La 12 martie curent după o întrerupere îndelungată, s-au întrunit Victor Osipov şi Nina Ştanski, responsabilii pentru procesul de negocieri din partea Chişinăului şi a Tiraspolului. Cum şi s-a aşteptat, evenimentul a recoltat aprecierile mult prea sceptice date de marea majoritate a comentatorilor de la Chişinău. Pentru a evita repetările inutile, atenţionăm doar la cîteva momente din declaraţiile participanţilor la această întrunire, importante în opinia noastră din mai multe puncte de vedere.
În ajunul evenimentului doamna Ştanski a fost vizitată de către responsabilii pentru relementarea conflictului din Transnstria la Ministerul de Externe al Federației Ruse – Vitalie Treapiţin şi Serghei Gubarev. Am putea presupune, că vizita respectivă e una protocolară, efectuată în ajunul întrunirii la care funcţionarii din FR sunt invitaţi de a participa. Bun, dar din care motiv Treapiţin şi Gubarev nu l-au vizitat şi pe Osipov?
Nu încape îndoieală că la Tiraspol ei au efectuat instructarea „liderului diplomaţiei transnistrene”, iar efectele au fost bine observate la scurt timp. Doamna Ştaski a rămas satisfăcută de conţinutul convorbirii cu Victor Osipov, lucru practic imposibil în perioada cînd în calitate de oponent îl avea pe Eugen Carpov. Potrivit doamnei Stanski, a fost atinsă înţelegerea de a „restabili podurile” în relaţii cu Chişinăul – ceea ce înseamnă a porni activitatea grupurilor de experţi. Ar fi şi fixate problemele primordiale, care vor fi pe agenda acestor întruniri. Bine. A se întâlni şi a discuta e mai productiv decât a destabiliza situaţia prin diferite acţiuni subversive, indiferent de faptul că întreaga experienţă de mulţi ani nu lasă loc pentru optimism. Dar, să mai încercăm.
Evident, pentru a completa tabloul cu elementele de bază, vedem ce a declarat Victor Osipov. Domnia sa a promis că Chişinăul va renunţa la anumite procedee şi acţiuni, care nu numai că nu au avut efecte pozitive, ba au şi condiţionat tensionarea relaţiilor bilaterale. Întreaga istorie a negocierilor de după 1992 este o istorie a cedărilor Chişinăului faţă de Tiraspol. Însă într-un astfel mod Republica Moldova încă n-a apărut pe arena politică. Din 2009, de cînd poate fi începută perioada de referinţă a predicesorului lui Osipov, Chişinăul a „comis” un singur pas ce poate fi considerat „sfidător” la adresa regimului. Mai multor funcţionari din regiune le-au fost intentate dosare penale. Vom vedea, vor fi sau nu aduse acestea în instanţe, vor afecta sau nu deciziile în cadrul acestor dosare interesele, libertatea, drepturile acuzaţilor. Dar poate nu vom vedea, dacă domnul Osipov în acuzaţiile sale s-a referit anume la aceste dosare.
Nu este exclus ca evenimentele de care vorbim să aibă un substrat invizibil la moment, dar care în scurt timp va apare şi vom primi explicaţiile de rigoare. De altfel nu este clar ce a contribuit la o fermecătoare înţelegere deplină şi reciprocă, atinsă în cadrul întrunirii din 12 martie între Osipov şi Ştanski.
Poate că nu ne-am fi mirat atât de mult, dacă doar la 11 martie curent, în alocuţiunea sa în legislativul local, Eugeniu Şeviuc nu declara că Transnistria nu va mai beneficia de condiţiile de dezvoltare economică de altă dată, ce este condiţionat în exclusivitate de „intenţiile de integrare europeană a RM şi a Ucrainei. Aceaste provocări sunt incomparabil mai grave şi mai extinse că reducerea finaţării a pensiilor şi salariilor”. Şevciuc a menţionat că, la moment, guvernul nu dispune de propuneri pentru a depăşi criza, adecvate provocărilor şi resurselor interne. Se identifică măsuri pentru a reanima unele subiecte ai economiei, însă totul va depinde de situaţie. Deci, la 11 martie Şevciuc este practic în stare de disperare. El comunică forului legislativ că „guvernul intensiv caută modalităţi pentru a face faţă situaţiei”, dar fără careva perspective optimiste. Iar la 12 martie domnia sa pleacă la odihnă, cu avion charter, plătind sume considerabile. Paralel, agenţiile de ştiri locale şi unele din FR informează populaţia că Moscova a reluat asigurarea plăţilor a suplimentelor la pensii pentru pensionarii transnistreni. Sunt alocate 522 milioane ruble, ce garantează plăţile pînă la finele anului.
Aici e cazul de accentuat, că în situaţia economică din regiune careva schimbări esenţiale nu au parvenit. Da, a efectuat prima turnare de metal uzina de la Rîbniţa. Însă, aceste câteva mii de tone încă urmează a fi comercializate, ca venitul să contribuie la îmbunătăţirea situaţiei. Apare întrebarea – unde va fi propus spre vinzare metalul – Rusiei, care şi pentru cel propriu nu dispune de piaţă de desfacere, ba şi transportat prin Ucraina în stare de război? Sau din nou Vestului, în temeiul preferinţelor comerciale oferite de „duşmanul” UE Moldovei şi cedate, la rândul său, Tiraspolului? Întrebarea nu este deloc una retorică. Şevciuc, în alocuţiunea la care facem referinţă, a menţionat, că „situaţia de criză în care se află la moment statul, ar putea condiţiona reformarea integrală a bazelor funcţionării economiei republicii în ansamblu”.
Din păcate, compartimentul dat a lipsit în declaraţile făcute de V. Osipov şi N. Ştanschi.
Deci, putem constata că principalii negociatori în problema reglementării conflictului transnistrean au rămas satisfăcuţi unul de altul la prima vedere. Ambii nici nu au amintit de unele elemente ale situaţiei, care nu pot fi trecute cu vederea. Anume în această săptămână forţele armate ale regimului secesionist au efectuat trei aplicaţii de proporţii. În eveniment, la prima privire unul de rutină (militarii se antrenează, este ocupaţia lor de bază), am fixat ceva nou şi, posibil, de un interes substanţial.
Marţi, 10 martie. Potrivit agenţiei de ştiri „Olvia-pres”, au demarat aplicaţiile de campanie în unităţile de artilerie ale „forţelor armate ale Transnistriei”. Conform planului, antrenamentele teoretice vor finaliza cu aplicaţii la piese de artilerie reale şi trageri la ţintă. Actualele aplicaţii se deosebesc de cele precedente şi prin faptul că la ele sunt implicaţi şi ostaşi aflaţi în rezervă. Este ceva nou, de ordine, armata pe timp de pace nu întruneşte în comun efectivele în termen cu cei aflaţi în rezervă. Pe lângă toate, înrolarea rezerviştilor necesită o finanţare suplimentară. Autorii ştirii respective dau o singură explicaţie a implicării rezerviştilor – aceştia vor fi gata de luptă în orice moment. Să înţelegem că şi luptele se aşteaptă în „orice moment”? Apropo: în condiţiile efectuării oprraţiunii de menţinere a păcii, „trageri la ţintă din piese de artilerie” este ceva absolut ilegal şi inexplicabil. Care este misiunea forţelor de menţinere a păcii, dacă în zona lor de răspundere, forţe neconstituţionale efectuează trageri de artilerie?
Potrivit agenţiei de ştiri „Olvia-pres”, la 11 martie curent au efectuat antrenamente de campanie ofiţerii de diferite niveluri. Acestea au avut ca obiect trecerea tehnicii de luptă şi a armamentului din dotare de la perioada de iarnă la cea de vară. În ştire, printre altele, s-a menţionat că în conformitate cu planul de studii, ofiţerii au efectuat „acţiuni de informaţii din poziţia de imediată apropiere de inamic, în perspectiva traversării ulterioară a unui obstacol acvatic”. Repet, regimul de păstrare a tehnicii vara şi iarna e diferit. Trecerea de la unul la altul este un moment important în activitatea cotidiană a forţelor armate şi e normal, că acestui subiect i s-a acordat atenţie. Dar, ce are un subiect de logistică cu efectuarea „cercetărilor şi pregătirea de traversare a obstacolului acvatic”? Cercetările în apropierea nemijlocită a inamicului. Cine e mai aproape? Care obstacol naval ar avea de traversat ostaşii transnistreni – Nistrul sau limanul de la Cucurgan?
Cam sumbru fundal pentru optimismul de care dădeau dovadă după întrunire cei doi negociatori.
Cu această ocazie facem o referinţă la materialul lui Vitalie Portnicov, politolog ucrainean, întitulat „Naşi MiGi ne seadut v Rige” („MiG-urile” noastre nu vor ateriza la Riga). Potrivit autorului (portalul „Glavred” din 13 martie 2015), în statele baltice coloana a cincea cu nerăbdare aşteaptă aterizarea MiG-urilor ruseşti, care vor însemna revenirea la situaţia de altă dată. Evenimentele din Ucraina au alimentat şi mai mult aceste aşteptări ai celor, pentru care scrie Portnicov, „statalitatea şi doleanţele naţionale ale localnicilor nu costă nimic”. Ei nu văd, că situaţia s-a schimbat, că generalul american John O´Konnor, sosit la Riga cu tancuri şi blindate de luptă a fost absolut concret în declaraţii: „Adresarea noastră către locuitorii ţărilor baltice – armata SUA va acorda orice asistenţă necesară – terestră, acvatică sau aeriană. Noi vom extinde operaţiunea Atlantic Resolve, formând un front comun contra agresiunii ruseşti”.
Portnicov accentuează la două momente. Acţiunile americanilor demonstrează că Occidentul tot mai profund pătrunde în motivele politicii agresive ale Moscovei, și serveşte drept garanţie că odată şi odată lumea civilizată va obţine superioritate asupra acestul pericol, care este Rusia. Dar autorul atenţionează şi faptul întârzierii inadmisibile comise de Ucraina. Cînd lituanienii au decis a adera la blocul Nord Atlantic, majoritatea ucraineninilor nici nu dorea să audă de aşa ceva. Blocul era tratat ca ceva agresiv, periculos. Se considera că Ucraina nu poate adera la una din formaţiuni (Rusia sau NATO), dar a deveni o punte între ele. Consecinţele sunt evidente. De am fi fost mai realişti, concluzionează Portnicov, avioanele ruseşti nu aterizau în Crimeea, Simferopol şi Doneţk.
Tonalitatea declaraţiilor de eri ale lui Victor Osipov şi Nina Ştanski ne permite cu siguranţă să considerăm că subiectul „aderarea la Blocul militar Nord Atlantic” nu este la ordinea de nu numai la întrunirile bilaterale, dar şi la birourile din Chişinău. Ar însemna asta, că s-a dat prioritatea căii ucrainene – „mai întâi MiG-uri, apoi ne gândim”?
Ion Leahu