Pericolul mare al conflictelor locale constă în permanenta tentativă ale acestora de a evolua spre cele regionale şi/sau generale. Teza nu este una nouă, proaspăt formulată, însă ca şi ceva ani în urmă, destul de activ ignorată. Cel puţin această concluzie poate fi făcută din reacţia la discursul Prim-ministrului Republicii Moldova, Valeriu Streleţ, în cadrul sesiunii jubiliare a ONU. Domnia sa a solicitat sprijinul celei mai influente organizaţii în lume pentru asigurarea suveranitaţii statale a Moldovei, subminată de Federaţia Rusă, care ilegal şi-a dislocat în republică trupele sale armate. Unicul care a reacţionat a fost doar Dmitri Rogozin, Vice-priministru rus, care a postat în pagina sa din reţelele de socializare următoarea declaraţie: „…dar au efectuat autorităţile Republicii Moldova ceva, măcar cît de puţin, în afară de şantaj, blocade economice şi ameninţări, pentru a stabili un dialog eficient cu Transnistria?”
Aberaţiile lui Rogozin par a fi trase la copiator de pe declaraţiile patronului acestuai, preşedintelui rus Vladimir Putin, făcute în interviul care a precedat vizita acestuia la New-York şi repetate de la tribuna ONU. El a menţionat că nu poate fi identificată şi realizată soluţionarea conflictelor din Ucraina, fără participarea reprezentanţilor formaţiunilor aflate în conflict cu guvernarea de la Kiev. Această poziţie a Rusiei referitor la implicarea indiscutabilă a „părţilor” în procesul de reglementare a fost copmpletată în abordarea situaţiei cu Siria. Susţinerea preşedintelui falimentar Başar Asdad de către Moscova, este apreciată de specialişti într-un singur mod: Moscova aplică toate pîrghiile de care dispune, pentru ca pe viitor anume cu ea să se discute căile de soluţionare a tuturor (sau majorităţii) conflictelor locale. Damascul, Chişinăul, Baku şi Erevan, nu se exclude că Orientul Apropieat, devin doar structuri de decor, în spatele cărora se plasează Moscova. Anume aplicând aceste transformaţii, subordonându-şi voinţa factorilor de decizie în regiunile conflictuante, Moscova intenţionează să revină membru clubului celor care decid soarta lumii. Acesta e un punct de vedere, o concluzie generată de evoluţiile de la sesiunea jubiliară. Este şi alta, explusă de către cei care au obstrucţionat discursul lui V. Putin de la tribuna ONU. Am putea să ne solidarizăm cu ei şi să nu dăm curs celor mai alarmate presupuneri.
Să vedem de ce materiale dispunem, pentru a decide care scenariu ar putea fi mai realist.
Practic, majoritatea experţilor prognozează aplicarea în Regiunea transnistreană a Republicii Moldova a unuia din cele două scenarii posibile, condiţionate de perspectivele aderării RM la Acordul de Liber Schimb cu UE. Realizarea planului ar fi susţinută de cartelul „Şerif” prin intermediul formaţiunii sale politice „Obnovlenie”. Cartelul ar fi acceptat deja această evoluţie, care ar fi fost apreciată de către partenerii europeni – care ar fi promis prelungirea neafişată a valabilităţii preferinţilor individuale, termenul cărora expiră la 1 ianuarie 2016. „Obnovlenie” are nevoie mare de aceste preferinţe, odată ce ele asigură mărfurilor întreprinderii penetrarea pieţelor europene, stabile şi capabile de plată, spre deosebire de cele din CSI. Importanţa dată creşte mult în perspectiva alegerilor „parlamentare”, ce vor avea loc în decembrie curent. Doar o prestare financiară suficientă a cartelului ar putea asigura accederea masivă a reprezentaţilor structurii în „legislativ”, ca mai apoi să se obţină victoria şi în lupta pentru fotoliul de „preşedinte”. Victoria „Şerifului” deloc nu înseamnă că vor apare noi oportunităţi pentru integrarea Republicii Moldova. Situaţia va fi dominată doar de „unitatea” axei externe ale „ambelor” formaţiuni statale. Care ar fi randamentul aceastei unificări pentru cauza integrării, vom vedea degrabă, dar, cum am mai spus, nu există motive pentru a ne aventura în aşteptarea unor scimbări mari.
La moment, sunt fixate unele mişcări în activitatea politică locală, care ar fi mai bine nu de atins, pentru a nu le speria. La 11 septembrie 2015 deputatul în Sovietul Suprem Alexandru Corşunov a intervenit cu o iniţiativă legislativă, prin care se propune a înlocui impozitele vamale la marfa importată din UE cu Impozitul la valoarea adăugată, lucru prevăzut în Acordul de Liber Schimb. Astfel, se soluţionează nu numai problema ordinară a soartei preferinţelor individuale pentru agenţii economici transnistreni, dar în genere totul, legat de aderarea acestui teritoriu la Acordul de Liber Schimb, devine legitim. Iniţiativa încă nu a devenit lege, iar Corşunov este supus ameninţărilor şi blamărilor de tot genul. Lui şi preşedintelui legislativului transnistrean Mihail Burla li se incriminează trădarea intereselor „Patriei”. Ambii au devenit ţinta atacurilor media îndată după 18 mai curent, cînd Burla, întru realizarea promisiunilor de altă dată, s-a întâlnit cu „colegul” de la Chişinău Adrian Candu. Vreau să atenţionez la acest moment. Rogozin declară că Chişinăul practică în exclusivitate tactica de presiuni. Întâlnirea respectivă, fiind tratată normal, ar fi demonstrat contrariul, însă nu de această dată. Acuma, pentru a defăima însuşi idea stabilizării economice prin aderarea la sistemul european, se recurge la lucruri josnice. Referitor la Burla şi Candu presa promoscovită scrie: „Care a fost subiectul discuţiilor acestor doi etnici români (Candu şi Burla, născut în regiunea Cernăuţi.-I.L.) în oraşul gloriei militare transnistrene, nu se cunoaşte precis. Serviciul de presă a Parlamentului de la Chişinău a declarat că s-au discutat problemele comerţului extern începând cu 1 ianuarie 2016. Serviciul respectiv transnistrean a păstrat tăcerea”.
Cum vedem, Moscova nu admite pentru Transnistria nici cei mai mici paşi spre aderare la DCFTA, indiferent care ar fi efectele. Federaţia Rusă categoric insistă doar la aderarea Regiunii la structurile estice în frunte cu FR, cun ar fi uniunea vamală, euroasiatică etc. Nu trezeşte nici o îndoială, că în anumite condiţii “Şeriful” şi infrastructura politică a acestuia ar fi fost distruşi şi impuşi să susţină linia pro-rusă, promovată de “preşedintele” Şevciuc. Ba ar fi cerut ca Şevciuc să fie garantat “ales” în funcţie pentru termenul secund.
Nu le-a reuşit, odată ce în situaţie la cel mai serios mod s-a implicat Ucraina. Apariţia acestui factor e atât de importantă, încât Moscova este impusă a examina variante în situaţii, în care altă dată ar fi aplicat unilateral măsurile considerate de ea utile. Apropo, în mai multe luări de cuvînt ale liderilor de la Moscova, se impune opinia că soluţionarea conflictelor (indiferent care) poate fi doar cea, care corespunde intereselor FR. Aroganţa dată nu lipseşte şi din analiza situaţiei, prezentată recent de către Mihail Remizov, preşedinte ai Institutului Strategii Naţionale, şeful consiliului de experţi pe lângă Comisia militar-industrială guvernamentală, condusă de Dmitrii Rogozin. La 25 septembrie curent, încă până la alocuţiunea lui Putin la ONU, Remizov, în discuţie cu reporterul AŞ ”Regnum” spunea următoarele: „Principalul inamic al Transnistriei este geografia. Lipsa hotarelor comune (cu Rusia –I.L.) foarte complică situaţia. La moment Moscova nu s-a dezis de Transnistria, însă în situaţie a intervenit Ucraina, care radical şi a schimbat atitudinea după „rebeliunea” ce a avut loc la Kiev”. Rusia nu s-a aşteptat la o asemenea evoluţie şi nu a realizat toate posibilităţile de care dispunea, pentru a preîntâmpina „blocada”. „Deblocarea Transnsitriei este posibilă, consideră Remizov, doar în situaţia, în care şi Chişinăul, şi Kievul şi Occidentul vor fi impuşi să ţină cont de posibilitatea reală ca Rusia să recunoască în mod unilateral suveranitatea şi independenţa acestei regiuni”. În acest caz strangularea regiunii ar deveni imposibilă. Odată cu recunoaşterea, Moscova se va angaja a acorda Transnistriei orice fel de asistenţă, inclusiv militară. Realizarea acestei asistenţe ar însemna circulaţia aeriană a navelor ruse. Atacul asupra acestor ar condiţiona declanşarea conflictului armat între Rusia şi atacant, fie Moldova, fie Ucraina. Remizov a puctat că recunoaşterea de către FR a Osetiei de Sud şi a Abhaziei a redus la zero confruntările armate la hotarele acestora. Factorul dat ne permite să declarăm că soluţionarea diferendului nistrean poate avea loc doar conform condiţiilor dictate de Federaţia Rusă”. Deci, consideră Remizov, recunoaşterea unilaterală a Trasnistriei şi acordarea ei sprijinului şi garanţiilor militare, este calea care ar exclude escaladarea conflictului şi soluţionarea acestui în interesul „Transnistriei”. E necesar de menţionat, că într o asemenea formulare, teza apare pentru prima dată. Şi faptul, că a popularizat-o un funcţionar de rang înalt, ne impune cl puţin să nu o trecem cu vederea.
În cazul transnistrean, Federaţia Rusă are momente pozitive şi negative concomitent. Însă, consideră Remizov, nu trezeşte nici o îndoială că prezenta trupelor militare ale Federaţiei Ruse în Transnistria (Moldova) corespunde normelor dreptului internaţional. Dacă FR nu intervine oportun, cu ruşii din „RMN” va fi aceeaşi ce se întâmplă în ţările baltice. O parte va emigra, alta va deveni victimă ale inevitabilei discriminări. Situaţia ar putea evolua pozitiv, în caz că republica va accepta federalizarea, în special pornind de la faptul că în Moldova deja este exemplul, în fond pozitiv, al Găgăuziei.
Tradiţional, materialele publicate de AS „Regnum”, sunt însoţite de comentariul redacţional, potrivit căruia Moldova insistă asupra evacuării trupelor ruseşti şi depozitelor de armament şi muniţii din republică. Regiunea este blocată de Moldova de comun acord cu Ucraina, fiind susţinute de Bruxelles şi Washington, care manifestă un interes deosebit pentru evacuarea din regiunea transnistreană a contingentului pacificator şi Grupului Operativ de trupe ruse, care apără interesele cetăţenilor rusolingvi, aflaţi în Transnistria şi staţionează în regiune absolut legal, în baza art.2 şi 4 din Acordul Moldo-rus din 21 iulie 1992. Aberaţiile respective, în unison practicate de reprezentantul guvernului (Remizov) şi a AŞ „Regnum” ne permite să constatăm că integral societatea FR este dispusă a aplica orice, inclusiv minciuna, pentru a consolida şi a justifica intenţiile sale cotropitoare.
În linii mari, ceva absolut nou în abordarea problemei nu s-a fixat. Aceleaşi aberaţii referitor la legalitatea aflării trupelor ruse în Moldova, trimiteri la „apărarea drepturilor ruşilor în regiunea transnistreană”, afirmarea orientării indiscutabile a locuitorilor enclavei spre Rusia în conformitate cu „rezultatele referendumului din 2006”.
Am putea reproşa guvernul Republicii Moldova, care a ratat posibilitatea prestată de tribuna centrală a ONU, de a demonstra starea adevpărată a lucrurilor şi a propune, de comun cu alte state, soluţii eficiente la scara Organizaţiei. În special, reformarea Curţii Internaţionale a ONU, aplicarea ei la problemele condiţionate de agresivitatea unor membri ai ONU. Ar fi fost cu perspectivă examinarea mai minuţioasă a propunerii Ucrainei referitor la lipsirea Rusiei de dreptul „veto” în Consiliul de Securitate. O simplă constatare a factorilor cunoscuţi, la care s-a referit Dl. Streleţ, nu a avut efectele scontate.
Posibil, ratarea dată va condiţiona o nouă rundă, extrem de ineficientă, de mimare a procesului de soluţionare, în condiţiile în care participanţii la acest proces au viziuni absolut diferite asupra modului de soluţionare şi a rezultatului scontat. Nu cunosc situaţii care şi-au găsit rezolvarea într-o asemenea configuraţie a poziţiei participanţilor.
Ion Leahu