Subsemnatul nu o dată a manifestat nedumerire față de conglomeratul de acțiuni, care este oficial declarat ”procesul de reglementarea transnistreană”. Și mai special, calificarea Republicii Moldova și a regiunii transnistrene drept ”părți ale conflictului și, respectiv, ale reglementării”. Cum putem considera cele ce se întâmplă ”reglementare”, când părțile nu sunt de acord nici măcar cu terminologia aplicată?
În cadrul întâlnirii din 17 iunie curent a Reprezentantului Special al OSCE, Thomas Mayr Harting cu Vicepremierul pentru Reintegrare, negociatorul șef în procesul de reglementare a conflictului transnistrean Cristina Lesnic, s-au discutat mai multe aspecte ale procesului de reglementare. Doamna Lesnic și Thomas Mayr Harting s-au axat în convorbire pe documentarea situației cu privire la Pachetul Berlin Plus, provocările situației pandemice, dinamica și calitatea dialogului dintre Chișinău și Tiraspol, drepturile omului, situația privind securitatea și ordinea de drept. În același timp a fost reiterată situația curentă ce ține de escaladarea în Zona de Securitate privind instalarea posturilor ilegale de către Tiraspol pe durata situației pandemice, în contextul autoizolării regiunii transnistrene. Aceste acțiuni îngrădesc abuziv libera circulație. Au fost manifestate îngrijorările referitor la noile reguli impuse de Tiraspol privind intrarea și ieșirea din regiune, care este impusă de structurile de facto din regiune și extinsă până în data de 30 septembrie curent. Un element concret, abuziv și absolut firesc, a fost că Viceprim-ministrul Lesnic a solicitat asistența OSCE la soluționarea acestuia.
Cu totul altfel a văzut problema Vitalie Ignatiev, așa zisul ”ministru de externe” din Transnistria. Poziția acestuia, cu lux de amănunte, o redă Svetlana Gamova în materialul din 17 iunie, intitulat ”Moldova alungă pacificatorii ruși”. Din start se afirmă că ”Chișinăul efectuează presiuni asupra Tiraspolului, însă este limitat în acțiuni de către pacificatorii ruși. Ei nu admit în Zona de securitate funcționari și militari moldoveni”. Absolut corect, dar cu ce ocazie doamna Gamova face asemenea dezvăluiri, și – anticipăm, nu numai acestea? În ajunul vizitei în Transnistria a lui Thomas Mayr Harting, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene al RM a condamnat acțiunile militarilor ruși, care ”implică copii ce locuiesc în zona conflictuantă în acțiuni cu caracter militar”. În ajunul zilei de 19 iunie (când s-au declanșat evenimentele de la Bender din 1992), Grupul Operativ de Trupe Ruse (GOTR) a organizat înrolarea a zece copii în organizația militar-patriotică a Federației Ruse ”Krasnaia zvezda” (Steaua roșie), care este parte componentă a mișcării militar-patriotice ”Ynarmia” (Armata tinerilor) din toată Rusia. Chișinăul a reacționat la asta, scrie Gamova negativ, cu toate că în Transnistria locuiesc mai mult de 200 de mii de cetățeni ai FR și copiii acestora au drept de a participa la oricare activitate din Rusia, inclusiv cu caracter militar-patriotic.
Mișcarea indicată activează din 2017, în mare parte datorită susținerii din partea GOTR, care organizează acțiuni cu conotație patriotică, concursuri, evenimente sportive și o tabără de vară. Dacă Tiraspolul și Moscova apreciează activitatea dată pozitiv, apoi Republica Moldova, prin intermediul MAEIE, a calificat acțiunile Grupului drept inadmisibile, agravate de faptul că GOTR staționează pe teritoriul RM contrar voinței acesteia – ce este nimic altceva decât încălcarea gravă a independenței, suveranității, integrității teritoriale și suveranității RM și contravine normelor dreptului internațional. Să fim sinceri, nu anume acești zece copii ar fi influențat situația, însă MAEIE a RM foarte corect a calificat activitatea GOTR în propriul său teritoriu. Încă o contradicție de neînvins, care deloc nu se micșorează pe parcursul timpului. Cu această ocazie, autoritățile de la Chișinău au reiterat poziția potrivit căreia trupele ruse sunt obligate să părăsească teritoriul RM cu tot cu masa de arme și armament ce le aparține, în deplină conformitate cu angajamentele sale și actele intenaționale existente. Concomitent, MAEIE a reconfirmat poziția sa de altă dată referitoare la ”necesitatea transformării actualei operațiuni de pacificare la Nistru într-o misiune civilă internațională, care va contribui la consolidarea încrederii reciproce și la crearea atmosferii de identificare a soluțiilor eficiente pentru soluționarea diferendului în conformitate cu actele OSCE, adoptate inclusiv cu concursul FR”. Încă o contradicție profundă, la prima vedere fără perspectivă de a avea soluție.
Reacția doamnei Gamova pare a fi o dezvăluire promițătoare. Ea afirmă că ”dacă solicitarea referitoare la evacuarea trupelor armate și a munițiilor are anumite temeiuri documentare – actul de la Istambul din 1999, prin care FR s-a angajat a evacua din Moldova (Transnistria) armata și armamentul până-n 2002, apoi cererea de a finaliza operațiunea de pacificare trezește nedumerire.
E cazul de menționat, că nu toți autorii materialelor în care se abordează subiectul GOTR și al munițiilor din Transnistria, acceptă Acordul de la Istambul drept un document nedepășit. De obicei, de el se uită, sau se declară că s-a avut în vedere altceva. Vom vedea, însă nu e cazul să admitem, că Moscova pe viitor va acționa așa cum a scris Gamova. Cât ține de operațiunea de pacificare – contradicțiile sunt evidente. Gamova, ca și toată FR, afirmă că mecanismul de pacificare, organizat de FR, ar fi cel mai eficient în întreaga istorie a pacificării. Ea a accentuat că acest lucru a fost recunoscut și de Chișinău (n-a precizat cine a recunoscut, însă nu este foarte greu de presupus), dar acum cere transformarea operațiunii în una civilă. Dar, pentru a lansa alt mecanism, e necesar de a opri actualul – iar pentru asta, absolut corect scrie Gamova, e necesar ca una dintre componentele operațiunii să declare că se retrage. Chișinăul nu face asemenea declarații. Comentariile sunt evidente. Chișinăul ar declara retragerea din operațiune, care este depășită din toate punctele de vedere, însă este clar că alte două componente – Federația Rusă și Transnistria – nu-i vor urma exemplul, nu vor respecta prevederile p.8 a Acordului de la Moscova din 21 iulie 1992. Ei vor continua supravegherea teritoriului și fără militarii RM, care, la rândul lor, vor pierde accesul în stânga Nistrului și în Zona de Securitate. Avem experimente diferite la acest capitol, care ne confirmă că părțile indicate ar fi satisfăcute de o asemenea decizie a Chișinăului.
E bine că la Chișinău se conștientizează asta și nu înghit momeala propusă. Din păcate, asta puțin influențează situația. Tiraspolul face mare propagandă pe seama pacificatorilor ruși. Cu orice ocazie se declară că plecarea pacificatorilor ruși ar înseamna reluarea acțiunilor armate. Liderul de la Tiraspol nu a ratat ocazia pentru a reitera că, în 2006, în cadrul referendumului, 97% din populația transnistreană s-a expus pentru independență în raport cu Moldova, cu perspectiva aderării la FR. Și, ce e mai importat, și Krasnoselischii, și Gamova, declară că ”prezența pacificatorilor (evident, celor ruși), garantează realizarea rezultatelor referendumului în cauză”. Încă o noutate, anterior misiunea dată era atribuită în exclusivitate GOTR. Ce ar putea însemna această franchețe abundentă?
Cu ocazia zilei de 19 iunie și-au dat cu părerea mai mulți implicați în problemă, însă analiza celor declarate nu a demonstrat o careva diferență a opiniilor. Konstantin Zatulin, vice președinte al Comitetului Dumei de Stat pentru CSI și relațiile cu concetățenii, reprezentantul special al Dumei pentru problemele de migrațiune și cetățenie, delară în materialul semnat la 19 iunie pentru ”AȘ Novosti Pridnestrovia”, că ”Poporul transnistrean nu va capitula sub orice presiune”. Capitularea în cazul dat ar fi reintegrarea în cadrul RM. Aplicând informații ce nu au nimic comun cu realitatea, parlamentarul din FR încearcă a demonstra că tot ce a avut loc în 1992 este agresiunea Chișinăului. Ba mai mult, în tabloul desenat de Zatulin, Benderul în iunie 1992 a fost atacat de ”structurile militare ale RM și voluntarii din România”. Astfel, afirmă Zatulin, aplicând masiv armament greu, Chișinăul intenționa a speria și a intimida populația transnistreană și a convinge a capitula. În situația dată, OSCE și FR au venit cu propunerea de a identifica soluții pașnice. Parlamentul RM a decis a recurge la acțiuni pașnice, la armistițiu. Însă anume la 19 iunie a fost declașată ”agresiunea moldovenească”. ”Președintele Snegur și complicii acestuia de la București, în orice caz doreau ca armistițiul să fie încălcat și Transnistria să fie biruită pe cale armată”.
Pentru ce i-ar fi trebuit Președintelui M. Snegur subminarea tratativelor pașnice și recurgerea la altercațiile sângeroase, Zatulin nu scrie. El face o paranteză, presupunând că ar fi fost posibilă o provocațiune, însă îndată renunță la aceasta în folosul versiunii ferme, că a avut loc o agresiune premeditată. Regretabil, însă în calitate de argument al acestei versiuni, Zatulin face trimitere la articolul din 8 august 2012 din ziarul moscovit ”Moscovschii comsomoleț” (Komsomolistul din Moscova), semnat de Boris Muravschii, ex-viceministru de Interne al RM. Generalul declară că de la 20 iunie Benderul era atacat de mai mult de 2,5 mii de militari moldoveni, însoțiți de 70 de blindate. S-ar cere concluzia că Chișinăul a fost pregătit pentru a ataca Benderul. Zatulin susține teza dată, bazându-se pe o singură afirmație indirectă, ignorând existența zecilor de monografii, unde cu lux de amănunturi demonstrează contrariul. Nu s-a eschivat Zatulin nici de la expunerea finalității tragediei de la Bender. El a repetat versiunea oficială a Tiraspolului și a Moscovei, potrivit căreia generalul rus A. Lebed, numit în funcția de comandant al Armatei 14, a aplicat masiv forțele de artilerie ale trupelor ruse, demonstrând că trupele moldovenești nu fac față acestei forțe.
Pentru noi este important că, și la acest capitol, destul de evident, opiniile se împart categoric. Teza potrivit căreia militarii ruși au fost în 1992, și sunt în prezent, tratați drept pacificatori, este în vogă în Transnistria. Moldova nu a elaborat un mecanism pentru a promova adevărul măcar în dreapta Nistrului. Dar cine ne poate convinge, că fără ca adevărul despre cele întâmplate în 1992 să ajungă la populația din stânga Nistrului și Bender, am putea atinge o coexistență fără ură? Zatulin scrie: ”Clasa politică din Moldova nu se împacă cu faptul că, indiferent de obstacolele create, Transnistria a reușit a construi un stat care asigură autogestionarea, cu industria și agricultura dezvoltate, cu propria politică externă. Populația multinațională demonstrează exemplul polifoniei culturale, în care rușii, ucrainenii ș moldovenii se simt parte egală a unui organism comun. ”Asta nu le convine forțelor proromânești din Moldova, care blochează procesul de negocieri în formatul ”5+2” și realizarea angajamentelor asumate de Chișinău în cadrul pachetului ”Berlin+”. Acțiunile Chișinăului pe timp de pandemie – blocada medicamentelor, ajutoarelor externe etc., nu este altceva decât un alt episod al politicii moldovenești consacrate forțării Transnistriei spre integrare. ”Este evident (finalizează articolul Zatulin) că transnistrenii nu vor capitula sub nici o presiune. Tradiția dată și-a luat temelia în zilele de apărare eroică a Benderului”.
În principiu, am putea pune punct. Situația este clară, dar am mai găsit o opinie, care ne pare interesantă. Serghei Baburin, deputat în Duma de Stat a FR, personaj bine cunoscut în regiune, își dă cu părerea la subiectul modalității de a depăși criza din Transnistria. El declară că Transnistria, pentru a avea un trai normal și demn, are nevoie de recunoașterea diplomatică. Potrivit deputatului, nu se poate admite ca sângele care s-a scurs la Bender să fie scurs în zadar. Evident că nu deputații Dumei decid soarta regiunii. Însă ei deseori pot pronunța ceea ce ar putea avea loc. Este important că nimeni dintre cei care și-au dat cu părerea (sunt mai mulți decât cei de care am vorbit), nu s-au pronunțat pentru o colaborare axată la reintegrarea RM. În mod obraznic se deschid secrete, probabil, sub aspectul că totul deja este clar: FR nu-și retrage contingentul armat și Moldova are a-și căuta soluție pentru diferendul nistrean ținând cont de această realitate.