Odată ce perspectiva întronării la funcţia de Preşedinte a RM a socialistului I. Dododn a devenit destul de reală, este cazul a examina cele mai posibile direcţii a evoluţiei situaţiei în republică, în aspectul reglementării transnistrene. Am putea renunţa la prognoze odată ce Preşedintele în Republica Moldova este o figură secundă, iar reglementarea transnistreană a mai văzut „reglementatori” mult mai dotaţi, dar care la fel nu au obţinut careva succese.
Cu ce s-ar deosebi actuala situaţie de cele precedente?
- Dodon se declară intenţionat a depăşi prerogativele Preşedintelui şi a se implica activ în toate domeniile politicii interne şi externe ale statului. El are anumite şi deloc simple angajamente în faţa patronilor de la Moscova, întru realizarea cărora cucerirea scaunului de preşedinte constituie doar primul pas. Datoriile către Moscova ar putea fi achitate doar prin obţinerea puterii statale integral. Astfel, Dodon, cum a şi promis nu o singură dată, va purcede la pregătirea alegerilor anticipate a Parlamentului – factor care ar putea esenţial desechilibra situaţia.
- Reglementarea Transnistreană. Dodon a anunţat atingerea acestui scop pe calea federalizării, adică încorporării juridice a teritoriului respectiv şi învestirea regimului cu statut de autonomie. A presupune cu o doză de probabilitatea înaltă efectul acestei tentative am putea doar într-un singur caz, dacă am fi dispus de totalurile unui (unor) test sociologic, efectuat în regiune în condiţiile liberei exprimări. De facto, dispunem de rezultatele plebiscitului din 2007, în cadrul căruia populaţia s-ar fi pronunţat pentru independenţă cu perspectivă de aderare la Federaţia Rusă. Dacă admitem că aceste rezultate sociologice cerespund adevărului, cum Dodon intenţionează să integreze ţara? Or, el ştie că rezultatele nu corespund realităţii? Or, el nu cunoaşte aceste date?
Cum nu ar fi, datele de care dispunem nu permit a admite o soluţionare rapidă şi paşnică a acestei probleme. Gravitatea problemei o demonstrează şi faptul că Occidentul, aflat în deplina criză de idei, a lansat repetarea procedeelor efectuate în trecut, pentru a impulsiona şi a introduce ceva pozitiv în domenuiul reglementării. A adunat reprezentanţi ai părţilor implicate în conflict, şi i-a invitat la o excursie în insulele Alande, pentru a le demonstra cum filandezii au soluţionat problema. Voiajul a fost organizat de către ONG finlandeză «Crisis Management Initiative», fondată în anul 2000 de către fostul preşedinte al Finlandei Martti Ahtisaari. Dat fiind faptul că excursia a fost plătită nu din bugetul Transnistriei, fenomenul nici nu a fi trezit careva ecouri, de nu ar fi fost moment celor invitaţi. Din componenţa „grupului de experţi” au făcut parte Vladimir Yastrebceac şi Serghei Şirocov, ambii consilieri pe lingă Vadim Krasnoselischii, ambii candidaţi la funcţii înalte în viitorul „guvern” de la Tiraspol. Ceva timp în urmă funcţia de consilier al lui Krasnoselischii o deţinea şi un alt ex-ministru de externe, Valeriu Liţcai, care a pierdut-o datorită unei afirmaţii, că Transnistria nu are altă soluţie decît a deveni parte componentă a RM.
Factorii indicaţi sunt activ vehiculaţi de tabăra lui E. Şevciuc, promovînd teza că Vadim Krasnoselischii ar fi adeptul integrării regiunii în componenţa RM cu statut de autonomie. Putem conclude că, în linii mari, schema arată în modul următor: Krasnoselischii, devenind „Preşedinte”, lansează cursul de integrare cu RM. Nu are sens a depăna procedurile pe care el va fi nevoit a le realiza. În 2-3 ani acestea ar putea fi puse la punct şi formată o autonomie cu cele mai extinse prerogative, doar nominal legată de Chişinău. În „Memorandumul Cozac” Chişinăului îi revenea doar politica externă şi cea financiară. Mare e probabilitatea, că şi în acest caz în calitate de călăuză va fi utilizat planul respectiv. Referitor la poziţia Moscovei, am risca să presupunem că acolo ar fi acceptat un asemenea plan. Cel puţin o astfel de concluzie reiese din următorul fapt. La 4 noiembrie curent, în legătură cu sărbătoarea naţională a FR – („ziua unităţii populare), liderii transnistreni Şevciuc şi Krasnoselischii au fost invitaţi la Moscova, au participat la festivităţi şi, evident la masa solemnă, oferită de V.Putin. Cum relatează mass-media rusească, Vadim Krasnoselischii avea loc la o masă în imediată vecinătate cu locul lui Putin, pe cînd E. Şevciuc a fost plasat foarte departe de liderul rus. Observaţiile respective au permis experţilor din FR a concluziona că FederaţiaRusă mizează pe spichaer. Astfel, am putea admite, că şi planul de federalizare ar fi acceptat de Moscova.
Ar fi cazul să ne bucurăm: soluţionarea conflictului, fie şi în temeiul unei autonomizări, e mai cu perspectivă – cel puţin din aspectul reducerii forţelor armate, structurilor de forţă şi altor factori destabilizatorii, în prezenţa cărora sporeşte riscul unui nou conflict armat.
Însă optimismul, înainte de a cuceri careva sprijin în fapte, furtunos scade, odată ce trecem în revistă unele momente din activitatea preşedintelui E. Şevciuc.
Fiind ales în funcţia de „Preşedinte al Sovietului Suprem”, Şevciuc s-a poziţionat ca un promotor ai ideei aderării Transnistriei în componenţa RM. Ideea dată a fost expusă într-un raport, pe care funcţionarul de la Tiraspol urma să-l propună atenţiei unei conferinţe cu genericul „Căile de soluţionare a diferendului nistrean. Opiniile de pe ambele maluri ale Nistrului”, care a avut loc la 24 mai 2006 la Londra.
Raportul a fost transmis în comitetul organizatoric al conferinţei, dat fiind faptul, că Chişinăul, în ultimul moment a intervenit şi şi-a anulat decizia de a-i permite lu Şevciuc să plece.
Documentul prezintă interes prin faptul că redă opiniile lui Şevciuc în anul 2006 vis a vis de modul de soluţionare a diferendului nistrean. Din start autorul indică, că Tiraspolului insistent i se recomandă să accepte integrarea în Moldova. El nu respinge versiunea, doar analizează avantalele şi dezavantajele eventualei unificări. Şevciuc înşiră un tablou social-economic şi politic al Republicii Moldova, care putea fi atribuit oricărui stat post sovietic (între care multe cu sistemele politice incomparabil mai antiumane ca în Moldova). Potrivit lui Şevciuc, lipsa democraţiei, corupţia, autoritarismul, intenţiile de a lichida operaţiunea de menţinere a păcii şi acordurile de colaborare cu Transnistria, etc., ar fi obstacolele care ar exclude orice intenţie de a deveni autonomie în cadrul acestui stat Moldova. Însă, indiferent de caracteristicele indicate ale statului moldovenesc, Şevciuc propune pentru examinare cîteva variante de soluţionare – dintre care niciuna nu conţine teza „divorţului”, suveranităţii, independenţii Transnistriei.
- Autonomizarea, după modelul Găgăuziei. Nu se acceptă, dat fiind faptul unei posibilităţi enorme de violare şi ai acestei autonomii mult prea redusă;
- Federalizarea – la situaţia Republicii Moldova, potrivit lui Şevciuc, s-ar potrivi modelele Beligiei sau a Elveţiei.
- Stat-asociat, cum ar fi Danemarca şi Groenlanda; Belua – SUA; Insulele Cook şi Noua Zelandă etc. Forma dată de asociere asigură suveranitatea internă a statului care aderă, dar exclude suveranitatea externă, ce ar însemna, că suveranitatea lui nu este de nimeni recunoscută.
- Crearea statului unional.
- Planul, propus de preşedintele Ucrainei V. Yuscenco, considerat bun, care însă, nu determină clar statutul Transnistriei.
Ponind de la multitudinea variantelor, Şevciuc se consideră obligat a propune careva teze proprii, ce ar explica situaţia şi ar deschide calea soluţionării diferendului. Potrivit lui, ONU formează un grup de monitorizare, care se va ocupa de pregătirea referendumului, în baza legislaţiei locale, armonizată la standardele internaţionale (voalat la cele moldoveneşti. I.L.) cu genericul – aderarea Transnistriei la Republica Moldova.
În caz că populaţia regiunii în cadrul refererndumului refuză aderarea, în Transnistria pentru un an este stabilită perioada de tranzit. În acelaşi timp în Moldova, pornind de la refuzul populaţiei Transnistriei, sunt iniţiate alegeri anticipate în Parlament, pentru a forma o altă conducere supremă, care ar putea satisface opţiunile populaţiei transnistrene. Noile guvernări de la Chişinău şi Tiraspol, ghidate de organismele internaţionale şi ONU, elaborează şi adoptă Acordul cu privire la crearea Statului Unional şi apoi formează organele acestei formaţiuni politice.
În caz că populaţia acceptă aderarea la RM, în regiune se organizează alegeri ale organelor supreme de conducere, care şi efectuează integrarea. Structurilor internaţionale le revine misiunea de a asigura condiţiile favorabile şi oneste de aderare pentru locuitorii transnistreni.
Operaţiunea de menţinere a păcii continuă până când Consiliul de Securitate a ONU va elabora o rezoluţie, prin care se va angaja să asigure securitatea regiunii.
Modelul în plan schematic arată în următorul mod: referendum-alegeri-stabilitate. Dar, cel important e la final. Şevciuc scrie, că în condiţia că transnistrenii nu acceptă aderarea la Moldova în calitate de autonomie, regiunea nu obţine statut de subiect al dreptului internaţional; regiunea timp de trei ani activează în calitate de parte a Statului Unional, fără de drept de a constitui subiectul dreptului internaţional. (Găndul nu este terminat, probabil, trei ani se cer pentru a identifica o soluţie necesară I.L.).
În 2007 Şevciuc se pronunţa pentru aderarea regiunii la Republica Moldova. Poziţia dată a trezit ostracizarea acestui, ce a condiţionat excluderea lui din partidul „Obnovlenie”, destituirea din funcţia de preşedinte a legislativului. Şevciuc a învăţat lecţia şi în prezent promovează cursul spre uniunea vamală şi euroasiatică, fără a renunţa la Acordul de Asociere şi Liber Schimb cu UE. Teza lui Şevciuc, care propune soluţionarea conflictului prin „divorţul civilizat” nu lipseşte din spaţiul mediatic transnistrean, devenind centrală în „conceptul politicii externe” a regiunii. Solicitări de acest gen şi nu discuţii referitor la autonomizare, Tiraspolul intenţionează să le înainteze lui I. Dodon în calitatea acestuia actuală. La 5 noiembrie curent doamna Nina Ştanschi a înşirat într un interviu pentru „Novosti Pridnestrovia” viziunea sa referitor la relaţiile cu noul preşedinte a RM. O să-i cerem exercitarea promisiunilor. În primul rînd, a celor ce ţin de asigurarea rotaţiilor trupelor militare ruse. Cum a menţionat ex-ministrul, Moldova nu renunţă la sancţiuni, fenomen care impune promovarea distanţerii, izolării Transnistriei de la acest stat. Cererilor la determinarea statului Transnistriei – a menţionat Ștanschi Tiraspolul nu odată a afirmat în diferite forme că este disponibil a examina perfectarea juridică a actului „divorţului civilizat”. Poporul, care locuieşte pe acest pământ, este în drept să-şi defineze soarta.
Cu Şevciuc mai mult sau mai puţin este clar. Nu trezeşte nici o îndoială care va fi politica promovată de alt candidat la preşedinţia transnistreană Vadim Krasnoselischii. Ce ne aşteaptă? În ultimile zile destul de frecvent în mass media apar materiale referitor la relaţiile Rusiei cu Armenia. Ceva timp în urmă V. Putin a semnat Dispoziţia cu privire la formarea trupelor armate comune ruso-armene. Evident că superioritatea în acestea o vor deţine generalii de la Moscova. Respectiv, şi prioritatea la selectarea ţintelor. La 17 noiembrie a apărut informaţia că în Armenia vor fi dislocate rachete ruseşti de tip „Iskander”. Cum a menţionat Preşedintele Armeniei Serj Sargsean, dislocarea rachetelor este o măsură deloc voluntară. Avem necesitatea de a balanţa situaţia. Nu trezeşte nici o îndoială, că şi un preşedinte din Moldova ar putea declara că ceva balansează, renunţînd la evacuarea trupelor FR din Moldova şi acceptînd plasarea rachetelor acestui stat pe malurile Nistrului. Regretabil, dar pare că lucrurile evoluează în direcţia dată.