Politicienii şi experţii, antrenaţi în promovarea ideilor ”Lumii ruseşti” prin aspectul transnistrean, se confruntă cu dificultăţi esenţiale. Aderarea regiunii concomitent cu dreapta Nistrului la Acordul de Liber Schimb cu statele UE, le creează mari dureri de cap. Statutul le indică a demonstra că această aderare a fost una impusă, şi că e contraproductivă din punctul de vedere economic. Aşa se doreşte – însă realitatea este alta. La 2 februarie current, la o întrevedere a liderului local E. Sevciuc cu conducătorii întreprinderilor industriale, s-a constatat că începînd cu 2014, exportul transnistrean în statele ce constitue Uniunea Vamală s-a redus de patru ori, iar în statele Uniunii Eoropene – doar cu 25%. Scăderea exportului în Rusia este urmare a devalorizării rublei, ceea ce face exportul în direcţia dată inoportun. Pa când micşorarea exporturilor în UE are la bază probleme interne transnistrene – aplicarea tehnologiilor învechite, ce determină costul exagerat a producţiei comparativ cu cea prestată de concurenţi în pieţele europene.
Constatarea dată o considerăm absolut necesară, odată ce vom apela la ea pentru a putea explica motivele unor abordări mai puţin argumentate ale situaţiei de către experţi din Federația Rusă şi Transnistria. Începem cu un factor comparativ mai rar întâlnit în presa transnistreană. Banca centrală a regiunii a publicat la 29 ianuarie curent cu o declaraţie oficială, potrivit căreia „mijloacele financiare din contul gazelor sunt folosite în exclusivitate la destinaţie”. Bun, dar care e destinaţia? Gazele vin din FR, de la concernul „Gazprom” şi astfel plata urmează a fi transferată acestei firme. Alte variante nu pot exista. Numai nu în lumea ruso-transnistreană. Potrivit materialului, relaţiile regiunii transnistrene cu „Gazpromul” sunt reglementate prin Legea regională care sună în modul următor: „Unele particularităţi a efectuării decontărilor pentru gazele naturale” din 1 ianuarie 2007. Conţinutul acestor particularităţi le-a destăinuit E. Şevciuc, declarând oficial că banii acumulaţi pe contul gazelor, format din taxele la gaze, merg pentru compensarea deficitului la bugetul transnistrean şi la fondul de pensii. Volumul datoriei este estimat la 968 milioane ruble, potrivit afirmaţiilor Elenei Culicenco, ministru asistenţei sociale. Unde-s 5 şi ceva miliarde de dolari, datorii către „Gazprom” acumulate din 1992, oficialii citaţi nu au indicat. La moment este important faptul că, official, s-a confirmat faptul că regimul de la Tiraspol există datorită banilor „Gazpromului” din FR, în care o bună parte o constituie şi plăţile contribuabilor din dreapta Nistrului.
Încă ceva timp în urmă nici Tiraspolul, nici Moscova nu prea recunoşteau asta (cel puţin oficial). Decizia Moscovei de a „deschide cărţile” ar putea însemna că secretul dat nu mai importă. De ce? Moscova a lansat mai multe exerciţii politologice, care ar permite presupunerea că lucrurile ar putea primi o nouă axă. Că FR nu se va împăca cu „asuprirea Transnistriei de către Moldova şi impunerea acesteia de a acceptarea condiţiilor UE”. Că măsurile Moscovei ar putea fi dure şi rapide. Concluzia o facem din analiza mai multor materiale, semnate de „experţi” versaţi în materie. Astfel, la 22 ianuarie curent Serghei Marchedonov şi Alexandru Guscin publică în almanahul „Consiliul Rusiei pentru problemele externe” un articol intitulat „Referitor la Transnistria ar putea fi aplicat scenariul unei dezamorsări lente”. Autorii propun spre examinare trei variante a evoluţiei situaţiei, primul fiind „încorporarea Transnistriei în statul Moldova”. Ei admit că Moscova şi Tiraspolul, în procesul de negocieri cu Washingtonul, UE, Kievul şi Chişinăul, ar putea atinge o înţelegere referitoare la condiţiile formării acestui stat, neutralitatea indiscutabilă a RM fiind pe prim plan. Însă, Serghei Marchedonov şi Alexandru Guscin declară că experienţa de 25 de ani a relaţiilor între Chişinău şi Tiraspol le dau lor drept de a respinge această variantă ca una irealizabilă. Autorii merită respect pentru sinceritate: ei, printre altele, au afirmat că Moscova nu are încredere în Chişinău, care ar putea (obţinînd controlul asupra Transnistriei) să renunţe la relaţiile cu FR în favoarea apropierii de UE. De aici, mai cu perspectivă consideră ei, ar fi alte două variante: „dezamorsarea conflictului” ori conservarea „status quo-ului”. „Dezamorsarea” ar fi deja pe rol, ceea ce se demonstrează prin insistenţa Chişinăului de a modifica formatul operaţiunii de „pacificare” şi de înglobare economică a regiunii, prin forţarea acesteia de comun accord cu Ucraina de a-şi exporta producţia în exclusivitate cu specimentele moldoveneşti. În opinia „experţilor” Chişinăul, ghidat de Occident, a recurs la modalitatea treptată a dezamorsării pentru a evita indiscutabilele reacţii ale Moscovei, în caz de reluare a conflictului armat. În acest caz, declară autorii, Moscova ar putea recunoaşte oficial statalitatea Transnistriei şi ar opera schimbări esenţiale în relaţia cu Chişinăul. Notificăm, la 22 ianuarie 2016 „experţii” din Moscova menţionau că FR ar putea recunoaşte Transnistria în caz de reluare a conflictului armat. Momentul dat este unul important pentru a fixa evoluţia opiniilor de la Moscova. În această ordine de idei, omitem examinarea celeii de a treia variante – „conservarea status-quo”, dat fiind faptul că şi autorii propriu zis nu o consideră importantă. Ea nu le permite a „argumenta” concluzia la care ei ajung în cazul secund. Se declară că, profitând de condiţiile apărute (aderarea Transnistriei la Acordul de Liber Schimb), Estul neapărat va consolida presiunile economice asupra Tiraspolului şi atacurile contra operaţiunii de pacificare. Replica Tiraspolului, în opinia lui Guscin şi Marchedonov, ar putea fi rezistenţa – inclusiv cu aplicarea forţei. Aceşti „experţi” nu vor să vadă că Chişinăul mai departe de propuneri de a modifica formatul operaţiunii de pacificare nu merge, nu evoluează cu un plan argumentat, nu recrutează aliaţi întru formarea unei majorităţi decisive. Se formează impresia că cineva bine instruit, în special provoacă Chişinăul la aceste declaraţii, pentru a înarma Moscova şi Tiraspolul cu argumente în acestă confruntare.
A urmat şi o reacţie aşteptată, dar nu şi evidentă, a Moscovei la evenimentele politice din Moldova. Oleg Matveicev, profesor la Scoala Superioară de Economie, a declarat într un interviu pentru Agenţia de Stiri „Novii Deni” (O zi nouă), că „Moscova a obţinut o oportunitate foarte favorabilă de a recunoaşte Transnistria, în condiţiile maidanului moldovenesc”. Argumentul de bază a lui Matveicev este următorul: SUA a impulsionat în Moldova formarea unui guvern nelegitim, ce ar face absolut logic protejarea Transnistriei prin recunoaşterea acesteia. Autorul exploatează linia antiamericană şi propune următoarea formulă: FR trebuie să replice la orice „fărădelege” a SUA în așa fel încât efectul acestei „fărădelegi”, comise de SUA, să reducă la zero aşteptările Washingtonului. El a trasat o linie de argumentare: ”atacurile” georgienilor asupra „pacificatorilor ruşi” au avut ca efect recunoaşterea suveranităţii şi independenţei Abhasiei şi Osetiei de Sud. În Ucraina, SUA au dezlănţuit Maidanul, apoi FR a lăsat-o fără Crimeia şi regiunile de Est. În cazul Transnistriei, consideră Matveicev, situaţia e absolut evidentă. Avînd rezultatele celor 2 referndumuri, Preşedintele Transnistriei apelează către V. Putin şi cel din urmă semnează Decretul. În caz, că „cineva” (probabil, Moldova şi partenerii ei de dezvoltare- I.L) „își fac de cap”, Moscova recurge la încorporarea Transnistriei în componenţa FR.
O opinie absolut similară, în interviu pentru aceeaşi Agenţie de ştiri „Novii Deni” a expus-o Alexei Martînov, director la „Institul Internaţional pentru Problemele Statelor Recent Formate”. Spre deosebire de Matveicev, Martînov consideră necesar a efectua un nou referendum, ţinând cont de importanţa problemei. În opinia lui Martînov, Rusia dispune de suficiente condiţii juridice pentru a argumenta încorporarea regiunii, între care faptul că aproximativ 250 mii de localnici dispun de cetăţenia FR. Însă el este ferm convins că rezultatele nu vor constitui careva surpriză. Opţiunile locuitorilor Transnistriei sunt cunoscute. Totuşi, el consideră că un referendum după modelul celui realizat în Crimeea, este necesar. Concomitent, Martînov – care mult timp a evoluat în calitate de expert practic în problematica transnistreană în FR, se expune pe marginea problemelor de care este afectat Chişinăul. Potrivit „expertului”, dacă nimeni nu se implică din exterior şi moldovenii în mod sine-stător îşi formează guvernarea, petrec anticipatele, promovează la funcţiile respective persoanele ce merită asta, ar apare perspectiva de a depăşi criza şi a reduce din tensiunea situaţiei – inclusiv şi în raport cu Transnistria. Dar, concide „politologul”, „pentru un scenariu optimist, scenariu care va evita garantat vărsarea de sînge, de redresare a situaţiei în Moldova, nu sunt premize”. Martînov deschide şi alte cărţi. Continuînd subiectul încorporării Transnistriei, el indică faptul că, după doi ani de la anexarea Crimeei, tot mai puţine voci vorbesc referitor la încălcarea normelor dreptului internaţional de către Rusia. Aşa va fi şi în cazul Transnistriei. Vor vorbi, că aşa le e misiunea, însă ei (liderii occidental -I.L.), înţeleg că în situaţia din RM este o mare doză din propria lor vină. Acest moment ei nu-l vor recunoaşte, şi la scurt timp vor închide tema. Cum nu mai pun la îndoială legalitatea „restituirii” Crimeei, aşa nu vor ataca încorporarea Transnistriei. Fenomenul dat, proclamă Martînov, se numeşte „realitatea obiectivă”. Afirmarea care va urma vine în contradicţie cu poziţia oficială a Moscovei. El spune că, oricît se va vorbi că Transnistria este parte componentă a Moldovei, în realitate ea nu face parte din acest stat. Este evident că, pentru a declara aşa ceva, în prezent nu se mai cere învoirea „de sus”. Şi totuşi, oficial Moscova nu a abrogat poziţia sa, potrivit căreia integritatea teritorială a Republicii Moldova înseamnă apartenenţa regiunii transnistrene. Martînov o face.
Am putea presupune că este ceva din arsenalul luptelor informaţionale. A efectua presiuni asupra Chişinăului să fie mai indulgent. Aşa ar fi, dacă autorii s-ar limita cu diferite avertizări la adresa Chişinăului. Ei insistent promovează teza incorporării Transnistriei. Subiectul ar putea fi expediat de către Chişinău spre explicaţii la un nivel mai înalt, fie la Ministrul de Externe S. Lavrov, fie la Administraţia lui V. Putin. Nu cred că Putin ar permite formarea în spaţiu a unei probleme, la care el încă nu are pregătit răspunsul. Şi nu cred că acest raspuns să fie evaziv, sau negativ pentru extremiştii de la Tiraspol. Regretabil că la Chişinău problema nu a avansat la locul care îl merită.
Ion Leahu.