Domnul Iurie Leancă, Viceprim-ministru pentru Integrare Europeană în Guvernul Republicii Moldova, ex- Prim ministru și ex- Ministru al Afacerilor Externe și Integrării Europene, se află în campanie electorală în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European.
Parte din agenda internațională a Republicii Moldova – pe care vicepremierul Leancă dorește să o reprezinte în calitate de europarlamentar – se referă la reglementarea transnistreană. Am adresat câteva întrebări la acest subiect, fiind recunoscători pentru bunăvoință și reconfigurarea unei agende personale foarte încărcate, în interesul cititorilor noștri.
Iurie Leancă
Sursa: wikipedia
- Sunteți în campanie electorală pentru dobândirea unui mandat de europarlamentar – proiect în care vă dorim mult succes. În cazul în care veți reprezenta România în Parlamentul European, prin vocea Dvs. va crește și ponderea intereselor Republicii Moldova în instituțiile europene. Sub aspectul reglementării transnistrene, ce intenționați să aduceți la cunoștința Parlamentului European, și ce soluții ați putea propune?
Răspuns: Aş vrea să vă mulţumesc pentru urările de succes în avans în activitatea pe care o voi putea desfăşura în cazul obţinerii unui mandat de europarlamentar: voi fi primul român basarabean care ar putea ajunge în Parlamentul European ca reprezentant al României. Evident că acest fapt îmi va oferi și posibilitatea de a întări vocea Bucureştiului în promovarea intereselor Republicii Moldova în cadrul structurilor europene, inclusiv în ceea ce priveşte identificarea unei soluţii pentru problema transnistreană, având în vedere cunoştinţele vaste şi experienţa bogată pe care le-am acumulat pe parcursul anilor în calitate de diplomat, ministru al afacerilor externe şi prim-ministru al Republicii Moldova.
Voi fi bucuros să folosesc înalta tribună a Parlamentului European, în primul rând, pentru a cere cu tărie ca Uniunea Europeană să-şi joace consecvent şi cât mai eficient rolul în procesul de reglementare a conflictului transnistrean aşa cum este stipulat în Acordul de asociere cu Republica Moldova. Uniunea Europeană dispune de o serie întreagă de pârghii şi instrumente importante – politice, economice, diplomatice, inclusiv DCFTA, de natură să exercite o influenţă reală asupra procesului de negocieri, inclusiv în formatul „5+2”. Or, am impresia că tot acest potenţial nu este folosit în mod eficient. Eu aş pleda, bunăoară, şi pentru modificarea actualului mecanism de negocieri privind reglementarea transnistreană prin ridicarea statutului UE şi al SUA din observatori în mediatori, astfel încât acesta să devină formatul „celor şapte”. Există o serie întreagă de argumente pertinente în acest sens care îmi par a fi evidente.
- Agreați politica actualului Guvern al Republicii Moldova de schimbare a formatului misiunii de pacificare cu atribuții în Zona de Securitate, din misiune militară în una civilă, eventual sub autoritatea Organizației Națiunilor Unite? Dacă da, ce pași concreți ar fi de urmat?
Răspuns: Eu nu doar agreez politica actualului Guvern de la Chişinău, membru al căreia sunt în continuare, în ceea ce priveşte transformarea actualei operaţiuni de pacificare de pe Nistru, în care militarii ruşi joacă un rol hotărâtor, într-o misiune civilă multinaţională cu mandat internaţional – ci sunt de la bun început unul din iniţiatorii şi promotorii activi ai acestui obiectiv.
Am pornit de la premiza că operaţiunea de pacificare de pe Nistru, s-a transformat într-un factor de conservare a conflictului, într-un fel de paravan de protecţie pentru regimul secesionist de la Tiraspol, inclusiv şi din cauza că aceasta nu corespunde criteriilor internaţionale general acceptate. Mai mult decât atât, această operaţiune nu a putut contribui efectiv la atingerea tuturor obiectivelor stabilite în Acordul de încetare a focului din 1992; în particular, vizând eliminarea obstacolelor în calea liberei circulaţii între cele două maluri ale Nistrului şi demilitarizarea Zonei de Securitate, având în vedere prezenţa în mun. Bender/Tighina, declarat oraş cu un regim sporit de securitate, a unor formaţiuni militare şi paramilitare ale regimului de la Tiraspol.
Cu părere de rău, începând cu anul 2003, din cauza poziţiei refractare a Federaţiei Ruse, chestiunile privind retragerea trupelor sale de pe teritoriul Republicii Moldova şi transformarea actualei operaţiuni de pacificare de pe Nistru au dispărut din deciziile ministeriale ale OSCE. În pofida dificultăţilor politico-diplomatice cu care ne confruntăm, vom insista în continuare în cadrul ONU și OSCE, dar şi în cadrul dialogului politic direct cu Federaţia Rusă, asupra retragerii complete şi necondiţionate a trupelor ruse – reminiscenţele fostei Armate a 14-a sovietice, invocând în acest sens angajamentul autorităţilor ruse asumat prin Acordul din 21 iulie 1992 de a purta negocieri cu guvernul moldovenesc care s-au soldat cu semnarea la 21 octombrie 1994 a unui „Acord privind statutul, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova”, care cu regret a rămas literă moartă din cauza refuzului Moscovei de a-l pune în aplicare. În acelaşi context, vom invoca şi deciziile pertinente ale Summit-ului OSCE de la Istanbul din 1999 şi rezoluţia Adunării Generale a ONU intitulată „Retragerea completă şi necondiţionată a forţelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova”, adoptată la 22 iunie 2018.
Suntem ferm convinşi că retragerea trupelor ruse şi transformarea actualei operaţiuni de menţinere a păcii într-o misiune civilă multinaţională cu mandat internaţional va putea contribui efectiv la întărirea încrederii şi la stimularea negocierilor vizând soluţionarea politică paşnică a problemei transnistrene şi, implicit, la consolidarea păcii şi securităţii în regiune.
- Acordați șanse programului (demarat apoi abandonat) de retragere a trupelor ruse (GOTR) din regiunea transnistreană? Ce ar trebui să mai facă în acest sens, Republica Moldova și organizațiile internaționale?
Răspuns: Eu am răspuns deja la această întrebare. Aş vrea doar să mai fac aici o mică remarcă. Rezoluţia AG ONU din 22 iunie 2018 pe care am menţionat-o se referă doar la aşa zisul Grup Operativ de Trupe Ruse (GOTR) şi nu vizează contingentul militar rus al forţelor de menţinere a păcii de pe Nistru, dislocate în conformitate cu prevederile Acordului moldo-rus de încetare a focului din 21 iulie 1992. Or, în ultimul timp, GOTR-ul este confundat de unii în mod deliberat cu contingentul de pacificatori ruşi pentru a crea confuzii şi a induce în eroare opinia publică. Cred că va trebui să intensificăm demersurile noastre în cadrul organizațiilor internaționale, dar și în cadrul dialogului nostru direct cu Moscova, vizând retragerea neîntârziată și necondiționată a munițiilor din depozitele de la Cobasna – o localitate mică din regiunea transnistreană, invocând în acest sens și riscurile serioase pe care acestea le comportă la adresa securității populației și a mediului înconjurător.
- Ce șanse acordați proiectului conceput la Tiraspol pentru ca Transnistria să dobândescă, în cadrul Organizației Națiunilor Unite, un statut similar cu acela al Palestinei?
Răspuns: Cred că şansele exponenţilor regimului de la Tiraspol şi ale celor care îi sprijină de a obţine la ONU un statut de felul celui de care se bucură Palestina sunt practic nule. Or, aceasta contravine parametrilor de bază ai modelului de soluţionare a problemei transnistrene conveniți în cadrul OSCE – adică la nivel internațional, inclusiv cu sprijinul Federației Ruse, potrivit cărora acest conflict urmează să fie reglementat în baza respectării suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova în cadrul frontierelor sale recunoscute pe plan internațional, cu adoptarea unui statut special pentru Transnistria. Această paradigmă răsună ca un refren în declarațiile ministeriale al OSCE din ultimii ani privind desfășurarea procesului de negocieri în formatul ”5+2”.
- Recent, autoritățile de-facto de la Tiraspol au anunțat deschiderea unei „reprezentanțe diplomatice” la Moscova, care lucrează sub statut de organizație neguvernamentală. Cum apreciați competențele acestei „reprezentanțe”, și ce recomandați statelor care ar putea fi contactate în numele acestei instituții?
Răspuns: Cred că ați observat că autoritățile moldovenești au luat o atitudine promptă în acest sens. Colegii de la MAEIE i-au convocat pe șefii misiunilor diplomatice acreditate la Chișinău, care reprezintă actorii internaționali implicați în procesul de negocieri în formatul „5+2”, pentru a exprima protestul nostru Federației Ruse în legătură cu deschiderea la începutul acestui an a unei „reprezentanțe oficiale” a Transnistriei la Moscova sub paravanul unei „fundații obștești”. Sunt ușor de observat discrepanțele dintre comentariile făcute în spațiul public la Moscova și la Tiraspol pe marginea acestui „eveniment”: cei de la Moscova ne dau asigurări că este vorba de o organizație neguvernamentală, iar cei de la Tiraspol nici nu încearcă să voaleze lucrurile, vorbind deschis despre ”o reprezentanță oficială a Transnistriei” cu atribuții specifice unei misiuni diplomatice. Este curios de remarcat și faptul că șeful acestei așa-zise „organizații obștești”, L.Manakov, a fost numit printr-un „decret” special al liderului transnistrean, V.Krasnoselski, „în coordonare” cu așa-zisul „Soviet Suprem” de la Tiraspol. După cum vedeți, lucrurile vorbesc de la sine. Ce recomandăm statelor care ar putea fi contactate în numele acestei instituții? Sigur că, pur și simplu să le ignore.
- Cum evaluați ponderea Federației Ruse în procesul de reglementare transnistreană? Ar fi necesare „linii roșii” care să încadreze capacitatea Federației Ruse în limitele dreptului internațional?
Răspuns: Ponderea Federației Ruse în procesul de reglementare transnistreană este una importantă, având în vedere că cheia principală necesară pentru soluționarea acestei probleme se află la Moscova. Doar că din păcate în toți acești ani Federația Rusă a promovat o politică de susținere politică, economică, financiară, militară a regimului separatist.
Cred că „liniile roșii” la care vă referiți au fost stabilite deja în documentele pertinente ale OSCE: am în vedere parametrii de bază care trebuie respectați în elaborarea unei soluții viabile pentru problema transnistreană, despre care am vorbit în răspunsul la o întrebare anterioară. Noi nu putem accepta un scenariu de reglementare a conflictului transnistrean care ar aduce atingere principiului suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova, inclusiv în ceea ce privește o eventuală federalizare a țării. Cred că noi toți am însușit bine lecțiile ”memorandumului Kozak” din 2003.
- Având în vedere expertiza Dvs. de ministru al afacerilor externe, cum evaluați cooperarea dintre MAEIE și Biroul politici de reintegrare? Ce ar fi de făcut pentru creșterea coerenței politicilor de reintegrare?
Răspuns: Cred că totdeauna a existat o cooperare bună dintre MAEIE și Biroul politici de reintegrare: în cadrul ministerului de externe există o subdiviziune aparte și un ambasador cu misiuni speciale responsabili de dosarul transnistrean care asigură dezvoltarea unei interacțiuni eficiente cu Biroul politici de reintegrare. O sarcină mai actuală pentru sporirea coerenței politicilor de reintegrare ar fi atingerea unui consens politic larg între toate ramurile puterii de la Chișinău – instituția prezidențială, parlament și guvern, în vederea promovării unor abordări și viziuni unice asupra modelului de soluționare a conflictului transnistrean și de reintegrare a țării. Este extrem de important ca statul moldovenesc reintegrat să fie unul viabil și funcțional, având drept obiectiv fundamental integrarea în UE.
- Considerați necesară implicarea suplimentară a României în problema transnistreană? Dacă da, ce așteptări aveți din partea României?
Răspuns: Cred că România ar putea să se implice mai eficient în procesul de soluționare a problemei transnistrene prin intermediul instituțiilor europene. Voi fi bucuros să-mi aduc și eu contribuția în acest sens, în cazul în care voi ajunge în Parlamentul European. De altfel, Chișinăul a simțit dintotdeauna sprijinul Bucureștiului – ca cel mai de nădejde partener, în eforturile sale de a identifica o soluție adecvată pentru problema transnistreană. În 1992 România a făcut parte din așa-zisul mecanism al „celor patru” la nivel de miniștri de externe, de rând cu Federația Rusă și Ucraina. Cu părere de rău, din varii motive, nu am reușit să menținem Bucureștiul în acest format de negocieri. Este adevărat că între timp România a aderat la UE și NATO ca membru cu drepturi depline, obținând astfel posibilitatea de a influența efectiv asupra procesului de reglementare transnistreană prin intermediul Bruxelles-ului. Să nu uităm și faptul că peste 60% din volumul total al exporturilor din regiunea transnistreană revine pieței europene, România ocupând locul întâi ca piață de desfacere pentru mărfurile din această regiune. Pentru comparație, voi remarca faptul că exporturile transnistrene pe piața rusă constituie mai puțin de 10%. Cred că acest fenomen se încadrează bine în politica de soft power a UE. Or, rămân de evaluat efectele politice ale contradicției dintre orientarea geopolitică a Transnistriei spre est și tendința acesteia de a-și consolida pozițiile economice în vest.
A consemnat: Mircea Merticariu