Cum am şi presupus, denunțarea de către Ucraina a acordurilor din 1996 cu Federația Rusă referitor la colaborarea tehnico-militară, ce ar însemna liberul acces a efectivului şi mărfurilor militare ruseşti în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, au provocat o anumită reacţie. Am folosit termenul dat (anumită) pornind de la faptul, că la moment nu cunoaştem atitudinea executivului de la Moscova referitor la acest pas al Kievului. Putem presupune că decizia Radei Supreme i-a surprins grav pe cei de la Moscova. Probabil, nimeni nu credea că Ucraina va merge la un asemenea pas. Este explicabil – Kievul nu a restricţionat tranzitarea propriului teritoriu de către mărfurile militare nici în perioada conflictului la insula Tuzla din marea Azov.
Efectul actualelor măsuri poate fi apreciat la justa sa valoare doar fiind examinat în ansamblu.
Mai mulţi comentatori, inclusiv militari, abordează problema sub aspectul situaţiei în care au apărut „pacificatorii” FR, dislocaţi în Transnistria. Este o abordare absolut incorectă, reieşind din faptul că propriu-zis „pacificatori” poate fi considerat doar efectivul batalionului 82 (383 persoane la număr), care unicul este dislocat în regiunea transnistreană a RM legitim, în baza acordului moldo-rus din 1992. La moment nici Chişinăul, nici Kievul nu au specificat că denunțarea acordurilor din 1996 vizează şi acest efectiv. Putem presupune că aflarea acestuia în RM ar fi reglementată prin Acordul moldo-rus din 21 iulie 1992, respectat şi de partea ucraineană.
Nimeni, afară de FR, nu este de vină că Moscova, ignorînd bunul simţ şi normele dreptului internaţional, a admis comasarea forţelor de menţinere a păcii din regiune, aflate acolo legitim, cu Grupul Operativ – care urma, potrivit deciziilor de la Stambul din 1999, de mult să fie retrase din Moldova.
Ministerul Apărări al FR a ignorat deciziile propriei conduceri, şi a transformat un contingent ilegal aflat pe teritoriul unu stat suveran în bază militară, parte componentă a districtului militar de Vest, atribuindu-i integral sarcini şi misiuni care îi revin în această calitate de parte componentă a unui district militar, situat la hotarul statului. Oricare structură militară are misiuni de apărare, dar şi de ofensivă. Indiferent care ar fi fost eventuala direcţia de atac a Grupului Operativ, în acest scop gruparea necesita anumite tipuri de arme şi armament, muniţii, rezerve de combustibil, piese de rezervă, hrană, echipament. Evident că o mare parte din cele indicate sunt depozitate în teritoriu, iar MA a FR a utilizat din plin indulgenţa Kievului pentru a forma rezervele. Însă, orice rezerve au capacitatea de a se consuma, se schimbă şi misunile, care necesită modificarea pieselor din dotare. Evenimentele din Ucraina – în primul rând majorarea salutabilă a capacităţilor de luptă ale forţelor ei armate – aduce modificări şi în sarcinile Grupului operativ, dislocat în Transnistria.
În linii mari, comentatorii care deja s-au expus opiniile, susţin una din două concepte posibile.
1. Finisarea operaţiunii de pacificare şi retragerea trupelor militare a FR din teritoriul regiunii transnistrene.
2. Continuarea prezenţei militare a FR în RM, în special în regiunea transnistreană, asigurând dotarea trupelor cu cele necesare prin toate mijloacele posibile, inclusiv pe calea aeriană.
Cît priveşte primuș concept, adepţii acestuia nu se grăbesc să se numească, deţin funcţii neclare – factor care nu ne permite să considerăm că Moscova ar fi dispusă să examineze varianta. Cu toate că, repetăm, la moment nu avem o declaraţie oficială a reprezentanţilor executivului de la Moscova. Cît ţine de disponibilitatea FR de a-şi păstra prezenţa militară în zonă şi căutarea căilor de asigurare, am putea face referinţă la generalul de armată Iurie Yacubov şi politologul Boris Rojin. Ambii declară că nici nu poate fi vorba de evacuarea trupelor, că se va identifica posibilitatea asigurării acestora, inclusiv pe calea aerului. Generalul, la fel ca şi comentatorii civili, trece tot efectivul militar aflat în Transnistria, în categoria de „pacificatori” şi anunţă că „deciziile Ucrainei vor avea efecte negative pentru stabilitatea în regiune”.
Analiza lui Rojin este mai interesantă, indiferent de faptul că exponentul FR categoric se pronunţă pentru păstrarea prezenţei militare a Rusiei în Republica Moldova. El consideră că evacuarea efectivului militar al „pacificatorilor” va condiţiona pierderea „suveranităţii” a „republicii transnistrene”, lichidarea acesteia de către RM – fapt care va însemna pierderea de căre FR a unui cap de pod extrem de important din punct de vedere a intereselor în acest segment geografic. Afară de pierderile militare, cedarea Transnistriei ar însemna, potrivit lui Rojin, „o catastrofă politică, o umilinţă irecuperabilă a FR în calitate de forţă de primă importanţă în lume”. Însă Rojin, destul de critic, priveşte la posibilitatea asigurării efectivului pe calea aerului. El atenţionează la factorul economic – este scump a utiliza aviaţia pentru a transporta cele necesare unui contingent de aproximativ 1500 de persoane. Practica dată ar fi antrenat o parte considerabilă a aparatelor de zbor militare, care sunt necesare şi în alte direcţii. În sfîrşit, Rojin a menţionat că aceste zboruri sunt periculoase, Forţele Armate a Ucrainei au demonstrat la Odesa complexul de rachete de tip S-300, antiaeriene, fenomen tratat de Rojin drept o ameninţare directă la adresa eventualelor survolări ai spaţiului aerian ucrainean.
Care ar fi factorii care au creat situaţia dată? Partea rusă, ca de obicei, nu a prognozat posibilitatea mai multor complicaţii și abateri de la scenariul inţial. Evident, nu s-a prognozat instaurarea la Chişinău şi Kiev a guvernelor proeuropene, ferme în aceste opţiuni. Ca urmare, Moscova este practic impusă a construi de la zero un şir de acţiuni, care ar putea să-i aducă rezultatul scontat.
Ar fi de presupus că Moscova va recurge la posibilităţile aviaţiei de transport militară. E mai simplu şi comparativ mai eficient, plus că exclude scurgerea de informaţii referitor la efectivul serviciilor speciale, care constituie o parte considerabilă a efectivului militar în Transnsitria. Însă Ucraina ar putea să împiedece şi nu neapărat prin doborârea navelor. Există posibilităţi de a impune aterizarea. Astfel, calea dată nu pare deloc cu perspectivă. Rămîne ori de aşteptat ca la Chişinău şi Kiev să se schimbe guvernările, ori (ce e practic imposibil) a retrage forţele. Ultima presupunere pare deloc neargumentată, însă povara sancţiunilor, impuse de est, se simte în Rusia destul de evident. Este puţin probabil ca FR să agraveze şi mai mult relaţiile cu lumea democratică.
În opinia noastră, Moscova nu va aştepta. Ea va promova activ schimbări în conducerea Chişinăului, reişind din capacităţile reduse de securitate ale acestuia. În caz că la alegerile locale prioritatea o vor avea reprezentanţii partidelor promoscovite, situaţia se va destabiliza. Astfel, mult depinde de maturitatea electoratului moldovenesc. Să sperăm că alegerea lui va fi una corectă. La rândul său, guvernarea de la Chişinău ar trebui să profite de ocazie pentru a utiliza această situaţie unică. A exclude orice subicte de ordin „social” din agenda de negocieri şi a se concentra la două aspecte: evacuarea trupelor ruse şi schimbarea formatului operaţiunii de pacificare. Cum am mai relatat, astăzi o asemenea poziţie ar putea fi susţinută de parteneri. Rămîne doar de sperat, că această situaţie nu va avea soarta parteneriatului estic în viziunea domnului Dan Dungaciu.
Ion Leahu.