La 28 iulie s-a marcat cea de a 26-lea aniversare de la introducerea în Zona de Securitate a trupelor de menținere a păcii și, respectiv, lansarea operațiunii de pacificare. Cu excepția Tiraspolului, evenimentul n-a fost oglindit pe larg în alte capitale ale statelor implicate în soluționarea acestui conflict. Transnistria a convocat un for, numit ”masa rotundă”, în cadrul căruia participanții au expus în diferite formule o singură teză:-”Operațiunea de pacificare, efectuată de partea rusă este una de succes, care merită a fi luată ca model în alte situații similare”. Evident că tonalitatea forului, modul de abordare a evenimentelor, au fost indicate de Moscova – în cazul nostru, de declarația lui Grigore Karasin, secretar de stat la Ministerul de Externe din FR. În mesajul său de felicitare, adresat ”pacificatorilor”, demnitarul rusesc spune că ”…anume acest format al misiunii de pacificare este cel mai eficient, recunoscut de comunitatea internațională drept cel mai de succes și viabil format”. Potrivit lui Karasin, ”indiferent de tentativele de a discredita mecanismele de asigurarea a păcii, anume prezența trupelor mixte de pacificare – ale Rusiei, Moldovei și Transnistriei, creează condițiile pentru evoluțiile dialogului politic între părți în cadrul căruia este elaborată varianta reglementării problemei transnistrene”. Odată ce un demnitar de stat de un asemenea nivel își permite să inverseze lucrurile – nici un factor politic cu excepția Rusiei și forțelor pro-ruse în Moldova, nu au calificat operațiunea de menținere a păcii drept una de succes; nu există o opinie obiectivă, care ar confirma că prezența în Moldova (Transnistria) a trupelor militare ale FR ar fi un factor stabilizator, ar crea condiții pentru identificarea soluțiilor conflictului de pe Nistru, apoi ce am putea aștepta de la invitații la ”masa rotundă” la Tiraspol? Probabil că ar fi cazul să-i trecem și noi cu atenția, însă între invitați sunt ”reprezentanți ai Moldovei”; ”experți” care evoluează în cadrul acțiunilor realizate de diferite foruri internaționale, deseori destul de reprezentative. Ar fi incorect a nu demonstra care este punctul lor de vedere, cum fără a roși induc ei în eroare opinia publică.
Deci, la 31 iulie curent, la Tiraspol, ”Institutul de cercetări în domeniul social-politice și dezvoltare regională”, a petrecut conferința secundă, consacrată operațiunii de pacificare (prima a fost în 2017). Din start Igor Șornikov, directorul ”institutului”, a specificat că la manifestarea solemnă consacrată evenimentului respectiv, nu participă reprezentanții Moldovei, Ucrainei și a OSCE. Ar fi primul contraargument la teza lui Gr. Karasin, referitor la eficiența acestui format al operațiunii de pacificare: odată ce trei componente din 5 nu participă la manifestațiile solemne, care ar fi gradul de cooperare în efectuarea operațiunii propriu-zise?
Evident, că tema centrală a alocuțiunii lui Șornikov a fost nu atât formatul misiunii de pacificare, cât ”acțiunile subversive ale Chișinăului, ce au ca scop subminarea acestei misiuni”. S-a accentuat că Chișinăul, fiind ghidat de ”partenerii din occident”, a recurs la diferite diversiuni, cum ar fi decizia Curții Constituționale cu privire la evacuarea trupelor ruse din Transnistria, Declarația similară a Parlamentului RM; expulzarea din Moldova a unui grup de militari din FR, în frunte cu atașatul militar, între care și membri ai organelor de conducere a Operațiunii de pacificare, ce limitează activitatea acesteia timp de doi ani. Aprecierile respective au fost expuse la adresa ONU și a AP a OSCE, care au adoptat acte în care se cere necondiționat retragerea trupelor armate ale FR din regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Igor Șornikov a venit în fața forului ”științific” cu un raport separat, consacrat modificărilor în doctrina militară a Republicii Moldova, în special a capitolului prin care amenințarea principală externă la securitatea Republicii Moldova o constituie trupele FR dislocate în Transnistria, și forțele militare transnistrene.
Raportul lui Șornikov este intitulat ”Strategia națională de apărare a Moldovei; varianta latino-americană pentru Europa de Est?”. Raportorul a afirmat că strategia de apărare a RM conține tangențe cu practicile SUA în anii 1980 ale secolului trecut. Chipurile, americanii au instruit militarii din statele respective, i-au dotat cu arme și armament, și, în consecință, aceste state au devenit ocupate de propriile armate. Șornikov s-a arătat iritat de capitolele ”strategiei” care indică că RM consideră necesar a dezvolta relațiile cu statele-membre ale blocului Nord-Atlantic, în special cu România; că România este considerată principalul garant al neutralității RM; că se cere majorarea alocațiilor în sectorul de apărare de la actualele 620 milioane pe an la 1.5 miliarde lei. Care ar fi explicația, se întreabă Șornikov? Lui îi răspunde Sergiu Nazaria, istoric din Chișinău: ”E posibil, odată ce în Moldova deja domnește o guvernare semicolonială, nesuverană”. Problema dependenței guvernării de la Chișinău a abordat-o și alt reprezentant a Chișinăului, Zurab Todua, fost deputat în Parlamentul RM pe listele PCRM. Potrivit acestuia, ”în Moldova există un regim de marionetă, care este dispus a îndeplini orice indicații ce ar veni din Occident. Cu toate că în centrele unde se adoptă deciziile, la moment nu există o viziune clară referitor la care decizie ar fi cea corectă”. Todua consideră că anterior ”retorica antipacificatoare a Chișinăului nu a fost atât de ”agresivă”. ”Populația mai mult se concentra la situația social-politică, nu se accentua într-atât problematica retragerii trupelor ruse. Anterior, această tematică se observa ca fundal și nu în calitate de parte componentă a politicii de stat”. Afirmația dată îi aparține și nu depășește cadrul unei opinii personale. Declarația următoare a lui Todua ar fi integral derivată a poziției Moscovei: Moldova nu dispune de careva drepturi juridice pentru a cere retragerea trupelor ruse din Transnistria. El a argumentat că ”aflarea trupelor armate a FR în regiunea transnistreană a RM până la soluționarea definitivă a conflictului, ar fi legalizate de Acordul moldo-rus din 21 iulie 1992”. Evident, Șornikov nu a ratat posibilitatea de a completa că poziția dată a fost reiterată prin semnarea de către V. Voronin (împreună cu D. Medvedev și I. Smirnov) a declarației de la Moscova din 18 martie 2009. Todua, probabil, cunoaște dispoziția art. 8 a Acordului de la Moscova, potrivit căruia orice parte este în drept să rezilieze acest acord și, ca urmare, operațiunea se termină; părțile sunt obligate să-și retragă trupele armate. Dar dacă cunoaște, apoi care ar fi interesul să se arate incompetent?
A intervenit cu propria poziție și Vladimir Yastrebceak, ex- ”ministru de externe” din Transnistria, care a atenționat la o ”tendință periculoasă” proprie politicienilor din Moldova, care ar fi confundat două categorii: ”părțile, implicate în conflict”, și ”semnatarii acordului” (de la Moscova din 21 iulie 1992). Rusia, afirmă Yastrebceak, -”nu este parte implicată în conflict”. Și acest politolog, probabil, foarte bine cunoaște subiectul la care se referă, dar intenționat minte. Odată Rusia a semnat Actul internațional, înseamnă că este parte, dealtfel – cum poți semna? Tot el afirmă că Ucraina, prin aderarea la cererea Chișinăului de retragere a trupelor ruse, ”își nivelează (poate ”reduce la zero”?) participarea în procesul de negocieri referitor la reglementarea transnistreană în calitate de mediator și garant”. Ex- ”ministrul” a considerat oportun a declara că misiunea Forțelor mixte de pacificare nu se reduce doar la asigurarea păcii. Foarte des trupele de menținere a păcii acordă, spune Yastrebceak, ”asistență umanitară instituțiilor sociale din ambele maluri ale Nistrului.” (Nu pot afirma categoric referitor la malul stâng, însă în dreapta Nistrului nici vorbă de o asemenea asistență din partea trupelor rusești sau transnistrene. Exemple contrarii – practic zilnic. I.L.).
O pagină relativ nouă în știință, a prezentat-o Vera Tabak, conducător de programe în cadrul institutului. Doamna a numărat de câte ori în alocuțiunile lor s-au referit la operațiunea de pacificare Dodon și Krasnoselski. Primul de 5 ori, pe când Krasnoselski de 53. Indiferent de numărul referințelor, ambii caracterizează operațiunea drept una de succes și pledează pentru continuarea acesteia, apreciind negativ aspirațiile celor care pledează pentru demontarea acestei operațiuni. S-a stipulat că această operațiune este unicul loc pe Terra, unde militarii FR colaborează cu cei din Ucraina. Nu o dată Krasnoseliski accentua faptul că anume datorită prezenței pacificatorilor ruși, Transnistria își păstrează suveranitatea.
Punctul în polemică l-a pus Ruslan Slobodeniuk, ”vice-ministru” de externe de la Tiraspol. Potrivit acestuia, ”în caz de agravare a situației, există o forță care ar putea interveni și a o stabiliza. Altă forță în afară de pacificatorii FR nu există, și potrivit convingerii mele personale, nu va apare în viitorii zeci de ani.” Slobodeniuk a caracterizat negativ intențiile anumitor forțe din Moldova a se implica în actuala operațiune, indiferent de faptul că relațiile moldo-transnistrene nu a fost reglementate definitiv. În opinia lui, doar după expirarea factorilor care au condiționat lansarea operațiunii de pacificare s-ar putea recurge la modificarea formatului. Exponentul Tiraspolului nu a considerat oportun a menționa că absolut toate situațiile conflictuale în Zona de Securitate au fost provocate de reprezentanții administrației separatiste transnistrene, ori de militarii FR. Delegația Republicii Moldova în Comisia Unificată de Control, practic, din 1998 inițiază monitorizarea Zonei de Securitate având ca subiect identificarea eventualelor amenințări ale unui nou conflict armat. Partea transnistreană se opune categoric acestei studieri, fiind conștientă că se va demonstra vina ei pentru cele întâmplate și pentru pericolele potențiale. Este suficient doar de analizat actuala situație în CUC – lipsa ședințelor normale, ordinare. Ea derivă din intenția Tiraspolului a plasa terminalul complex de control la punctul de trecere peste Nistru în regiunea satului Bîcioc. Intențiile contravin regulamentului adoptat de CUC, semnat și de delegația transnistreană, însă ei insistă la plasarea posturilor a serviciului de grăniceri, vamal, migrațional etc. Anume aceste acțiuni și ar putea provoca dezastrul, însă trupele pacificatoare nu vor interveni, cum nu au intervenit în trecut și nu intervin în situația de la Bîcioc. Situația este similară multor altele, în care reglementarea este propusă celor care o subminează. Efectul e clar.
Dar, ca să nu afirmăm fără argumente, ne referim la Vitalie Portnikov, analist din Ucraina, care cunoaște bine subiectul conflictelor, la care este parte Rusia. Domnia sa evoluează la 31 iulie curent cu un material, destinat portalului ucrainean ”Apostrof”, numit extrem de simbolistic: ”Trebuie să fim pregătiți, conflictul în Donbas se va sfârși peste 20 de ani, or niciodată”!
Și, indiferent de faptul că este vorba de Ucraina, Portnikov face mai multe afirmații referitor la situația în Moldova. ”În Moldova e o altă situație. O jumătate de electorat permanent votează partidele proruse – cel comunist, apoi socialist. Însă, partidele respective nu au voturi suficiente pentru a asigura dominarea covârșitoare a forțelor proruse. Integrarea Transnistriei ar asigura încă un număr de alegători, ce ar garanta o majoritate de 65-70% în favoare formațiunilor proruse. Apare întrebarea – de ce Rusia nu soluționează problema pe această cale? De ce nu ”cedează” Transnistria Moldovei? De ce insistă ca Moldova să accepte prezența trupelor sale armate în propriul teritoriu? Astfel ar fi avut un stat care integral ar pleda pentru orientarea necondiționată spre Moscova. De ce nu renunță la Transnistria?” Din cauză că, consideră Portnikov, păstrarea controlului asupra teritoriilor pentru Federația Rusă e mai importantă de multe ori de cât orientarea prorusă a Moldovei. Moscova consideră că orientarea respectivă va veni de la sine, dar dacă nu, nici nu le trebuie. Rusia nu va rata teritoriul care îl controlează. Indiferent unde-i plasat. Fie insulele Kurile, fie Crimeea, sau Abhazia. O politică similară a practicat-o URSS. Fiind astfel motivați, ei acceptau cele mai radicale forme de influență, cum ar fi agresiunile din 1956 în Ungaria sau din 1968 în Cehoslovacia. Spre deosebire de Ungaria, Cehoslovacia intenționa doar modernizarea unor aspecte ale politicii interne și nu evadarea din tabăra socialistă. De ce URSS și în acest caz a reacționat atât de crunt? Era convinsă că, dacă le permiți satelitelor să elaboreze propria politică internă, ai putea pierde teritoriul. Asta e totul.
Referitor la Moldova actuală, putem face anumite concluzii. Moscova nu va ceda teritoriul controlat. Eforturile consolidate ale lumii democratice aduc careva efecte pozitive, însă acestea nu au atins dimensiunile situației ce sa format la începutul anilor nouăzeci. La moment asistăm la recenta fortificare a Rusiei, după care, sperăm, va urma și revenirea ei la realitate, la raportarea intențiilor funcție de capacități...