputaților Poporului din Federația Rusă. În cadrul celei de-a doua ședințe, de la orele 16:00, A. Rutskoi, și-a anunțat despre vizita sa de la Tiraspol și a înaintat o Hotărâre cu privire la situația din regiunea transnistreană. În timpul ședinței Congresului la adresa deputaților poporului a fost transmisă o Telegramă urgentă prin care se menționează, că la Chișinău au început negocierile între miniștrii de externe a Republicii Moldova, Federației Ruse, României și Ucrainei privind reglementarea situației din regiunea transnistreană. În Telegramă se afirmă că sunt înregistrate tendințele pentru încheierea unui Acord comun.[21] Tot în data de 6 aprilie 1992, consilierul președintelui Federației Ruse pentru problemele relațiilor interetnice, G. Starovoitova, transmite președintelui Rusiei, B. Elțîn, o Notă Informativă despre situația din regiunea transnistreană și posibilele consecințe ale escaladării conflictului. În Notă, este menționat că Rusia este interesată de soluționarea acestui conflict prin mijloace pașnice și politice și, că este posibil să se ajungă la un acord între părțile opuse doar dacă se păstrează integritatea Republicii Moldova.[22] În data de 7 aprilie 1992, ministrul de externe al Federației Ruse, Andrei Kozyrev, a înfăptuit o vizită de lucru Tiraspol pentru a face cunoștință cu starea de fapt din zona de conflict. Ministrul s-a întâlnit cu ofițerii Armatei a 14-a, informând despre măsurile luate în cadrul reuniunii miniștrilor de la Chișinău și Acordul Comun.[23]Susținerea față de Acordul Comun a fost arătată și de SUA. La data de 9 aprilie 1992, Departamentul de Stat al SUA a emis o Declarație cu privire la situația din Republica Moldova, prin care afirmă că: SUA susține cu tărie Acordul de încetare a focului și îndeamnă toate părțile să îl respecte.[24]
Drept urmare, pentru implementarea Acordului comun semnat la reuniunea de la Chișinău din 6 aprilie 1992, la data de 14 aprilie 1992, la Bender/Tighina a avut loc întrunirea între reprezentanții politici de la Chișinău și Tiraspol. Părțile au discutat și au semnat un Protocol privind retragerea trupelor din oraș. Înainte de întrunirea părților, Ambasadorul cu misiuni speciale ale Ministerului rus de externe, Viktor Komplektov, a făcut o vizită de lucru la Tiraspol. Reprezentantul Rusiei s-a întâlnit cu conducerea de la Tiraspol și cu ofițerii Armatei a 14-a, a vizitat Dubăsari, Rîbnița, alte așezări din regiune și pozițiile din zona de confruntare armată.[25] La data de 15 aprilie, ora 16:00, a expirat Protocolul semnat de părți în data 14 aprilie 1992. După cum era și de așteptat, Protocolul a rămas doar o altă declarație pe hârtie. Astfel, în data de 17 aprilie 1992, miniștrii de externe ai Federației Ruse, României și Ucrainei au ajuns în Republica Moldova pentru a continua negocierile patrulatere privind soluționarea conflictului din stânga Nistrului.[26] Ministrul de externe al României, Adrian Năstase a subliniat că „declarația semnată de cei patru miniștri oferă șanse pentru continuitatea încrederii reciproce”. În același timp, a adăugat el, „soluția problemei transnistrene depinde în mare măsură de evoluția situației de la Moscova”.[27]
După încheierea întâlnirii de la Chișinău a miniștrilor de externe ai Rusiei, României, Moldovei și Ucrainei, acordul de încetare a focului a fost încălcat la Bender/Tighina și în raionul Dubăsari. Numai după ce Comisia de Conciliere a ajuns la Bender/Tighina, s-a făcut un pas practic pentru stabilizarea situației, iar părțile au făcut schimbul de grupuri de deputați.[28] În zilele de 21-22 aprilie 1992, în orașul Bender/Tighina, a început implementarea concretă a acordului miniștrilor de externe celor patru state. Formațiunile armate ale ambelor părți au început să se retragă din oraș. Legătura informațională dintre Bender/Tighina și Chișinău a fost întreținută de către Armata a 14-a.[29]
Deși, au fost luate măsuri concrete pentru rezolvarea conflictului, în mai 1992 conflictul a cunoscut o nouă etapă. Situația din raionul Dubăsari s-a înrăutățit, iar unitatea militară a Armatei a 14-a a fost inclusă în zona de foc a părților beligerante.[30] Potrivit biroului de presă al Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, în perioada 24-25 mai satele Cocieri, Corjova, Roghi, precum și unele așezări de pe malul drept al Nistrului au fost supuse focului de artilerie.[31] În luna iunie 1992, pe fundalul unor măsuri de încetare a conflictului au avut loc confruntări armate grele în raioanele Râbnița, Dubăsari și orașul Bender/Tighina.[32] La 25 iunie 1992, la Istanbul șefii de stat ai Republicii Moldova, Federației Ruse, României și Ucrainei au avut o întrevedere de lucru cu privire la situația din regiunea transnistreană. Părțile au afirmat într-un comunicat că se angajează să înceteze focul imediat și necondiționat de-a lungul întregii linii de confruntare. Câteva zile mai târziu, la data de 3 iulie are loc întâlnirea președinților Republicii Moldova și Federației Ruse la Moscova. Au fost luate decizii privind încetarea confruntării militare în raioanele din stânga Nistrului a Republicii Moldova. Mircea Snegur a subliniat, la momentul respectiv, că: rolul Rusiei în conflictul transnistrean ar trebui împărțit în două direcții: ideologic și militar.[33] Luând în considerare logica deciziilor și acordurilor încheiate anterior cu privire la reglementarea conflictului, care nu au fost respectate, iar conflictul armat a escaladat cu o forță și mai mare, acordurile la care sau ajuns în discuțiile din 3 iulie la Moscova asupra conflictului transnistrean au fost negociate diferit de cele anterioare. Pentru prima dată, este prevăzut un mecanism de respectare a acordurilor și crearea unei linii de separare „coridor de securitate” sub controlul forțelor neutre de menținere a păcii. De asemenea, a fost negociată formarea și desfășurarea forțelor neutre pe linia de încetare a focului, precum și rezolvarea problemei Armatei a 14-a, cu a cărei retragere a fost de acord, în principiu, șefii de stat.[34] Astfel, ca urmare a negocierilor de la Moscova, în data de 7 iulie în comuna Limansk din Ucraina la aerodromul militar a avut loc întâlnirea între Chișinău și Tiraspol cu medierea Moscovei. Părțile au luat decizia de încetare imediată a focului și retragerea forțelor. În cadrul întrunirii au participat reprezentanții Armatei a 14-a și cazacilor. Ordinul de încetare a focului de-a lungul întregii linii de confruntare a intrat în vigoare la ora 00:00, 8 iulie 1992.[35] Astfel, s-a făcut posibilă realizarea unei încetări a focului de-a lungul întregii linii de confruntare.
Punctul culminant al încheierii conflictului armat de pe Nistru îl constituie Acordul semnat la data de 21 iulie 1992. La Moscova, președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur și președintele Federației Ruse, Boris Elțîn, au semnat Acordul cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova.[36] Acest document prevede încetarea conflictului, introducerea în regiune a unei forțe trilaterale de menținere a păcii și crearea Zonei de Securitate. În comunicatul final al întrunirii, se menționează că președinții au fost de acord cu respectarea principii de bază de către toate părțile interesate.[37] Semnarea acestui Acord a lansat un mecanism final de menținere a păcii și securității în relațiile dintre Chișinău și Tiraspol care se derulează până în prezent. Însă, în ultima perioadă se consemnează că mecanismul de menținere a păcii lansat în iulie 1992 și-a pierdut actualitatea și că acesta are nevoie de transformări și modificări. Chișinăul insistă asupra reformatării mecanismului de pacificare, pe când Tiraspolul se pronunță pentru păstrarea mecanismului de menținere a păcii conform Acordului din iulie 1992. Analizând evenimentele din primăvara – iulie 1992 se poate de menționat că orice modificare a status quo-ului actualului mecanism de menținere a păcii fără realizarea unui consensus omnium, ar putea crea un casus pentru escaladarea conflictului. Prin urmare, lecțiile trecutului și evenimentele anterioare ar trebui învățate și corelate cu prezentul pentru a crea noi mecanisme și instrumente diplomatice menite să soluționeze problema transnistreană.
[1] Mikhail Y. Zelenkov, Mezhnatsional’nyye konflikty: problemy i puti ikh resheniya, pravovoy aspekt (Voronezh: Voronezhskiy Gosudarstvennyy Universitet, 2006), 114.
[2] Vladimir Daynes, Istoriya Rossii i mirovogo soobshchestva, khronika sobytiy (Moskva: Olma-Press, 2004), 35.
[3] Ronnie D. Lipshutz and Beverly Crawford, The Myth of „Etnic Conflict”: Politics, Economics and „Cultural” Violence (California: University of California at Berkeley, 1998), 54-55.
[4] „Dubossary: politsiya srazhayetsya s militsiyey”, Izvestiya, 2 Martie, 1992.
[5] „Novyye stolknoveniya v Dubossarakh”, Nezavisimaya Gazeta, 4 Martie, 1992.
[6]Colecția anuală a ziarului „Curierul de Nord” anul 1992, Fond Nr. 266, f. 29, Serviciul de arhivă al primăriei municipiului Bălți, Republica Moldova.
[7] V. A. Kolosov, „Roli 14-oy Armii v aktivnoy faze pridnestrovskogo konflikta”, Izvestiya vuzov. Severo-Kavkazskiy region. Seriya: Obshchestvennyye nauki, Nr. 3, (2007), 40-41.
[8] Kolosov, „Roli 14-oy Armii v aktivnoy faze pridnestrovskogo konflikta”, 41.
[9] „Pridnestroviye”, Nezavisimaya Gazeta, 6 Martie, 1992.
[10] „V Pridnestrov’ye vvedeno osoboye polozheniye”, Izvestiya, 16 Martie, 1992.
[11]Anatol Țăranu, Mihai Gribincea, Conflictul transnistrean. Culegere de documente și materiale, 1989 – 2012, Vol. I. 1989 – 1993 (Chișinău: Lexon Prim, 2012), 293-295.
[12] „Shatkiy mir v Pridnestroviye”, Nezavisimaya Gazeta, 19 Martie, 1992.
[13] „Pridnestrov’ye predlagayet status svobodnoy ekonomicheskoy zony”, Izvestiya, 20 Martie, 1992.
[14] „Rossiya prizyvayet Moldovy k miru”, Izvestiya, 21 Martie, 1992.
[15] „Konflikt mozhno reshit’ mirnym putem”, Izvestiya, 25 Martie, 1992.
[16] Ukaz Prezidenta ot 1 aprelya 1992 goda № 320 «O perekhode pod yurisdiktsiyu Rossiyskoy Federatsii voinskikh chastey Vooruzhennykh Sil byvshego SSSR, nakhodyashchikhsya na territorii Respubliki Moldova», f. 207-208, Dokumenty lichnogo fonda B.N. Yeltsina iz Arkhiva Prezidenta Rossiyskoy Federatsii.
[17] Eugen Străuțiu, The Transnistrian Conflict Files (Sibiu: Techno Media, 2017), 246.
[18] „14 Armiya pod yurisdiktsiyu Rossii i vydvinula ul’timatum Kishinevu i Tiraspolyu”, Izvestiya, 2 Aprilie, 1992.
[19]Colecția anuală a ziarului „Curierul de Nord” anul 1992, Fond Nr. 266, f. 55, Serviciul de arhivă al primăriei municipiului Bălți, Republica Moldova.
[20] „Vizit A. Rutskogo v Pridnestroviye”, Izvestiya, 6 Aprilie, 1992.
[21] „VI Siyezd Narodnykh deputatov Rossiyskoy Federatsii”, Rossiyskaya Gazeta, 8 Aprilie, 1992.
[22] Administratsiya Prezidenta RF (G. Starovoytova). Zapiska s informatsiyey o situatsii v Pridnestrov’ye i vozmozhnykh posledstviyakh eskalatsii konflikta mezhdu Moldovoy i PMR, Fond Nr. 6, f. 65-67, Dokumenty lichnogo fonda B.N. Yeltsina iz Arkhiva Prezidenta Rossiyskoy Federatsii.
[23] „VI S”yezd Narodnykh deputatov Rossiyskoy Federatsii”, Rossiyskaya Gazeta, 8 Aprilie, 1992.
[24] „Ostraya reaktsiya Moldovy na resheniye Rossiyskogo S”yezda”, Izvestiya, 9 Aprilie, 1992.
[25] „Poisk kompromissa”, Rossiyskaya Gazeta, 14 Aprilie, 1992.
[26] „V Moldove strel’ba ne stikhayet”, Izvestiya, 17 Aprilie, 1992.
[27] „Pridnestrov’ye: Vzglyad iz Bukharesta”, Moskovskiye Novosti, 19 Aprilie, 1992.
[28] „Voyennyye prisyagayut Moldove”, Izvestiya, 20 Aprilie, 1992.
[29] „V Pridnestrov’ye dobrovol’tsy sdayut oruzhiye”, Izvestiya, 22 Aprilie, 1992.
[30] Ion Costaș, Transnistria 1989 – 1992,Cronica unui război „nedeclara” (București: RAO, 2012), 559.
[31] „Ni dnya bez vystrela”, Rossiyskaya Gazeta, 25 Mai, 1992.
[32]Mihai Melintei, Cronologia conflictului transnistrean adnotată bibliografic, cu versiune în limba rusă, (Sibiu: Armanis, 2018), 25-28.
[33]Melintei, Cronologia conflictului transnistrean adnotată bibliografic, cu versiune în limba rusă, 29.
[34]„Peregovory po Pridnestrov’yu: Yeshche ne mir, no yest’ nadezhda”, Izvestiya,6 Iulie, 1992.
[35] A. V. Kozlov., V. N. Chernobrivyy, Nepokorennoye Pridnestrov’ye, Uroki voyennogo konflikta (Moskva: Veche, 2015), 118.
[36] Eugen Străuțiu, The Transnistrian Conflict Files (Sibiu: Techno Media, 2017), 212.
[37] Alin Gvidiani, Documente și acte normative referitoare la procesul de reglementare transnistreană (Sibiu: Techno Media, 2020), 9.