Problema modificării formatului actual al operaţiunii de menţinere a păcii în Republica Moldova, tot mai evident devine platou de reglare a conturilor între Federaţia Rusă şi partenerii Republicii Moldova, odată ce Chişinăul evident pierde capacitatea de subiect de sine stătător şi în acest cerc de interese.
De data aceasta tulburările le-a provocat Kievul, propunînd Radei Supreme un proiect de Lege prin care se denunță Acordul Ruso-Ucrainean din 1995 referitor la tranzitarea Ucrainei a militarilor ruşi şi a mărfurilor militare, destinate trupelor ruse în Transnistria. Din start putem afirma că actul este unul extrem de dureros pentru Federaţia Rusă şi pentru regimul de la Tiraspol. De nu exista acest acord, de ar fi fost îngrădit accesul militarilor ruşi în teritoriu pe la începutul anilor nouăzeci, situaţia evolua cu totul altfel. Însă, indiferent de persoana care ocupa palatul „Marinski” din Kiev, indiferent de nivelul tensiunilor în relaţiile ruso-ucrainene, Acordul funcţiona, tranzitul se efectua şi Rusia îşi fortifica prezenţa militară în raioanele de Est ale Moldovei şi între 2005 şi 2010, cînd Preşedinte a Ucrainei a fost ales Victor Iușcenco.
Perioada respectivă este marcată de mai multe probleme în relaţiile Ucrainei cu Federaţia Rusă, între care pe prim plan se situază conflictul militar de la insula Tuzla, foarte aproape de a se transforma în război între aceste două state. Ceva mai tărziu, serviciile speciale ale Ucrainei au depistat în regiunea Odesa o reţea de spioni militari ruşi, activitatea cărora se datorea mult bazei formate în regiunea transnistreană. Evenimentele în cauză, destul de grave pentru relaţiile bilaterale a statelor-membri ai CSI, nu au avut o careva influenţă asupra executării acestui Acord, prevederile căruia se exercitau indiferent de faptul că relaţiile între state la general se tratau drept „foarte tensionate”, condiţionate de „logica naţionalistă a guvernării de la Kiev” – definiţia aparţinînd lui Dmitrii Medvedev, preşedintele Federaţiei Ruse în acel timp.
În conformitate cu prevederile planului de reformare a forţelor armate ale Federaţiei Ruse, modificărilor cardinale au fost supuse trupele dislocate în Transnistria – grupul operativ şi contingentul forţelor de menţinere a păcii. Nu încape nicio îndoială că rezilierea Acordului nu numai că ar fi făcut imposibilă această reformare, dar altfel ar fi fost privită problema existenţei Grupului Operativ de Trupe Ruse în Transnistria şi participarea Federației Ruse la operaţiunea de menţinerea a păcii.
Datorită poziţiei Ucrainei, care respectând Acordul cu Moscova ignora interesele Republicii Moldova, Federaţia Rusă a evitat evacuarea trupelor sale armate din Republica Moldova în conformitate cu deciziile summitului OSCE de la Istambul din 1999 şi de la Porto în 2001.
Reacţia Moscovei (oficială) la iniţiativa legislativă de la Kiev întârzie însă implicarea nu prea oportună şi gîndită a pigmeilor politici, cum ar fi Co-preşedintele Comisiei Unificate de Control din partea Tiraspolului, Oleg Beleacov. Aceasta indică la o anumită surprindere, prin care trece Moscova în situaţia dată.
De-facto, tranzitarea mărfurilor militare şi a efectivului sunt sistate din martie 2014, prin limitarea oficială de către Ucraina a tranzitului mărfurilor cu destinaţie militară şi a personalului. Apariţia proiectului de Lege referitor la sistarea Acordului, cît de logic nu ar fi, provoacă mai multe întrebări. Însă, Moscova, care este conştientă că trupele ruse staţionează în Moldova ilegal, caută posibilităţi de a axa gravitatea consecinţelor acestui pas al Kievului asupra trupelor de menţinere a păcii şi integral a operaţiunii de pacificare. Probabil din aceste considerente, „reacţia” i-a fost atribuită lui Beleacov. Incapabili a acţiona în afara unor clişee, şi de acestă dată specialiştii în materie de la Moscova au selectat ţinta atacului operaţiunea de pacificare – subiect care, în opinia lor, ce se bucură de simpatiile societăţii şi are anumite acoperiri sub aspectul dreptului internaţional. Pornind de la acest deziderat, Belacov declară în afirmaţia sa pentru presă din 5 mai curent, că „acţiunele Kievului ce au drept scop expulzarea militarilor ruşi din Transnistria, corespund declaraţiilor de ultima oră a conducătorilor Republicii Moldova referitor la necesitatea modificării formatului operaţiunii de menţinere a păcii”. Beleacov face trimitere la recentele declaraţii a lui E. Şevciuc, care spune că „relaţiile de împăcare (între Moldova şi Transnistria) nu sunt reglate, fapt care exclude modificarea formatului de pacificare”. Beleacov consideră oportun a cita declaraţia lui Victor Osipov, vice-primministru al RM, responsabil de reglementarea transnistreană, care ar fi declarat că „forţele de menţinere a păcii dislocate la Nistru sunt nu numai ineficiente, dar şi periculoase”, pentru a concluziona, că acţiunile Chişinăului şi a Kievului sunt ghidate de o anumită logică şi consecutivitate.
Probabil, nu ar fi cazul de a populariza alogismile lui Beleacov, care tinde a demonstra că afirmaţiile aspre ale Chişinăului la adresa operaţiunii de pacificare au loc în ajunul anumitor activităţi ce ţin de apropierea de UE. Însă modul de a argumenta nu-i aparţine; sunt viziunile Moscovei, care nu le putem ignora. Astfel, potrivit lui Beleacov, îndată după semnarea Acordului de Asociere cu UE, delegaţia RM în CUC a blocat şedinţele acestui organ. Reprezentantul Tiraspolului categoric nu admite importanţa dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor, fapt care a şi condiţionat poziţia delagaţiei RM în CUC: ori discutăm şi găsim soluţie, asigurăm respectarea drepturilor fundamentale ale omului (şi propriile decizii ale CUC ), ori nu discutăm nimic. Da, ca urmare ai acestei poziţii a delegaţiei RM în CUC, acest organ practic nu funcţionează. Însă, faptul dat odată în plus confirmă inutilitatea operaţiunii în ansamblu şi a Forţelor pacificatoare în special. Astfel, putem constata, că pentru prima dată după 23 de ani de conformism şi lipsă de poziţie, conducerea Republicii Moldova în problema prezenţei pe teritoriul ei a trupelor ruse de ocupaţie (declaraţia aparţine Preşedintelui N. Timofti) a lansat şi promovează o tactică mult mai eficientă.
Chişinăul demonstrează ineficienţa şi, respectiv, inutilitatea trupelor militare de menţinere a păcii, ba şi periclitatea acestora (Cazul lui Vadim Pisari). Fermitatea Chişinăului, probabil, a influenţat Ucraina – care în sfîrşit a acordat atenţie Acordului din 1995 de la Yalta, datorită căruia FR îşi ţine trupele în Moldova. Deci, fermitatea şi consecvenţa pertenerilor a permis a demonstra oficial, că nu e nevoie de forţele militare la Nistru, că în condiţiile actuale aceste sunt „periculoase”. Cei care urmăresc evoluţiile în domeniu, vor aprecia la justa valoare afirmaţiile respective.
În aceeaşi măsură sunt inadmisibile declaraţiile lui Beleacov, potrivit căruia la moment nu există mecanisme care ar putea substitui forţele de menţinere a păcii. Opinia dată ar fi susţinută şi de dl. V. Osipov, care ar fi menţionat că „exluderea militarilor din operaţiunea de menţinere a păcii ar constitui misiunea guvernului pe parcursul multor ani”. Beleacov şi în situaţia dată denaturează lucrurile. Osipov a declarat că nu crede în posibilitatea plecării rapide a trupelor ruse, pe cînd cele de la Tiraspol indică „inoportunitatea” retragerii acestor.
Probabil, problema are următoarea explicaţie. De mulţi ani la soluţionarea diferendului nistrean se lucra sporadic, fără o profundă abordare a perspectivelor. Ca urmare, deciziile aveau formulări inconsecvente şi nerealizabile. Declarând necesitatea modificărilor, nu s-a elaborat argumentat modul acestor modificări. De aici şi poziţia puţin fermă a reprezentanţilor guvernului de la Chişinău.
Probabil, în situaţia dată, ar fi rezonabil a aplica o altă tactică. A refuza temporar solicitarea modificării formatului operaţiun de pacificare. Motivele sunt evidente: RM nu are soluţie eficientă pentru a convinge partenerii şi ea nu poate rezilia Acordul din 1992, ce ar însemna retragerea propriilor forţe din Zona de securitate. Realit ar fi a insista asupra examinării modului în care sunt îndeplinite prfevederile Acordurilor din 1992 şi 1998. Potrivit normelor acestor acte, CUC şi nu administraţia de la Tiraspol, este responabil de asigurarea ordinei publice în Zona de Securitate. Acordul din 1998 în mod expres prevede, că în Zona de Securitate nu pot activa posturile structurilor de forţă, şi sunt lichidate posturile staţionare ale trupelor de menţinere a păcii. Beleacov ştie asta – motiv care îl impune să facă declaraţii false, potrivit cărora actele care reglementează efectuarea operaţiunii şi ar fi pierdut din actualitate. Mai mult ca precis, că el face referinţă anume la normele de care am vorbit, altfel de ce ar declara că „astăzi nu sunt premize pentru finisarea operaţiunii”?. Mai mult ca atăt, Beleacov declară că fără trupele ruse de menţinere a păcii „militarii transnistreni şi cei a RM, din nou vor recurge la confruntări, cum s-a produs în 1992”. Fals. Din 1992 în Zona de Securitate au avut loc mai mult de zece situaţii de confruntare armată a reprezentanţilor Tiraspolului şi a Chişinăului. Nici una din acestea nu a fost oprită prin intervenţia trupelor de menţinere a păcii. Tiraspolul nu a recurs la declanşarea conflictului armat din simplul motiv că îşi atinge scopurile fără a recurge la deschiderea focului.
Putem presupune că Beleacov a sonorizat planul Moscovei, la care ea va recurge pentru a-şi asigura prezenţa militară în Transnistria în condiţiile aplicării de către Kiev a legii respective. Acesta ar putea fi constituit din două aspecte. Primul – influenţarea guvernării RM. Consolidarea poziţiei, potrivit căreia „trupele de menţinerea păcii nu pot fi înlocuite, că nu există o alternativă adecvată”. Corectitudinea presupunerii ar putea fi confirmată de reacţia Moscovei la deciziile Radei Supreme de Kiev, în caz că Legea respectivă va fi aprobată.
Pentru situaţia în care Kievul şi Chişinăul nu renunţă la tactica de expulzare a trupelor FR din Moldova, Moscova ar putea recurge la provocări de proporţii în regiune, înclusiv în direcţia Chişinăului, sau a Odesei. Presupunerea derivă din concluzia neargumentată, dar plasată în materialul citat de către autor, a lui Pavel Mirov, care afirmă că „ Este evident, că consecinţele transformării operaţiunii de pacificare sunt imprevizibile. Părţile aflate în conflict, nu deţin nici un document care ar garanta neaplicarea forţei, ce înseamnă, că oricare împuşcătură ar putea condiţiona reluarea conflictului armat”. Este o aberaţie. Acordul din 1992 deţine articole concrete, care indică activitatea pacificatorilor pentru a asigura pacea. Altceva este că aceste prevederi nu se îndeplinesc. Apare întrebarea logică – la ce bun ne trebuiesc forţe militare, care nu dosresc a se implica, indiferent de obligaţiunile sale, confirmate de semnătura liderului statal respectiv?
Situaţia respectivă ar putea servi în calitate de pretext pentru a lansa procesul de verificare a nivelului de executare a Acordurilor şi ale altor acte, prin care este reglementată operaţiunea de pacificare, corespunderea acestei situaţiei actuale.
Decizia de modificare a formatului operaţiunii de pacificare ar putea fi ca concluzie la această examinare. Evident că, concomitent, va fi elaborat şi mecanismul de garantare a neutilizării a forţei. În prim rând – dezarmarea regiunii secesioniste în conformitate cu normele dreptului internaţional. Acest mecanism, ca şi deciziile respective, ar putea fi rod al unor consultaţii intensive a partenerilor – RM, Ucraina, OSCE, UE, SUA.
Ion Leahu.
Materialul de referinţă: „O. Beleacov. „Evenimentele din 1992 au pus punt în problema dată”. Publicat la 06.05.2015. AP „Olvia pres”, semnat de Pavel Mirov.