Monografia lui A. Deveatcov, „Provocările europenizării: politica Federației Ruse în reglementarea transnistreană (1992-2012)”,
Universitatea de Stat din oraşul Tiumen, Catedra “Istoria contemporană şi relaţii internaţionale”, Federația Rusă
Cum afirmă personal Deveatcov, lucrarea este consacrată studierii politicilor Federației Ruse în procesul de reglementare a diferendului transnistrean. Autorul îşi propune examinarea modalităţilor aplicate de către Rusia pentru a racorda activitatea sa de pacificare în regiune la normele europene, iar mai pe larg – problema integrării Federaţiei Ruse în sistemul de securitate european. În corespundere cu scopurile indicate, autorul formează şi structura studiului. Astfel, lucrarea este constituită din trei capitole:
1. Federaţia Rusă – lider ai procesului de reglementare transnistreană.
2. Evoluţiile politicilor Rusiei în funcţie de extinderea spaţiunlui şi subiectelor procesului de reglementare.
3. Identificarea partenerilor? Procesul Mezeberg şi transformarea regimului politic transnistrean.
Potrivit lui Deveatcov, reglementarea transnistreană este o ilustrare fascinantă a proceselor ce se desfăşoară în zona considerată de către Federația Rusă drept sferă ai propriilor interese vitale şi în dimesiunile căreia Moscova pretinde un rol politic prioritar. Însă, situaţia în regiune o determină transfomările considerabile, condiţionate de evoluarea de la epoca amorfă „post sovietică” la o configuraţie mult mai complicată a vecinătătii ruso-europene. Sub acest aspect autorul îşi propune să analizeze procesele ce au loc în regiune, şi motivele implicării în acestea a unui şir considerabil de actori: UE, Federația Rusă, Ucraina, România, NATO, chiar şi China.
Până aici, poziţia lui Deveatcov nu întâmpină critici din partea noastră. Însă, concluziile ce urmează, în opinia noastră, fiind puternic afectate de presiunile ideologice pro-ruse, au efectul de a construi şi a afirma aspectul subiectiv, tendenţios al lucrării – şi formularea, în temeiul lor, a concluziilor respective. Concluziile indicate au o importanţă sporită, odată ce ele reflectă poziţia oficială a Federației Ruse, nu neapărat expusă publicităţii. Din aceste motive le propunem integral cititorului.
1.Tentativele de a soluţiona diferendul transnistrean de către câteva centre de putere la modul unilateral nu pot asigura rezultatele scontate. Chiar în situaţiile în care Federația Rusă a manifestat voinţă politică şi s-a pronunţat în favoarea restabilirii integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, ea nu a dispus de suficiente resurse pentru a influenţa în modul respectiv forţele politice, aflate la guvernare la Tiraspol.
2. UE, prin Programul „Parteneriatul Estic”, cum demonstrează primii ani de realizare ai acestuia, în opinia lui Deveatcov, nu dispune de suficiente mecanisme pentru a soluţiona problemele regiunilor secesioniste, inclusiv a Transnistriei.
3. Astfel, posibiluităţile de soluţionare a diferendului nistrean ar putea fi identificate în consolidarea eforturilor de către Federația Rusă şi statele prioritare europene, în special Germania. La acest capitol este semnificativ aşa numitul proces de la Mezeberg. Fiind relativ nou, procesul nu a înscris efecte, însă priorităţile acestui ar fi „încorporarea politicii Federaţiei Ruse faţă de Transnistria în contextul european”.
Deci, deja în preambul, autorul lucrării comite cîteva afirmaţii la prima privire logice, dar în realitate absolut nefondate – care, fiind dezvoltate pe parcurs, vor permite formularea concluziilor finale, subiective şi tendenţioase.
Fără a anticipa mult, considerăm necesar să menţionăm, că Moscova întotdeauna a dispus de instrumente eficiente de influenţă asupră politicului transnistrean. Este suficient să retragi din regiune armata şi să renunţi la prestarea fără plată a gazelor naturale ca regimul să se termine în câteva zile.
Moscova nu numai că nu doreşte „încorporarea politicii sale în contextul transnistrean”, ea depune toate eforturile de care este capabilă pentru a izola regiunea şi a-i conserva statutul de enclavă. Monografia este străpunsă integral de aceste contradicţii – între intenţiile a prezenta la modul obiectiv evenimentele şi necesitatea de a explica starea precară a situaţiei, urmare inevitabilă a politicilor respective a Moscovei.
În opinia autorului, problema transnistreană este nimic altceva decât un indicator a nivelului de încadrare a Federației Ruse în sistemul de securitate pan european. Analiza problemei cu lux de amănunte demonstrează dinamica acţiunilor a Moscovei, axate spre identificarea unei politici rezonabile – acţiuni ce includ şi confruntări dure, şi tentative de formare a relaţiilor de parteneriat. Dar, cu Europa şi nicidecum cu Republica Moldova – de parcă nu ale ei teritoriu, populaţie, economie şi spirit ar fi dezintegrate şi compromise.
Capitolul 1. Rusia şi faza armată a conflictului.
În calitate de motive ale conflicului, în perioada 1989-1990, sunt numite politicile noilor structuri aflate la guvernare în Moldova – în urma cărei rusolingvii ar fi pierdut priorităţile sale absolute de altă dată în majoritatea domeniilor de conducere, cultură, economie. Necesitatea studierii limbii moldoveneşti şi, eventuala perspectivă de a deveni locuitori a României – stat în care (figurează întocmai în lucrare) puţin se respectau drepturile miniorităţilor etnice (pag. 13). Însă, indiferent de acceptarea acestor factori, marea majoritate a cercetătorilor (la care aderă şi Deveatcov), tratează conflictul nu interetnic, ci unul provocat de contradicţiile între elitele societăţii de atunci, adica unul politic.
Pornite comparativ paşnic, în 1989-1990 confruntările armate purtau un caracter sporadic, înscriind un număr mic de victime. Conflictul s-a agravat dur în urma creşterii tendinţelor separatiste la Tiaspol, deciziilor respective ale Sovietului Suprem din Rusia şi infiltrării cazacilor în zonă. S-au declanşat violenţele, care au culminat în iunie-iulie la Bender, soldându-se cu multe victime şi distrugeri. Putem menţiona că autorul din start acceptă şi susţine teza, potrivit cărei violenţa în conflict a fost condiţionată de acţiunile regimului separatist, susţinut de Federaţia Rusă (deciziile Sovietului Suprem, ale Dumei de Stat, acţiunile structurilor de forţă). Momentul este unul extrem de important, odată ce marea majoritate a „cercetătorilor” subiectului, inclusiv şi unii din Occident, derivă violenţele armate, și în general faza militară a conflictului, în exclusivitate din „politica naţionalistă a Conducerii Republicii Moldova,influenţată de deciziile antiruseşti şi unioniste a Frontului Popular” (nota ne aparţine). Însă, şi Deveatcov nu merge mai departe de constatarea în cauză. Aducând probele menţionate, el declară, că conflictul transnistrean avea un caracter intern moldovenesc iar Federația Rusă s-a implicat în el doar după evenimentele de la Bender, având ca scop stoparea violenţelor (pag. 18). Faptele indică, că indiferent de declaraţii, prezenţa Rusiei contribuia la aprofundarea conflictului, la excluderea soluţionării acestui în oricare mod, care nu ţinea în mod expres de interesele Moscovei.
Concluzia este susţinută de unele momente concrete din activitatea politică la mijlocul anului 1992. În martie la Helsinki miniştrii de externe a Federației Ruse, Republicii Moldova, României şi Ucrainei formează un mecanism de consultări politice în vederea încetării focului. În aprilie, la Chişinău, reprezentanţii statelor vizate constituie Comisia Mixtă, care urma să asigure realizarea deciziilor vis-a-vis de reglementarea conflictului. Însă intenţiile nu au fost realizate, odată ce părţile nu au acceptat propunerile insistente ale delegaţiei Rusiei de a include în compomnenţa Comisiei reprezentanţii Tiraspolului, de a acorda regimului separatist statutul de „zonă economică liberă” şi de a formula garanţii regiunii de suveranitate în cazul Unirii Moldovei cu România. Concomitent se cerea atribuirea Armatei a 14-a a Federației Ruse statutul de „forţe de menţinere a păcii”. Odată ce aceste sugestii aberante au fost respinse, Moscova a decis să nu mai ascundă poziţia sa referitor la Moldova. În aprilie 1992 la Tiraspol, Vice-preşedintele rus A. Ruţkoi declară, că „republica transnistreană a fost şi va fi… că Sovietul Suprem a Rusiei trebuie să adopte deciziile necesare ca „Armata 14 să fie în stare să asigure indipendenţa poporului transnistrean” (pag.23). Astfel, Federația Rusă din start a demonstrat, că nu reglementarea conflictului este scopul ei, ci fortificarea prezenţei sale în Moldova. Acţiunile care au urmat, în special deciziile Guvernului Federației Ruse din 20 iunie 1992 prin care armata rusă a primit dreptul de a autiliza armele în exteriorul propriului stat, confirmă concluzia. Merită atenţie la acest capitol tratarea de către autor a unor aspecte ale procesului de formare a forţelor de menţinere a păcii, în special a poziţiei României. Potrivit lui Deveatcov, la momentul formării mecanismului de pacificare nu se funcționa structură sau stat care să își asume angajamentele respective. El declară că România categoric a respins o asemenea posibilitate şi apelează pentru confirmare la declaraţiile Preşedintelui de atunci Ion Iliescu: „introducerea în zona conflictului a forţelor Federației Ruse şi Ucrainei doar va complica situaţia, odată ce tocmai prezența militară rusă în regiune este o condiţie a declanşării conflictului; formarea autonomiei transnistrene nu este fondată, odată ce conflictul nu poartă un caracter interetnic”(pag.31). Şi nimic la subiect – ce părere a avut Preşedintele României referitor la participarea statului român la menţinerea păcii în Republica Moldova. Deveatcov consideră că nu Rusia a provocat conflictul în regiune, însă D-lui afirmă, că tocmai Rusiei îi aparţine meritul pentru asigurarea existenţei subiectului politic „republica moldovenească transnistreană”.
În palmaresul lui A. Deveatcov neapărat trebuie trecută tentativa de a demonstra unele aspecte ale activităţii trupelor armate ale Federației Ruse la momentul stopării focului şi îndată după semnarea Acordului de la 21 iulie 1992 la Moscova. Semnificaţia afirmaţiilor lui Deveatcov o considerăm importantă, odată ce astăzi, marea majoritate a celor ce se preocupă de problemă acceptă integral poziţia oficială a Federației Ruse, potrivit căreia trupele armate a Rusiei nu au participat și nu s-au implicat în conflictul militar din Moldova. Deveatcov scrie absolut indiscutabil, că „în noaptea spre 2 iulie 1992 forţele armate ruse (comandant deja era genelalul A. Lebed, trimis special pentru a stopa acțiunile armate – n.a), au întreprins asupra poziţiilor trupelor moldoveneşti atacuri atât de puternice, încât forţele militare ale republicii au pierdut capacitatea de luptă. Autorul merge mai departe şi ne propune calificarea acţiunilor reprezentaţilor Rusiei din punct de vedere a dreptului internaţional. Potrivit D-lui, „forţele ruse au efectuat o operaţiune militară cu scopul de a impune pacea (prin clasarea capacităţii de luptă – I. Leahu) fără a avea mandatul organizaţiei internaţionale abilitate cu dreptul de a permite aşa ceva”(pag.27). În afara atenţiei şi comentariului a rămas faptul că, pentru a opri focul, armata rusă a atacat doar trupele moldoveneşti. Probabil, asupra celor transnistrene nu putea fi aplicată forma dată de influenţă din simplu motiv, că ele se aflau în aceleaşi tranşee cu armata rusă. Concomitent cu materialele deja examinate, în monografie sunt utilizate şi multe altele, care absolut elocvent demonstrează cum Kremlinul, în modul conştient, promovează tactica eschivării de la implicarea armată în treburile interne ale statelor suverane. În cazul dat asta se obţine prin plasarea regimului transnistrean în rolul „părţii conflictului”.
Capitolul 2. Combinarea metodelor cooperative şi geopolitice în procesul de reglementare transnistreană.
Reglementarea consecinţelor conflictului armat includea două aspecte majore, dar nu şi echivalente. Este vorba de retragerea din Moldova a trupelor armate ale Federației Ruse şi determinarea politică a statutului regiunii separatiste în componenţa republicii. În fond,aspectul ce vizează retragerea armatei, este expus corect. Faptul că în prezent, după ce s-au scurs aproape 20 de ani de la semnarea acordului în temeiul căruia aceste forţe urmau să fie retrase, forțele mai staţionează în Moldova,are evident explicaţiile istoricului. Principalul motiv: Moldova nu şi-a respectat anumite angajamente, n-a asigurat elaborarea şi adoptarea statutului regiunii. Este cazul de menţionat că în perioada de referinţă, elaborarea acestui statut devenise destul de reală. Legislativul tiraspolean a adoptat la 6 ianuarie 1993 proiectul acordului referitor la împuternicirile subiectelor confederaţiei moldoveneşti, care însemna renunţarea la separarea definitivă şi crea condiţii pentru elaborarea în sfârşit a unui statut, acceptat de ambele părţi. Ceva mai târziu, în noiembrie 1993, misiunea OSCE a propus propriul plan – care presupunea autonomia regiunii şi era acceptat de Chişinău. Se forma impresia că părţile au atins nivelul de maturitate care le permite să negocieze fără tutelă din exterior, factor, despre care atenţionează şi domnul Deveatcov. Însă, pe fundalul unor acţiuni concrete de reducere şi evacuare a trupelor militare din regiune, tratativele referitor la statut s-au blocat. Potrivit lui Deveatcov, această evoluţie negativă se datorează „stării incerte a situaţiei politice interne pe ambele maluri ale Nistrului”(pag.49-51). La începutul capitolului, explicând lansarea negocierilor, referitor la aceeaşi porţiune de timp, autorul spunea exact contrariul. Atât la Chişinău, cât şi la Tiraspol, conducerea politică era aceeaşi. Schimbările au avut loc la Moscova. Elţân a devenit din nou preşedinte. Armamentul depozitat în regiune încă prezenta valori finaciare deosebite, și urma doar transformarea lor în bani. Incertitudinea regimului deschidea şi alte posibilităţi financiare, dar şi îndepărta data evacuării trupelor armate, prevăzute de acordul moldo-rus din 1994. Aceasta e lista cauzelor care au frânat elaborarea statutului regiunii şi soluţionarea diferendului. Faptul că vinovaţi au fost numiţi cei de la Tiraspol nu e de mirare. Cum nu e de mirare şi disponibilitatea Moscovei de a conlucra la subiectul dat cu partenerii din exterior (de aici teze referitor la politica cooperativă). Doar nu se lucra, ci se mima activitatea, despre care reprezentantul special a Federației Ruse V. Vasev a declarat, că „mai multe probleme prezente în regiune ar putea fi soluţionate timp de două generaţii școlare – 20 de ani” (pag.56). Faptul că în anii 90 în prim-plan se afla nu reglementarea, ci materializarea valorilor militare depozitate în regiune, o confirmă până la urmă şi A. Deveatcov (pag.61). D-lui constată că, din peripeţiile negocierilor a avut de câştigat doar regimul transnistrean. El s-a ales cu statalitate, fie şi nerecunoscută, cu depozite de arme şi armament, care le utilizează pentru a-şi obţine materializarea unor solicitări. Moldova a devenit un stat, care nu este capabil a obţine ceea ce îi aparţine în mod firesc.
Un capitol aparte (şi asta este evidenţiat de A. Deveatcov) în procesul de reglementare, îl constituie anii 2001-2002. Este perioada îndeplinirii parţiale a angajamentelor de la Istambul, a unui pressing puternic asupra Tiraspolului din partea Chișinăului (anularea ştampilelor vamale cedate în 1996) şi a Moscovei (renunţarea la marfa transnistreană, expediată fără însoţirea vamală moldovenească). Evident că Deveatcov scrie în sensul poziţiei oficiale a Moscovei, dar nu ce a fost în realitate. La Chişinău a venit la putere PCRM, liderul V. Voronin promițând stăpânului Kremlinului lucruri extrem de importante, mai valoroase ca Transnistria. Faptul că acest aspect este ignorat de Deveatcov, odată în plus îi sporeşte importanţa.
Destul de amplu este expusă situaţia anilor 2001-2003. Este, pratic, unica perioadă în care Moscova a încercat să contribuie eficient la reglementarea conflictului. Federația Rusă a susţinut decizia Chişinăului prin care întreprinderile transnistrene, pentru a efectua export, urmau să fie luate în evidenţă la organele vamale ale Moldovei. Ba a şi efectuat mai multe acţiuni, prin care a limitat radical exportul mărfurilor transnistrene fără certificate moldoveneşti. În noiembrie 2001 este semnat Acordul de prietenie şi colaborare, potrivit căruia Rusia, în calitate de garant, îşi asuma responsabilitatea pentru respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Moldovei. Iar în 2002 este prezentat Chişinăului şi Tiraspolului un amplu document, care conţinea planul de reglementare – aşa numitul „Planul de la Kiev”. Importanţa acestuia se reduce la unanimitatea susţinerii „planului” de către întregul corpus de intermediatori şi garanţi. La fel, este semnificativă poziţia lui Deveatcov, care afirmă că planul nu a fost aplicat datorite poziţiei obscure a Tiraspolului. În continuare Deveatcov spune că şi poziţia Chinăului, unde s-ar fi activizat structurile politice de dreapta, nu fost favorabilă atingerii rezultatelor. Este cazul de menţionat, că în 2001-2002 puterea politică la Chişinău o deţinea în exclusivitate PCRM, capabil a ignora opiile altor forţe politice locale.
Autorul acordă o atenţie deosebită procesului de evacuare a armelor şi armamentului. El exemplifică prin informaţia mai puţin cunoscută pe larg, potrivit cărei Tiraspolul a permis evacuarea unor tipuri de armament, muniţii etc, contra reducerii datoriei regimului faţă de „Gazprom” cu 100 milioane dolari SUA. Momentul este foarte semnificativ, deoare ce demonstrează că statul rusesc controlează monopoliul în cauză şi poate fi utilizat pentru a influenţa părţile conflictului. Cum am văzut, Moscova aplică asemenea pârghii doar referitor la Chişinău. La 1 octombrie 2002 Cartierul General a Ministerului Apărării al Federației Ruse elaborează decizia de lichidare a Grupului operativ de trupe în Republica Moldova, care foarte curând este anulat cu pretextul că în procesul de negocieri nu se înscriu rezultate. Anume în acestă perioadă Moscova formulează teza, aplicată şi astăzi: „evacuarea armamentului şi a trupelor armate ar putea avea loc doar în cazul reglementării definitive a conflictului pe Nistru (tactica sicronizării, n.a.). Deveatcov afirmă că retragerea trupelor şi muniţiilor nu este o acţiune de susţinere a procesului de reglementare, ci un factor independent, extrem de important, care fiind realizat ar fi contribuit mult la eficientizarea tratativelor. Tot în 2002 în proces activ se implică UE, accentul fiind plasat pe „retragerea de către Moscova a trupelor şi rezervelor de armament. Potrivit celor expuse de Deveatcov, în anii 2001-2002, Federația Rusă a manifestat pragmatism în procesul de reglementare, a acceptat parţial internaţionalizarea acestuia, însă rezulatele înscrise sunt sub orice nivel ai aşteptărilor.
După semnarea acordul de la Istambul din 1999, structurile UE şi OSCE activ se implică în procesul de reglementare, în special la aspectul operaţiunii de „iniţiativa olandeză”, pacificare. Se propun diferite modele, care neapărat conţin două teze – reducerea monopolului Federației Ruse şi transformarea operaţiunii în misiune de observare. Deveatcov susţine opiniile expuse la moment, că retragerea armatei Fedrației Ruse ar fi contribuit la soluţionarea diferendului. În 2002 apare aşa numita „iniţiativa olandeză”, care viza transformări radicale în efectuarea operaţiunii de pacificare. Indiferent de faptul că Federația Rusă, potrivit dispoziţiilor planului, putea participa la operaţiune cu un efectiv ce constituia 50% din tot contingentul pacificatorilor, aceasta a respins propunerile.
„Iniţiativa olandeză” a fost primită de Rusia drept o tentativă serioasă de o marginaliza în efectuarea acestei operaţiuni şi a o elimina în genere din regiune. Pentru a nu admite o asemenea evoluţie, Moscova activizează evident procesul de reglementare, accentuând în unele cazuri (prin V. Voronin, preşedintele Republicii Moldova), că succesul preglementării îl poate asigura doar partea care se bucură de autoritate sporită în Transnistria, adica Federația Rusă. Potrivit presei, în cadrul întrevederii lui Voronin cu A. Voloşin, şeful cancelariei preşedintelui Federației Ruse, s-au discutat perspectivele formării în Republica Moldova a bazei miltare ruse, îndată ce diferendul va fi reglementat. În scopul reglementării definitive a conflictului, la solicitarea lui V.Voronin, Federația Rusă elaborează un nou plan, numit ulterior „Memorandumul lui Kozac”. Deveatcov, destul de minuţios examinază şi documentul, şi circumstanțile elaborării acestuia şi respingerii lui de către V. Voronin. Autorul demonstrează destul de argumentat, că „Memorandumul” avea compartimente secrete, în special referitor la oficializarea bazei militare a FR cu un contingent de 2-3 mii de ostaşi pe un termen de 30 ani. Văzând că Voronin nu se decide să semneze Memorandumul, I. Ivanov, atunci Ministrul de externe al Federației Ruse, îi declară că OSCE susţine reglementarea în baza „Memorandumului Kozac”.
SUA, UE şi OSCE au avut o reacţie profund negativă la acţiunile unilaterale a Moscovei. În mai multe declaraţii se menţiona că Moscova utiliza şi încurajează regimurile secesioniste pentru a-şi realiza propriile interese. Analizând subiectul, Deveatcov menţionează că Rusia poate fi criticată pentru acţiunile unilaterale, însă OSCE, UE şi SUA nu au venit cu o variantă de alternativă; mai mult, ei au respins documentul (memorandumul Kozac) care propune soluţii de reglementare, de unificare teritorială a Moldovei, conştientizând şi declarând oficial că „RMN” a devenit stat-de facto, suveran şi independent.
În 2006 în cadrul şedinţei clubului „Valdai”, V. Putin a declarat că reglementarea transnistreană a fost zădărnicită de reprezentanţii UE, SUA şi OSCE, din frică faţă de Rusia.
Autorul, destul de consecvent, demonstrează evoluţia relaţiilor între Moscova şi Occident, apelând la cele mai elocvente exemple – cum ar fi deciziile Curţii Europene pentru Drepturile Omului în cazul Ilaşcu, problema şcolilor cu aplicarea grafiei latine, etc. O asemenea abordare a condiţionat radicalizarea atitudinilor față de acest conflict din partea Federației Ruse şi Europei occidentale. Aceste relaţii s-au acutizat în condiţiile discuţiilor în jurul „Planului Iușcenco”, care includea necesitatea retragerii trupelor militare ruse din regiune, ce nu corespunde intereselor Federației Ruse.
Activitatea ce a urmat din partea structurilor europene şi a Chişinăului, a provocat la Moscova impresia că ea „pierde” regiunea. În mod urgent se semnează aşa numitul „protocol Smirnov-Jukov” (Jukov era vice-prim ministru aa Federației Ruse), care viza planul de asistenţă financiară regiunii. În cadrul acestui plan Transnistria primeşte 50 milioane dolari SUA în calitate de ajutor nerambursabil şi 150 milioane dolari ca credite, în calitate de gaj fiind nominalizate întreprinderi industriale. În protocolul indicat, Smirnov este numit pentru prima dată „Preşedintele Transnistriei”. Concomitent Moscova aplică embargoul exportului de vinuri din Moldova. Vorbind despre deschiderea la Tiraspol a oficiului consular a Ambasadei Federației Ruse în Moldova, Deveatcov declară în mod direct că prin asta se încalcă suveranitatea Republicii Moldova.
În relaţiile lui V.Voronin cu Bruxelles-ul se evidenţiează unele divergenţe, fapt care este folosit de el pentru a reactiva relaţiile cu Federația Rusă. În martie 2009 la Moscova este semnată o declaraţie comună (Medvedev, Voronin, Smirnov), care fixează necesitatea continuării actualei operaţiuni pacificatoare şi înlocuirea acesteia cu una de garanţie în funcţie de evoluţiile procesului de reglementare. Potrivit lui Deveatcov, apariţia acestei declaraţii ar însemna că Federația Rusă a epuizat capacităţile sale de a efectua misiunea de pacificare cu metode politice.
Capitolul 3. Identificarea partenerilor. Procesul de la Mezeberg şi transformarea regimului politic în Transnistria.
Autorul consideră că „interesul naţional” al Federației Ruse în Republica Moldova este condiţionat de unele temeri şi în special: de politica Blocului Militar al Atlanticului de Nord; de „românizare”; de „europenizare”. În acest context, Moscova declară la direct, că reglementarea transnistreană depinde integral de conservarea statutului de stat neutru al Moldovei. Aderarea Moldovei la NATO ar putea urgenta asemenea procese (în opinia conducerii Federației Ruse) în Ucraina, ceea ce Moscova nu poate admite. „Românizarea” are un context istoric (argumentarea ruperii Basarabiei din trupul României de către Federația Rusă) şi postarea Federației Ruse într-o poziţie neplăcută de agresor. De aici şi susţinerea Transnistriei prin favorizarea contradicţiilor „Transnistriei ruse” cu „Basarabia românizată”.
Moscova nu l-a susţinut pe Şevciuc, dar nici nu l-a ignorat. Ea, obţinând înlăturarea lui Smirnov, a iniţiat identificarea posibilităţilor de apropiere cu Europa, inclusiv utilizând schimbările în Transnistria. Cel mai elocvent pas în direcţia dată a fost semnarea memorandumului de la Mezeberg cu cancelarul Angela Merkel. Procesul respectiv, cum cunoaştem, practic este stopat. Însă el a avut efecte reale, între care reluarea tratativelor în formatul „5+2”. Deveatcov presupunea că în acest format se va lansa elaborarea documentului final referitor la statutul Transnsitriei, obligatoriu pentru părţile participante.
Este cazul de menţionat, că Deveatcov a prognozat evoluţiile procesului de la Mezeberg destul de corect. D-lui a presupus că acest fenomen politic nu se bucură de susţinerea guvernului condus de V.Putin. Timpul a demostrat, că aşa a şi fost. Moscova a oficializat consulatul la Tiraspol, consolidează dotarea contingentului militar din regiune cu arme şi mecanisme sofisticate, nu mai admite discursuri referitor la modificarea operaţiunii de pacificare. Deveatcov consideră că Moscova, din motive tradiţionale (inerţia, lipsa capacităţilor de a valorifica situaţia) nu a utilizat la justa valoare posibilităţile, ce le acordă Mezebergul. În realitate situaţia este alta – Putin promvează o altă politică, în care nu se încadrează reglementarea transnistreană în oricare alt format, decât încorporarea Republicii Moldova în spaţiul dominat de Moscova.
Incheiere.
Teza de bază a lucrării – lipsa unei axe concrete în politica externă a FR în anii 1990 -2000.
De aici – patinuarea permanentă de la o extremă spre alta, de la tentativa de a corespunde normelor europene, la autopostarea în confruntare cu acestea. Factorul rusesc, în special aflarea în zonă a trupelor armate, a condiţionat ineficienţa negocierelor între Chişinău şi Tiraspol.
Rusia ar fi conştient, că ea nu mai este capabilă a împiedica Moldova în calea ei spre integrarea europeană. Însă ea nu este gată să dezvolte procesul de Mezeberg, să renunţe la prezenţa sa militară în regiune, să modifice întregul arsenal de procedee aplicat în politica externă. De aici incertitudinea viitorului politic a Federației Ruse şi a intereselor naţionale ale acesteia în Transnistria.
Autorul indică o bibliografie utilizată, care constituie 410 denumiri, 64 de monografii şi 336 de articole. Afară de asta el a luat 30 de interviuri cu persoane competente in Moscova, Chişinău, Bucureşti, Tiraspol.
Ion Leahu