Anterior, au fost examinate diferite aspecte ale evoluțiilor în procesul de reglementare transnistreană. Cum nu ar fi de straniu, însă afirmațiile standard la acest capitol, ale Doamnei Maia Sandu, au provocat nu simplu un val de reacții negative, dar au și creionat mai multe scenarii ale reluării fazei armate a conflictului. La promovarea subiectului sunt invitate persoane cu autoritate, sau bine cunoscute în societate, care fără un pic de rușine induc în eroare opinia publică.
Recent, pe YouTube canal ”5-32” a evoluat Natalia Haritonova, ”expert la Centrul Internațional de Studiere a Situațiilor de Criză”, care a ”explicat” din care motiv nu pot fi separați ”pacificatorii” și GOTR-ul, și de ce nu poate fi realizată solicitarea Doamna Sandu vis-a-vis de retragerea trupelor ruse din regiune. La ambele teze profesorul Haritonova a argumentat cu material fals. Argumentele, gen necesitatea de a asigura contingentul de pacificatori cu logistică, sunt nedrepte odată ce în 1992, când s-a încheiat armistițiul, FR a acceptat formula prin care ea pregătea contingentul în afara Republicii Moldova. Alt acord moldo-rusesc la acest capitol nu există, transformarea fostei armate 14 în baza pacificatorilor s-a produs fără acordul Chișinăului. Cât ține de misiunea GOTR, legată de depozitul de la Colbasna, Haritonova – amintind că procesul de evacuare deja a fost lansat – afirmă că s-a stopat din motive neclare. S-au evacuat mașini și utilaje de geniu, dar evacuarea tehnicii de luptă și a armamentului s-a oprit după 1998, când Moscova, în persoana lui Victor Cernomârdin (atunci prim-ministru) și Tiraspolul (Igor Smirnov, căpetenia) au semnat acordul cu privire la comercializarea stocurilor de la Colbasna și împărțirea veniturilor în anumite proporții între Moscova și Tiraspol. OSCE a intervenit, acordul a fost anulat, iar evacuarea nu a mai continuat. Să sperăm că vom obține documente care vor demonstra unde și cum au plecat armele și armamentul de la Colbasna în perioada de după 1998, și de ce FR aplică tot arsenalul de care dispune, pentru a exclude și discuțiile la aceste subiecte.
În acest context, pentru prima dată după o perioadă destul de îndelungată, în propaganda rusească a apărut subiectul conflictului armat în Transnistria și ”soarta trupelor ruse de acolo”. Este evident că ne confruntăm cu o provocațiune, odată ce promotorul temei e un careva Igor Strelcov (mai cunoscut și ca Ghirchin), fost ”ministru al apărării” al ”republicii din Donețk”. Este figurant în dosarul penal pe cazul doborârii Boeing-ului din Noua Zeelandă.
Și acest Strelcov, la 1 decembrie 2020, evoluează cu materialul ”Gruparea rusească din Transnistria va fi distrusă în câteva zile”, publicat de resursa ”Roi-TV”. Autorul ca din pod face următoare declarație: ”îndată după ce președintele Sandu a acordat interviul său (?), în Rusia au apărut opinii referitoare la posibilitatea unei acțiuni militare comune, organizate de Chișinău, Kiev și București, contra Transnistriei. În acest caz, Transnistria garantat va fi înfrântă”. El recurge la detalii, explicând că SUA ar putea obliga Ucraina și Moldova să aplice forța, pentru a soluționa problema. România, potrivit lui Ghirchin, ar urma să se implice, pentru a susține Moldova. Potrivit acestui ”analist”, Tiraspolul ar putea rezista atacurilor din dreapta Nistrului, însă implicarea Ucrainei și a României face această rezistență fără perspectivă. În câteva zile trupele FR și ale regimului vor fi distruse. FR nu are posibilitate de a-și ajuta trupele armate, odată ce Ucraina nu va admite survolarea spațiului său aerian. Dar declararea războiului cu Kievul, Moscova nu-și poate permite. Ghirchin afirmă că ”Moscova, cât nu e târziu, cât situația nu a devenit critică, trebuie să analizeze evoluțiile și să planifice măsurile necesare. Ce a declarat Sandu, nu e altceva decât amenințarea Occidentului, declarația deschisă referitoare la intenții. Altfel aceste amenințări nu pot fi percepute”.
Provocatorul își realizează misiunea: vine pericolul și este necesitatea de a aplica măsuri. În Rusia poporul e foarte receptiv la declarațiile de genul ”ai noștri sunt în pericol”, indiferent de faptul că este real acest pericol, sau e rodul unei fantezii schizofrenice. Vrem noi sau nu, însă afirmația a avut loc, problema ”securității trupelor ruse și a populației regiunii transnistrene” a apărut în spațiul mediatic. Care vor fi ecourile în Federația Rusă vom vedea. La moment, profitând de ocazie, vom încerca să analizăm mai obiectiv, cum stau lucrurile cu forța militară în regiune, și dacă am putea să ne confruntăm cu careva surprize la acest capitol.
Ghirchin e provocator, dar acțiunea lui ar putea lansa o campanie de un gen periculos. La 4 decembrie curent Andrei Ocara, Directorul Centrului de studii Est-europene, publică pe site-ul ”Rosbalt” un amplu material, intitulat ”Maia Sandu – prințesa fără regat”. Sensul articolului: a prezenta propria sa viziune referitoare la perspectivele regiunii transnistrene cu Doamna Sandu în funcția de Președinte al RM. Potrivit lui Ocara, Sandu provoacă cele mai mari speranțe comparativ cu toți liderii postsovietici. Explicația ar fi următoarea: victoria Doamnei Sandu nu ar fi una de genul victoriei ”sorosiștilor” asupra ”Prorușilor”, ”putiniști”, dar este efectul maturității societății civile moldovenești, care a susținut șansa unor eventuale schimbări a realităților din țară. Șansa e mică, depinde de foarte multe ocazii, dar totuși e o șansă. Între condițiile defavorabile pentru realizarea șansei: poziția ex-președintelui Igor Dodon. Acesta intenționează să compenseze pierderea fotoliului de Președinte cu cel de prim-ministru, și deschis mizează la suportul ”prietenilor din Est”. Autorul consideră că Moscova îl va susține pe Dodon din motive extrem de utilitare: vizite la manifestațiile de 9 mai, când alți lideri nu vin; declarații tăioase anti-NATO și contra ”unioniștilor”, în favoarea anexării Crimeii la Rusia, a ”Lumii rusești”. Tot Dodon a declarat necesitatea retragerii trupelor ruse din Transnistria, însă Moscova s-a făcut că nu aude. Care a fost reacția FR la declarații de acest gen ale Doamnei Sandu – am vorbit deja. A venit timpul să aflăm opinia autorului A. Ocara la subiect – de ce atât de bolnăvicios a reacționat Moscova?
La moment, problema transnistreană radical să deosebește de anul 1992, când de partea Tiraspolului luptau Armata 14, condusă de generalul Lebedi, voluntarii din FR și din Ucraina. Dar în prezent, care ar fi scopul aflării militarilor FR în Transnistria? A apăra populația rusofonă? Dar cine o amenință? Moldova, axată la aderarea la UE, deloc nu este interesată de careva conflicte civile interne. Pentru a nu admite integrarea Moldovei în Blocul Nord-Atlantic? Problema nu e atât de actuală, în special ținându-se cont de neutralitatea republicii conform Constituției. Concomitent, Moldova ar putea deveni membru ai Alianței și fără a obține controlul asupra Transnistriei. Pentru a asigura paza depozitelor de la Colbasna? Și sub acest aspect, nu e totul atât de indiscutabil. O parte de armament ar putea fi utilizat pe loc, altă parte – evacuată în Federația Rusă. Dar, poate problema e de altă natură? Potrivit estimărilor doamnei Natalia Poloscova, la care face trimitere Andrei Ocara, anual Federația Rusă alocă 600 milioane dolari SUA pentru finanțarea contingentului militar rusesc, plasat în Transnistria, și susținerea directă sau indirectă a ”republicii transnistrene”. Corespunde această politică intereselor FR? Potrivit lui Ocara, ”Transnistria demult nu mai este ”Lumea rusească” sau ”nostalgia de URSS”. E ”zona gri”, ”offshore negru”, de existența căruia sunt vital cointeresate anumite cercuri de militari din Ucraina, Rusia, Tiraspol și Chișinău, dar și reprezentanți ai Kremlinului și ai grupărilor care au călărit conducta de gaze. Nu pot fi trecute cu vederea și preferințele electorale ale populației din regiune. În caz că teritoriul este reintegrat, Dodon (sau cel care îl va succeda) devine dominant în republică. În continuare, A. Ocara declară că, în linii mari, nu cele declarate mai sus constituie esența relațiilor cu Chișinăul. Esența ar fi faptul că Rusiei nu-i trebuie nimic de la Moldova. Moldova ar fi un tip clasic de geamantan fără mâner: de dus e incomod, de aruncat e păcat. Moldova nu ar fi zona intereselor vitale a Rusiei. Sunt deosebiri mari de ordin etnic (nu suntem un popor, ca ucrainenii și belarușii); nu avem hotar comun; Moldova nu are ieșire normală la mare. Dacă în perspectivă, Moldova se reintegrează cu România, pierderile pentru Biserica Ortodoxă Rusă vor fi incomparabil mai mici decât cele condiționate de proclamarea autocefaliei Bisericii Ucrainene. De aici constatarea că tentativele geostrategice de a asigura dominația FR în Moldova poartă un caracter mai mult ideologic de cât real geostrategic. Moldova nu prezintă pericol pentru Rusia de una singură și nici în componența Blocului Nord-atlantic, dacă aderă la acesta. Nu este ”cheia către Balcani”, odată ce cu această cheie nu se știe care poartă s-ar putea descuia.
E de menționat, că Andrei Ocara nu exclude și unii factori care ar consolida interesele Rusiei de a conserva dominația în Moldova (Transnistria). Mai ales pentru a avea un argument în plus la demonstrarea splendoarei imperiale a Rusiei.
Aici nu ai cu ce contraargumenta – splendoarea e incontestabilă. Nu se exclude că relațiile Moscovei cu Constantinopolul ar putea evolua spre o confruntare și mai gravă, și atunci Moldova ar putea servi drept capăt de pod în această luptă. Nu e clar, din cauză că subiectul dat este actual. E mai clară situația cu proiectul ”Novorosia”- formarea unei entități teritoriale și politice, constituite din ”republicile de pe Don”, Odesa, Harkov și Basarabia. Ocara consideră că proiectul ”Novorosia” rămâne principalul motiv care explică interesul Moscovei față de Moldova – în caz de conflict real cu Ucraina, Moldova (teritorial) ar putea deveni un element eficient al confruntărilor. Astfel, concluzionează Ocara, factorul ucrainean este principalul care explică susținerea de către Moscova a secesionismului transnistrean și găgăuz. De aici o presupunere, că în timpul apropiat Doamna Sandu ar putea să se confrunte cu problema reintegrării Transnistriei în Moldova. Și fără condițiile ce dominau în variantele ”Kozak 2003” și ”Kozac 2019”. Ambele presupuneau transformarea republicii suverane Moldova într-o federație asimetrică, în care Transnistria și Găgăuzia (în spatele cărora se poziționa Moscova cu Putin) obțineau dreptul de a dirija politica Moldovei. Planul ”Kozac-2” este similar cu acordurile de la Minsk pentru republicile din Donbas. Partea secretă a acordului urma să fie semnată de Dodon și Plahotniuc la ambasada FR la Chișinău în prezența ambasadorului FR. Plahotniuc a refuzat, iar asta l-a costat extrem de mult. Kremlinul a fost nevoit să reia proiectul de la capăt. Declarațiile Doamnei Sandu referitoare la necesitatea retragerii trupelor FR au demonstrat că Chișinăul intenționează să lupte pentru restabilirea suveranității, ceea ce a și provocat reacția dură a Moscovei. În acest context, Ocara consideră actual încă un subiect – apariția acestuia este condiționată, de asemenea, de guvernarea Maiei Sandu: soarta istorică a Moldovei. Este necesară și ar fi posibilă unirea Moldovei cu România? Și, dacă da, apoi împreună cu Transnistria, sau altfel? Dacă fără – atunci care ar putea fi soarta regiunii? Stat suveran mic; aderarea la Ucraina sau regiune a FR, cum e Kaliningradul? Subiectul nu se bucură de consens în Moldova, de abordări concrete și în perspectivă este puțin probabil ca ele se apară.
În orice caz, din cele expuse putem concluziona că nu există motive reale pentru aplicarea forței. Chiar și cele câteva interese a Rusiei sunt destul de discutabile. Mult mai complicate sunt problemele interne ale Moldovei. De la Doamna Sandu se așteaptă multe, incomparabil cu capacitățile vizibile. Practic, de la Moldova se așteaptă un miracol; dar real și rațional, acest miracol ar putea fi realizat de moldoveni – prin devotamentul, sinceritatea și onestitatea elitelor și munca asiduă a populației. Ar fi bine să fie realizat.