Cei din Moldova ar putea numai visa, ca țara lor să fie amintită atâtea ori în diferite surse mediatice. Evident, nici într-un caz în funcție de careva evenimente grave, dar ca exemplu bun de urmat pentru procesul de reglementare. Suntem nevoiți să recunoaștem că marea majoritate a autorilor nu ne-a prea încurajat. Destul de condiționat, opiniile pot fi împărțite în două tabere:
- cei care, împreună cu Svetlana Gamova de la ”Nezavisimaea gazeta” (10 noiembrie 2020) consideră că ”Separarea Karabahului ar putea deveni exemplu pentru Transnistria și Donbas;
- cei care de comun cu Vladimir Soloviev de la ”Kommersant”, consideră că ”pacificarea rusă e o acțiune pentru mult timp”. (”Kommersant” din 11.11. 2020, ”Ce ar însemna operațiunea de pacificare, condusă de Federația Rusă”). Pornind de la aceste aprecieri, destul de contradictorii, vedem care sunt argumentele.
Finalizarea războiului în Karabah ar fi un succes indiscutabil diplomatic atât al FR, cât și al Turciei, care-și face drum în Caucas. Acceptând prezența Turciei în regiune, FR ar putea astfel limita prezența blocului Nord-atlantic. Astfel, Uniunea Europeană ar fi cedat regiunea Statelor Unite, care pe viitor vor fi cei care definitivează problemele ce țin de Ucraina, Moldova, Karabah, Belarus.
Terminarea altercațiilor militare a avut ecouri diferite în Azerbaidjan și Armenia. Nicol Pașinean a caracterizat Acordul de pace foarte grav pentru el personal, însă a menționat că variantă de alternativă nu a existat. Potrivit lui Iiliham Aliev, acordul atins încheie procesul de reglementare a diferendului în Karabah, care durează din 1988.
Conform documentului semnat, până la 1 decembrie curent Armenia este obligată să restituie Azerbaidjanului patru raioane din cele șapte ocupate anterior și teritoriul republicii Karabahul de Munte, care în timpul conflictului armat curent, au fost ocupate de Baku.
Este important că prevederile acestui punct nu vizează și statutul orașului (orășelului) Șuși, capitala istorică a Karabahului, un simbol al poporului azer. Localitatea este deplin controlată de un contingent separat de militari ai FR, care nu fac parte din trupele de ”pacificatori”, în gestiunea cărora este restul teritoriului de-a lungul așa numitului ”coridor din Lacin” – o fâșie de pământ prin care trece unicul drum care asigură accesul către orașul Șuși și invers, spre restul Armeniei. Știind foarte bine cât de sensibilă este problema acestei localități pentru ambele părți, Moscova a și impus această soluție diabolică părților implicate în conflict. Astfel, de fiecare dată, când una sau alta dintre părți va manifesta un punct de vedere ce nu coincide cu cel al Moscovei, FR va declara disponibilitatea de a ceda Șuși adversarului.
Potrivit acordului de pace, FR plasează la linia de contact a trupelor beligerante și în ”coridorul din Lacin” 1960 de militari, dotați cu 90 de blindate și 380 de unități de tehnică auto și specială. De menționat, că în 1992 FR a început operațiunea în Moldova având 3800 de militari, dotați la nivel respectiv cu TAB și o escadrilă de helicoptere (10 la număr). Probabil, în cazul Karabahului de munte, FR este din start dispusă a implica în acțiunile militare efectivul bazei militare 102, dislocată în Armenia.
Nu putem să nu menționăm, cum face și Gamova, că potrivit acordului de pace, militarii ruși vor staționa în zonă timp de 5 ani, termenul fiind extins în mod automat dacă părțile nu vor înainta alte propuneri. Pentru a controla modul în care se aplică acordul de pace, va fi format un Centru al pacificatorilor. Deci, prima mare deosebire a acestei operațiuni, este preluarea misiunii doar de către militarii din FR. Cea secundă – Centrul de monitorizare nu pare a fi organ de conducere a operațiunii de menținere a păcii, mai degrabă este o structură consultativă, ale cărei propuneri nu ar fi decisive pentru militarii din FR. Vom vedea mai târziu, care vor fi funcțiile Centrului.
Alexandru Rar, conducătorul științific al Forumului Ruso-German, consideră că dezlegarea din Caucas este o victorie indiscutabilă a FR și a Turciei. În următorii cinci ani situația va fi asigurată de militarii ruși, ce nu înseamnă că Azerbaidjan va accepta prezența lor și în continuare. Posibil, Baku va insista ca la efectuarea misiunii de pacificare să fie admiși și militarii din Turcia.
S-au dat cu părerea referitor la modul în care evenimentele din Caucas s-ar putea reflecta în alte state post-sovietice și politologi din acest teritoriu. Mihail Pogrebinschi, director la Centrul de studii politice din Kiev consideră că ”Are loc o victorie politică evidentă a lui Putin. Acordul a fost pregătit din timp. Moartea celor doi piloți ruși doar a urgentat procesul. Cum și acapararea de către trupele azere a Șușii. Însă, pentru Donbas introducerea trupelor ruse de pacificare nu va fi un exemplu. Ori trupe armate, ori trupe de grăniceri. Diferență nu este din punct de vedere al Kievului. Realizarea variantei Karabah în Ucraina ar însemna că Moscova recunoaște suveranitatea Donbasului, iar apoi declară că acesta este parte indispensabilă a FR.”
Afară de controlul situației în coridorul Lacin, trupele ruse (de data acesta de grăniceri) vor monitoriza situația la căile de acces între Azerbaidjan și Regiunea Autonomă Nahicivan, despărțită de Azerbaidjan de o porțiunea considerabilă de teritoriu armenesc. Se planifică construcția noilor căi de acces între teritoriile azere și armene, care la fel vor fi patronate de trupele ruse. Astfel, spre deosebire de situația din RM, trupele ruse se angajează să asigure realizarea multor proiecte civile de importanță strategică. Poziția FR devine decisivă în procesul de relansarea economică a Caucazului de Sud.
Mai concret la aspectul dat – care va fi aportul operațiunii de pacificare în Caucaz, pornind de la experiența similară în Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, se expune Vladimir Soloviev, în materialul deja pomenit în ziarul ”Kommersant”. La 10 noiembrie curent Rusia a lansat operațiunea de pacificare în Karabahul de Munte. Baza contingentului militar îl constituie efectivul Brigadei 15 de infanterie, dislocată în Samara și numită ”de pacificare”. Documentul, semnat la Moscova, prevede că termenul de aflare a militarilor ruși în zona conflictului e de 5 ani, cu posibilitatea de a fi extins, în caz că nici unul din semnatari nu vine cu altă propunere. Cum arată practica, scrie Soloviev, termenul în asemenea cazuri este nimic altceva decât o condiționalitate care nu merită să fie luată în serios. Nici o operațiune de pacificare, la care participă trupele ruse, nu a finalizat cu retragerea acestor trupe. Prima operațiune a avut loc în Osetia de Sud. Acordul de pace, cunoscut ca Acordul de la Soci, a fost semnat la 24 iunie 1992. S-au format Comisia mixtă de Control și Trupele militare mixte de menținere a păcii. Indiferent de faptul că în aceste trupe se convocau contingentele georgian și osetin, rolul de bază și l-a atribuit Federația Rusă. Operațiunea a fost extinsă și în teritoriul Abhaziei. În conformitate cu ”Acordul referitor la încetarea focului” în Abhazia urmau să fie dislocate trupe de pacificare a Comunității Statelor Independente (CSI), însă Moscova a acceptat doar cele ale FR. Ambele operațiuni de menținere a păcii au finalizat în august 2008, odată cu declanșarea războiului ruso-georgian. Moscova a recunoscut suveranitatea ambelor ”state” și a invitat partenerii s-o urmeze. Indiferent de realitate, Moscova consideră că ambele conflicte sunt soluționate. Până la apariția situației din Karabah, unicul teritoriu unde FR efectua operațiunea de pacificare, rămânea Transnistria. Operațiunea este efectuată în baza ”Acordului cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. Potrivit Acordului sunt create Comisia Unificată de Control (organul politic, care este superior trupelor mixte de menținere a păcii) și Contingentul de pacificatori, compus din trupele FR, RM, regiunii transnistrene. Din 1998 la operațiune participă un grup din 10 observatori militari ai Ucrainei, care sunt reprezentați și în organele de conducere – Comandamentul Militar Unificat și CUC. Ca și în Caucas, în această operațiune rolul decisiv îl deține FR, care în procesul formării bazei normative a operațiunii, și-a însușit marea majoritate a funcțiilor. Cât ține de asigurarea financiară și materială, reprezentanții Moscovei preferă ca această povară să revină partenerilor, în special reprezentanților Misiunii OSCE.
Ca și în Documentul ruso-azer-armenesc, în Acordul moldo-rusesc din 21 iulie 1992, este prevederea (art.8) potrivit căreia Acțiunile Acordului se opresc odată cu atingerea de către părți a înțelegerilor respective, sau odată cu retragerea din acord a unei părți. Concomitent, se oprește activitatea organelor operațiunii și a contingentelor militare din subordine. Soloviev scrie că timp de 28 de ani nu a existat nici o tentativă de a rezilia acordul și a opri această operațiune.
Nu e întocmai așa, cum scrie jurnalistul. Conducerea RM a recurs la diferite procedee, pentru a chema partea rusă să respecte prevederile Acordului, să excludă multiplele acțiuni îndreptate spre consolidarea regimului transnistrean, în special a componentei militare ai acestuia. Luni la rând delegația RM nu participa la ședințele ordinare ale CUC, nu semna procesele verbale. În unele situații au fost retrași militarii RM din efectivul posturilor de control. Însă, partea rusă ignora aceste manifestări, declarând că ”situația în zona de securitate este stabilă indiferent de comportamentul părții moldovenești”.
Această abordare nihilistă sub aspectul respectării normelor reciproc susținute (prin semnarea Acordului) demonstrează cum se va comporta partea rusă în Karabah, unde ea din start este prioritară. Faptul că din start părțile acordului din Karabah nu sunt reprezentate și cu propriile contingente militare în trupele de menținere a păcii, demonstrează că Moscova și-a însușit experiența situației din Transnistria și nu mai recurge la experimente cu convocarea contingentelor militare ale părților la ”menținerea păcii”.
La asta indică și declarațiile lui Valeriu Lițcai, fost ”ministru de externe” la Tiraspol, unul din artizanii ”operațiunii de pacificare transnistreană”. Potrivit ”ex-ministrului”, ”Rusia pe larg va utiliza în Karabah experiența transnistreană. Toate deciziile reușite vor fi extrapolate în Caucas. Operațiunea va fi efectuată într-un astfel de mod, ca două părți (Azerbaidjan și Armenia) să fie înlănțuite, să se afle sub un control dur, dar, în același timp, să contribuie la cele necesare”. Lițcai arată și alt aspect al situației din Karabah, preluat de la Transnistria: regiunea are statutul de ”statut amânat”, ceea ce va ține în suspans mult timp situația de acolo, consolidând pozițiile Federației Ruse. Mai este un moment comun, spune Lițcai. Pacificatorii implicați nu sunt mulți la număr, însă în ambele cazuri nu departe sunt dislocate contingente considerabile de trupe ruse. În cazul Armeniei – Baza 102, în cazul Transnistriei – Grupul Operativ de Trupe Ruse (GOTR), care pot în scurt timp interveni și oferi asistența necesară.
De aici facem încă o concluzie, care are temeiul în situație – cât va dura așa zisa operațiune de menținere a păcii, vor fi prezenți în regiuni trupele ruse, indiferent cum nu le vei numi – Baza 102, sau GOTR.
La ce bun le ar trebui rușilor aceste acțiuni, care pe lângă toate, sunt destul de costisitoare. Experiența moldovenească (transnistreană), deja completată cu cea din Caucas, demonstrează că orice extindere militară a FR consolidează influența ei în exterior. Apropie realizarea intențiilor declarate de actuala conducere de la Moscova – refacerea URSS. Chișinăul la fel ar urma să facă anumite concluzii.