„Jivoi Jurnal”, portal informaţional din Federaţia Rusă, publică materialul lui Vadim Dubnov “Accesul către Transnistria sau bucuria unei reputatii ştirbite”. Articolul a atras atenţia odată ce, cu lux de argumente, ne convinge că Moscova nu se va împiedica undeva în nisipurile Chersonului şi va ajunge la Nistru, sau la Prut. Potrivit lui Dubnov, anume prin asta e deosebită actualitatea, că nimic nu mai este imposibil. Pînă şi comparaţia liderului Rusiei, țara care a cedat pe altarul victoriei mai mult de 20 de milioane de vieţi omeneşti, cu Hitler. Nestingherit o face Andronic Migranean, menţionând că ambii “au adus acasă teritoriile ce fireşte aparţin acestor state”. Nimic mai mult. Ceea ce ţine de restul e “mărunt”, în special genocidul ruşilor, evreilor, belaruşilor poate fi trecut cu vederea, odată ce în final s-au obţinut teritoriile. Poate ar fi cazul de încercat de reevaluat activitatea Mareşalului Ion Antonescu, care a fost dominată de acelaşi deziderat? Şi, pornind de la coincidenţa faptelor, de a-i reabilita şi pe Conducător, şi integral România?
Evident Dubnov nu s-a referit la persoana Mareşalului (teza ne aparţine), rusului îi revine teza potrivit căreia, în virtutea celor întâmplate în Ucraina, nimic nu mai este imposibil.
Autorul vizat scrie că Transnistria solicită aderarea la Rusia. Solicitarea e „cusută cu aţe albe”, însă asta pe nimeni nu deranjează. „Aţele albe” devin un instrumentar independent politic, în special pentru cazuri în care vrei să spui ceva, dar ceva te opreşte s-o faci la modul direct.
În linii mari, domnul Dubnov consideră că Transnistria propriu zis nu are nici o valoare semnificativă pentru Moscova – inclusiv sub aspectul prosovietic și propagandistic de „eliberare” a ruşilor din regiune de „pericolul” Chişinăului. Acest teritoriu ar fi tratat de Rusia drept un punct vulnerabil, către care este necesar de a obţine o cale de acces. Potrivit domnului Dubnov, scopul de bază este anume această cale, care trece prin câteva provincii ucraineşti – Lugansk, Dnepropetrovsk, Doneţk, Zaporojie, Cherson, Nicolaev şi Odessa. La acest subiect, Dlui face încă o comparaţie cu anii ’30. Germania solicita polonezilor accesul către Prusia estică, acţiune, cunoscută ca obţinerea „coridorul din Danzing”. Aici e ceva mai serios – pentru accesul la o fâşie de pământ, care juridic aparţine (spre deosebire de Konigsberg) statului suveran Republica Moldova, se cere cedarea unui teritoriu altui stat suveran -Ucraina, echivalent cu Franţa. Şi din nou apare întrebarea – de ce nu?
Deci, ne par juste două aspecte din afirmaţiile autorului din Federația Rusă. Rusia vrea încorporarea Transnistriei şi în acest scop este dispusă să acapareze sud-estul Ucrainei. Totuşi, să jefuiască Ucraina, indiferent de poziţia dură a Occidentului, de declaraţiile anterioare ale lui Putin, care promitea că nu va atenta la teritoriile statului vecin… Care ar fi motivul? Prin ce ar putea Federația Rusă explica tentativele sale de acaparare a regiunii transnistrene?
V. Dubnov, spre deosebire de marea majoritate a cercetătorilor acestui subiect, face careva declaraţii, care merită (în opinia noastră) o atenţie mai sporită. Dlui consideră, că Transnistria nu prezintă pentru Chişinău o valoare, în perspectiva pierderii căreia ar fi obligatoriu să accepte condiţiile Moscovei. O asemenea idee poate afecta pe cei care nu cunosc situaţia, care admit că la Nistru e tot atât de fierbinte cum este în Nagorno Karabah. Dubnov menţionează că mediul de afaceri transnistrean a acceptat condiţiile de joc propuse de Moldova şi se simte în ele destul de comod. Aici, scrie Dubnov, nu există conflict interetnic – ceea ce ar însemna că nu există nici ura naţională. Jos pălăria. Este bine cunoscut, că întreaga ideologie ai acestui conflict, promovată de Federația Rusă, este bazată pe teza atentatului la dreptul ruşilor de a-şi conserva principalele sale valori – limba, tradiţiile, istoria etc. Dubnov demonstrează că în Transnistria sau prin Transnistria aceste valori nu le poţi proteja, căci la ele nimeni nu atentează.
Asupra acestui material încă se lucrează, iar evenimentele evoluează furtunos. În mai multe oraşe din Ucraina elementele pro-ruse provoacă noi tensiuni, ameninţă cu referendumuri şi formarea regiunilor autoproclamate. „Îngrijorat”, ministrul rus de externe S. Lavrov, trimite „colegului” său din Kiev A. Desciţa ameninţări, cerându-i în mod categoric „o atitudine respectuoasă către asigurarea îndeplinirii a doleanţelor populaţiei din Sud-Estul Ucrainei referitor la interesele lingvistice, culturale şi socio-economice ale acesteia”. Interesantă coincidenţă? De sunt, de nu sunt probleme cu limba, cultura, istoria – Rusia le utilizează. Ba le impune, pentru a explica interesul său şi disponibilitatea de a utiliza toate capacităţile disponibile pentru a obţine scopul.
Potrivit autorului, populaţia transnistreană nu este afectată de fobii, marea majoritate deţine paşapoarte ruseşti, moldoveneşti, ucrainene, „iar cei mai prevăzători, şi româneşti”. Din aceste constatări, Dubnov face două concluzii. Chişinăul nu exagerează dragostea sa faţă de regiunea cu pricina. Da, îi aparţine, şi să străduie s-o îngrijească. Însă, potrivit lui Dubnov, dacă circumstanţele vor dicta, Chişinăul nu va ezita să accepte calea spre UE şi fără Transnistria. Astfel, Moscova nu are careva motive pentru a se posta în poziţia de apărător a intereselor şi drepturilor localnicilor de etnie rusă în Transnstria.
Care ar fi totuşi marele interes în un asemenea comportament? Potrivit lui Dubnov, Federația Rusă şi-a propus a demonstra lumii că este un stat care va spulbera orice limită în acţiunile sale. În acest aspect anul 2008 şi agresiunea în Georgia au fost doar o probă, o invitaţie pentru gîndire a lumii moderne. Crimeea deja este un stil, un mod stabil de comportament. Noi facem ce dorim, nu ne oprim nici în faţa Memorandumului de la Budapesta din 1994, prin care ne-am asumat responsabilitatea pentru integritatea teritorială a Ucrainei. Cineva compară FR cu Germania anilor 30; poftim, pe noi (scrie Dubnov) asta nu ne sperie, ne aranjează. Odată ce corespunde cu scopul nostru vital, a deveni un stat cu care lumea nu ştie a conveţui, ba nu e capabilă a elabora un model de relaţii. Astfel, pentru a evita careva surprize, lumea va fi nevoită să accepte modul de coexistenţă pe care îl va propune Rusia.
Faptul că S. Lavrov a confirmat poziţia Rusiei cu privire la depăşirea crizei în Ucraina prin schimbarea Constituţiei, federalizarea şi acceptarea unor tratative la acest capitol în formatul UE, SUA, FR şi Ucraina, tocmai confirmă opinia expusă mai sus. Evenimentele din Harkov, Doneţk, Lugansk ar putea fi o ilustrare convingătoare pentru Kiev. Şi Chişinău.
Evident, e doar o opinie. O opinie a unui reprezentant al Federației Ruse. Ar putea fi o încercare de a triumfa în un asemenea mod. Însă, pe câmpurile de instrucție din Transnistria activ se antrenează militarii locali şi subdiviziunile ruse. Se efectuează trageri din mai multe tipuri de piese de artilerie, inclusiv din tancuri. Pentru 10 aprilie curent la Doroţcaia este preconizată o altă întrunire a sătenilor, în cadrul cărei ar putea fi fixată ziua referendumlui referitor la acceptarea jurisdicţiei secesioniste. Asta e realitatea.