Contemporanitatea are mai multe puncte vulnerabile comune, condiţionate de dragostea de confort şi nedorinţa de a observa problemele. Între acestea am evidenţia o formă selectivă de maladii oftalmologe, care pemite a vedea doar cea ce se doreşte. Şi invers.
Arcul instabilităţii, extins din Uzbekistan pînă-n Spania şi marcat de conflicte separatiste, cu o măduvă de contradicţii interetnice evidente, s-a conturat nu azi şi nu la 5 martie current. De el se amintea la unele conferinţe, în unele analize politice, însă aspectul dat nu a fost luat în serios, nu a format temeiul unor abordări la nivel mondial, şi, respectiv, nu s-au adoptat careva decizii opportune. Conglomeratul insistematic de norme numit “dreptul internaţional” nu a suferit schimbări ca urmare a distrămării URSS şi a violenţelor care au însoţit acest proces.
Lumea politică continuă a respecta cu sfinţenie “inviolabilitatea” hotarelor în conformitate cu actul final ai Acordului de la Helsinki din 1975. Indiferent de faptul că hotarele se shimbă.
Undeva, în adîncurile acestui “drept internaţional” există dezideratul potrivit cărui separarea unui teritoriu în cadrul statului suveran poate avea loc doar cu aportul întregii populaţiei, expuse la referendum. În “formaţiunile”, apărute în anii ’90, cum ar fi Kosovo, Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, Republica Crimea – au avut loc doar plebiscite locale. Dar rezultatele acestora i-au satisfăcut pe solicitanţii – state, membri ai Consiliului de securitate ai ONU. Îngroşînd la infinit obrazul cu referință la “libera expunere a voinţei de către populaţie”, aceste state îşi rezolvă problemele, fără a încerca să analizeze posibilele ecouri. Statele recunoscute admis o decizie contrară dreptului internaționale a SUA referitor la Kosovo, dar susțin că în 2014 Federația Rusă putea fi ceva mai rezervată în raport cu Ucraina.
În cazul dat, Moscova a procedat exact aşa cum se cerea pentru a demonstra respectul față de lege în “ochii lumii”. A organizat un referendum, a arătat lumii rezultate acestuia, ca mai apoi să anexeze liber peninsula. Cunoscutul politician rus Andrei Ilarionov publică unele date statistice, prin care demonstrează că cifrele invocate de Moscova nici pe departe nu corespund adevărului. Domnia sa s-a referit la declaraţile lui Mustafa Djamilev în cadrul şedinţei Consiliului de Securitate al ONU, potrivit căruia, la 16 martie 2014, la referendum au participat nu 82% din locuitorii Crimeei, ci numai 32,4%. În condiţiile unui sistem mai riguros al dreptului internaţional, Federația Rus nu avea posibilităţi a recurge la asemenea falsificări masive, şi – ce e mai important – a le utiliza.
“Expunerea voinţei” este deja pasul secund al regimului separatist întru realizarea intenţiilor Federaţiei Ruse ce ţin de acapararea noilor teritorii. Primul – cum se ştie, e promovarea la cârma formaţiunii a liderilor convenabili. Evenimentele din Crimeea nu necesită mari elucidări, odată ce petrecute recent, în văzul tuturor, sunt cunoscute. Nu ezităm doar să atenţionăm la cinismul autorităţilor Federației Ruse, care direct în stradă au obligat demisionarea funcţionarilor legitimi şi au numit la funcţii escroci, pregătiţi anterior. Cineva ar putea declara, că în situaţia cu Transnistria şi Găgăuzia lucrurile stau altfel, că acolo e totul în conformitate cu legea. Nu, nici pe departe.
Proclamarea “rmn” În 1990 la fel a fost efectuată cu sfidarea gravă a normelor existente în domeniu. Smirnov a fost deputat în organul legislativ al Republicii Moldova, însă asta nu-i permitea separarea regiunii şi formarea noii formaţiuni “statale”. Pornind de acest fapt, nu poate fi considerată legitimă şi actuala guvernare de la Tiraspol.
Ceva mai complicat e cu Găgăuzia. UTA (Unitatea teritorial-autonomă) este consfinţită prin un set de legi ai Republicii Moldova. Însă, formată pentru a contribui la dezvoltarea social-economică şi culturală a populaţiei găgăuze, formaţiunea şi-a extins prerogativele, iar actualmente, prin efectuarea referendumului din 2 martie 2014, a intrat în contradicţie cu normele Legii Republicii Moldova.
Indiferent, s-au comis sau nu fraude la numărarea voturilor la Comrat, cert e una: plebiscitul cu genericul respectiv este unul ilegal şi efectele acestui ar trebui să fie nule. În realitate lucrurile stau ceva altfel. Aşa numite „rezultate” sunt folosite pentru organizarea unor acţiuni masive de subminare a procesului de integrare europeană a Republicii Moldova şi, în mod automat, pentru a realiza aspiraţiile Kremlinului de a atrage Moldova în mrejele intereselor sale.
Practic, putem constata că Moscova a elaborat şi eficient utilizează un amplu sistem de acțiuni, prin care consecutiv se apropie de realizarea scopurilor strategice. Le-am indicat – formarea prin rebeliune a formaţiunilor pseudo-statale, dependente de Federația Rusă; iniţierea unor proceduri de separare sau de şantaj, de separare şi influenţare a conducerii centrale întru promovarea liniei politice, convenabile Rusiei.
Referitor la cazul cu Crimea, ar fi util a examina nu acţiunile guvernării (cinismul acestora este evident) ci poziţia populaţiei. În ultima instanţă ei i-ar reveni rolul frânei, care ar putea opri agresiunea Kremlinului. Nu s-a întâmplat şi nu are cum să se întâmple. Potrivit VŢIOM (Centrul rus de studiere a opiniei publice) 71% din locuitorii Federației Ruse sunt disponibili de a ceda „democraţia” şi libertăţile personale în schimb la „stabilitate” şi „ordine”. Solicitarea „ordinii” este constantă din 2008, şi este percepută drept „stabilitate”. Restricţionările, aplicate de statul rus la capitolul „drepturile” civile deranjează doar 4% din populaţie. Majoritatea este afectată doar de creşterea tarifelor.
Evident că în asemenea situaţie, guvernarea Putin nu avea careva impedimente interioare întru realizarea politicii expansioniste referitor la Ucraina, un stat-membru CSI, cu majoritatea populaţiei slavonă, creştină-ortodoxă, ce face parte din Patriarhatul rusesc.
La acest capitol, careva deosebiri nu înscriu Transnistria sau Găgăuzia. Preparate de propaganda rusească drept „victime” ale regimului „naţionalist” de la Chişinău, „susţinut” de Occident – în prim plan de România, care solicită salvare din partea Rusiei, ele devin unelte în politica expansionistă a Federației Ruse. Probabil, este cazul de menţionat, ca şi în situaţia cu Crimeea, că situaţia în aceste regiuni nu este pe deplin aşa cum o tratează propaganda rusească. O mare parte din cei plecaţi peste hotare la lucru din Găgăuzia (predominant femei), sunt plecate în Turcia. Ele îşi aduc influenţa respectivă asupra populaţiei, însă probabil că insuficient. La moment situaţia este mai puternic influenţată de starea psihologică a găgăuzilor, care şi-au obţinut factorii culturali prin limba rusă. Scrisul, literatura, o parte din istoria contemporană sunt legate de acest etnos. Aspectul este întru atât de sensibil, încât nici populaţia, nici liderii nu riscă să facă unele estimări foarte simple. Găgăuzia s-a format ca naţiune în cadrul Republicii Moldova, indiferent de cea în componenţa cărui stat se afla aceasta. Nici în Ucraina, nici în Bulgaria, unde locuiesc conaţionalii acestora, lor nu li s-a permis constituirea formală a statalităţii. Refuzând Moldova, cum ameninţă liderii de la Comrat, ei riscă a păşi în componenţa unor state cum ar fi Ucraina sau Federația Rusă, incomparabil mai necomfortabile din punctul de vedere a existenţei etniilor mici. Asta nu-i sperie – ce ar însemna că situaţia încă nu este critică, ce ar impulsiona implicarea masivă a populaţiei de rând în procesul de luare a deciziilor.
Transnistria a demonstrat capacitatea sa de a lua decizii comparative sinestătător. În 2011, în detrimentul insistării masive şi grosolane a Moscovei în favoarea candidatului A. Kamminski, la funcţia de preşedinte a fost ales E. Şevciuc. La moment îşi perduse calitățile de Preşedinte al legislativului, al partidului de guvernare (Obnovlenie), și cea de om de încredere al grupului commercial “Şerif”. Ba mai mult, el nici nu era perceput ca promotor a intereselor Moscovei, ci mai degrabă ca adept a integrării europene.
Ce s-a întâmplat, cum de i-a reuşit Federației Ruse în scurt timp să formeze puternice “coloane a cincea” în spaţiul Ucrainei şi al Moldovei?
Probabil, sunt două aspect ale problemei. În ambele state există un lobby al mentalităţii ruseşti, care este alimentată de sentimentul de răzbunare. De la destrămarea URSS ei, cei cu limba rusă, au avut mai multe probleme atât în Ucraina, cât şi în Moldova. Probleme de ordin material – lipsa salariilor, dar mai grav de cel spiritual – necesitatea de a constata, că însuşi posesia limbii ruse nu mai garantează o supremaţie de altă dată. A venit timpul dilemei – ori înveţi limba foştilor sclavi, ori pierzi posibilitatea de a te manifesta. Gradul de consolidare al acestei rezistenţe poate fi explicat prin susţinerea actuală a PCRM, indiferent de o mulţime de desvăluiri, care elucidează subtilităţile murdare ale formaţiunii şi liderilor acesteia. La un moment dat, când aspiraţiile revanşarde ale rusofonilor nu mai erau alimentate, Moscova a lansat o nouă politică – politica de reînviere a URSS. Au început în paralel şi prin reînvierea structurilor (spre exemplu-TASS), şi prin acapararea teritoriilor : Crimeea în Ucraina şi cu asta nu se vor limita; Transnistria, satele din stânga Nistrului, din vecinătatea Benderului, Găgăuzia în Republica Moldova. Cum consideră mai mulţi autori din Federației Ruse, lui Putin nu-i trebuiesc aceste teritorii. Kremlinul are nevoie de un proces, care naşte o spaimă profundă în lume, iar în interiorul Rusiei – o stare emoţionantă patriotică şi halucinaţii imperiale. Partea catastrofală a situaţiei este cea că factorii de decizie în lume încă nu au sesizat conţinutul agresiunii ruseşti. Occidentul nu mai pomeneşte de acapărarea Crimeii, nu mai cere restituirea acesteia, fiind preocupat de o posibila invazie în restul Ucrainei. Kremlinul declară că renunţă la aşa ceva şi cei de vor – cred. Însă, procesul de care am vorbit, continuă. Moscova neapărat va inainta în Ucraina (la ce ar trebui ideea preşedintelui Ucrainei de Sud-Est), în Moldova – altfel nu ar ameninţa Comratul cu separarea de republică. Occidentului i se vor arăta alte sperietoare (posibil – arma nucleară), ca el să aibă de unde alege – cedăm Moldova, în schimb scăpăm de Hiroshima în Europa. Deci, cine crede că Putin se va mulţumi cu Crimeea şi este dispus de a opri procesul de reprimare a agresorului, ar putea în scurt timp să se confrunte cu acest refăuritor al URSS la propria poartă.