Evenimentele de ultima oră în relațiile Chișinău-Moscova, la prima privire ar da peste cap toate aprecierile anterioare, ba și pozițiile de bază din care sunt văzute aceste relații. Chișinăul a acceptat realizarea a cinci din cele șapte înțelegeri, ce au constituit protocolul de la Berlin din iunie 2016. Evident că anumite cedări au fost făcute și de Tiraspol – însă nu deloc evident că aceste cedări ar fi pe un picior de egalitate după importanță. Am putea trece peste această diferență de valori și saluta lansarea procesului de normalizare a relațiilor, care ar putea fi o uvertură la cel de soluționare a diferendului, de n-am cunoaște conținutul acestui regim, apărut și promovat în cu totul în alte scopuri și interese. Am putea să lăsăm situația să evolueze de la sine, ca apoi, când va reveni la acutizarea inevitabilă, să spunem că am preîntâmpinat, dar mi-am dat seamă că nu am preîntâmpinat. Cât ține de presă, ce a oglindit evenimentul din 25 noiembrie curent, semnarea propriu zis a documentelor, s-a concentrat în exclusivitate la eveniment, fără a-și pune întrebarea: și ce mai departe? Suntem martori ai unui început constructiv, sau ai unei noi runde de cedări?
Înaintarea acestei întrebări nu este deloc una artificială, odată ce evoluțiile evenimentelor care au precedat semnarea acordurilor, nu sunt deloc promițătoare. Luna noiembrie a fost marcată de materiale în presa din FR și Transnistria, în care se aborda problema ”statalității” transnistrene. La Moscova și la Tiraspol s-au convocat diferite foruri (mese rotunde, conferințe, seminare) în cadrul cărora s-a urmărit un singur scop – a demonstra că Transnistria ar avea o istorie proprie a statalității, separată de cea a Moldovei, pe actualul teritoriu. Evident, concomitent se afirma că în stânga Nistrului Moldova nu a fost prezentă – fapt, în opinia ”experților”, care exclude orice posibilitate de a integra într-un stat comun Transnistria și Basarabia.
Trezește interes fenomenul implicării în acest proces și a unor state democratice, trecute de Chișinău în lista prietenilor. În vara acestui an Marea Britanie l-a găzduit pe Vadim Krasnoselischii, oferindu-i posibilitatea a evolua cu aberații de acest gen la ședința ”Clubului din Oxford”. Recent, când abia se uscase cerneala semnăturilor pe acordul cu privire la deschiderea circulației pe podul de la Gura-Bâcului, Vitalie Ignatiev îi trimitea un salut ”prietenos” din Tel-Aviv lui Gheorghe Bălan. În Israel ”ministrul” secesionist se afla fiind invitat la o conferință organizată de Universitatea de stat a Israelului, cu genericul ”Referitor la statutul statelor nerecunoscute și raportul acestora cu Israelul”. Evident, așa zisul ministru nu a ratat ocazia de a-și permite mai multe afirmații negative la adresa Moldovei. Ignatiev, citat de ”Noutățile Transnistriei” din 8 noiembrie curent, a declarat că ”formarea propriului stat a devenit unica formă de asigurare a securității fizice a poporului multinațional transnistrean”. Apoi, afirmă Ignatiev, abordările Chișinăului nu au avut o evoluție constructivă, ceea ce a determinat necesitatea de a consolida suveranitatea ”republicii”. Potrivit ”ministrului”, în acești 27 de ani, în Transnistria și Moldova au crescut două generații absolut diferite, care nici o zi nu au locuit în stat comun, ”iar tineretul din Transnistria a sesizat doar presiuni și amenințări din partea Moldovei vecine”. În opinia lui Ignatiev. ”Moldova nu tinde a deveni un partener responsabil, ci s-a axat în relații cu Transnistria pe blocarea evoluțiilor social-economice a regiunii”. În aceste condiții, a rezumat ”ministrul”- comunitatea internațională ar trebui să se dezică de tentativele lipsite de sens de a reanima ”fantome din trecut, în formă de state artificiale în hotarele Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești”. Necesitatea de a asigura respectarea drepturilor și intereselor populației republicii, ne impune identificarea unor soluții netriviale, dar corespunzătoare normelor dreptului internațional, dreptului popoarelor la autodeterminare și precedentele curente.
Momentul dat necesită o mai mare atenție. Ignatiev și alți lideri transnistreni permanent găsesc noi ”argumente” pentru a demonstra necesitatea separării de Moldova. În 2014 E. Șevciuc a lansat teoria ”soluționării diferendului” prin ”divorțul civilizat”. Momentul mai nou, la care a apelat și Ignatiev, este afirmația potrivit căreia în teritoriile Ponticului de nord permanent ar fi locuit o populație constantă, ce dispunea de o cultură proprie, de anumite norme de viață, diferite de cele practicate în dreapta Nistrului – și această etnie a devenit baza ”poporului transnistrean”. Teza este activ vehiculată de liderii regiunii și de adepții acesteia. La subiectul dat Krasnoselischii s-a referit în iulie curent în cadrul întrunirii cu membrii ”clubului din Oxford”, ce a fost parte componentă a vizitei lui în Marea Britanie. V. Ignatiev, în noiembrie curent, a evoluat cu un raport pentru studenții și lectorii universității din Tel- Aviv, accentuând subiectul indicat. În presa rusească au apărut mai multe materiale, prin care se tindea a demonstra ”continuitatea” etniei transnistrene, deosebite de cea moldovenească.
Conceptual, lucrările respective promovează următoarele teze:
- Stabilitatea teritoriului, în care s-a ”format” ”comunitatea transnistreană” și care în linii mari corespunde actualului teritoriu, ocupat de Transnistria.
- Caracterul multietnic ai acestei societăți. Egalitatea etniilor, excluderea oricărei dominațiuni.
- Existența separată de populația din dreapta Nistrului și orientarea exclusivă spre Rusia.
- Caracterul social, nepolitic al formațiunilor statale care au apărut în acest teritoriu la începutul secolului 20, având drept scop satisfacerea necesităților ”populației transnistrene”.
Una din aceste lucrări este articolul publicat la 4 noiembrie curent la ”Novosti Pridnestrovia”, semnat de Dumitru Vasiliev și intitulat ”Lecția uitată a statalității sovietice Transnistrene”. Altă lucrare a apărut în aceeași editură la 10 noiembrie, fiind semnată de Ivan Voita și intitulată: ”PMR și RSO. Statalitatea prorusească pe malurile Nistrului”. RMN nu necesită explicație, pe când RSO înseamnă republica sovietică odesită (de la Odesa).
Potrivit lui Vasiliev, formarea autonomiei moldovenești în 1924 în componența Ucrainei, ar fi urmărit scopuri politice în exclusivitate, odată ce numărul moldovenilor ce locuiau în stânga Nistrului, artificial se mărea – în special de către Grigore Kotovschii. Evident, pentru a argumenta denumirea de ”moldovenească”. Și altă teză importantă: pentru transnistreni trecutul sovietic este nu doar o realitate obiectivă, dar și un exercițiu de formare a statalității, revenirea la care este de folos. Astfel, Vasiliev insistă că în stânga Nistrului moldovenii nu constituiau majoritatea. Și, că autonomia sovietică în cadrul Ucrainei ar fi fost statalitatea transnistrenilor și nu a moldovenilor. Ivan Voit face următoarele declarații: ”Examinarea faptelor istorice permite constatarea că Transnistria dispune de drepturi juridice și istorice de a avea propria statalitate. Formarea societății culturale transnistrene a avut loc în interiorul unui organism social imens, cum era imperiul țarist în secolul XVIII. El afirmă că apariția pe malul Nistrului a două statalități la începutul secolului XX (Republica sovietică odesită) și la finele acestui secol – ”republica nistreană moldovenească” se datorează caracterului unic al sistemului de colonizare, practicat de imperiul rus în acest teritoriu. Potrivit lui Voit, pe malul Nistrului s-a format o societatea multinațională, liberă, care tratează Rusia în calitate de ocrotitor firesc. ”Cercetătorii” indicați afirmă, că indiferent de separarea în timp, formațiunile statale din acest teritoriu au strânse legături între ele și continuitatea în dezvoltare.
Punctul respectiv a apărut în prezent, cel puțin, nimic asemănător nu găsim la istoricii sovietici – între care, indiscutabil, cel mai argumentat este academicianul Artiom Lazarev, autorul lucrării ”Statalitatea sovietică moldovenească și problema Basarabiei”. (Chișinău, 1975).
Academicianul tratează cu totul altfel formarea structurilor statale în acest teritoriu. El scrie: ”La 5 mai 1919 potrivit Manifestului guvernului provizoriu a Republicii Sovietice Socialiste Basarabene (nu Transnistrene) se restabili ”puterea sovietică”. Deci, în anul 1919 la Odesa se formează RSS Basarabeană, care tindea a-și extinde ”jurisdicția” nu atât în teritoriul din stânga Nistrului, ci pe cel din dreapta. A. Lazarev așa și scrie – ”jurisdicția RSSB se extindea atât asupra teritoriilor din stânga Nistrului, cât și celor între Prut și Nistru” (pag. 562). El menționează că, în condițiile precare RSSB nu a reușit să elibereze integral tot teritoriul Moldovei (A. Lazarev încorporează în noțiunea ”teritoriul Moldovei” și terenurile din stânga Nistrului) de ocupație și să fortifice formarea statalității sovietice Moldovenești (pag. 562). Cât ține de formarea autonomiei moldovenești în componența Ucrainei, potrivit Academicianului Lazarev, aspectul dat a devenit în ordinea zilei doar după ce au fost zădărnicite lucrările conferinței de la Viena și, respectiv, desfășurarea referendumului în Basarabia. Deci, nici un cuvânt referitor la careva interese ale Transnistriei. Fără să vrea, și Voit confirmă acest fapt. Potrivit lui ”în ianuarie 1918 Sovietul deputaților ostășești proclamă formarea republicii populare în Odesa. De facto în republică au fost incluse districtele Tiraspol, Ananiev, Odesa, Akkerman, iar juridic prerogativele republicii se extindeau și asupra guberniilor Herson și Basarabia”. Din nou – Transnistria apare doar secundar comparativ cu Basarabia. Practic aceleași teritorii, cu excepția Odesei și a Hersonului, au fost atribuite și RSS Basarabene – ce ne permite concluzia că nu ”poporul transnistrean își forma statalitatea”, ci se utiliza anumit teritoriu cu anumite scopuri politice.
Fără a intenționa, concluzia dată este susținută de D. Vasiliev în lucrarea citată, care scrie: ”O abordare principial alta se aplica la formarea Autonomiei Moldovenești în 1924. Spre deosebire de formațiunile efemere, create de unii romantici, RSSAM era o statalitate reală, cu anumite responsabilități în fața populației. Teritoriul republicii întrunea raioanele Balta, Birzula (Cotovsc), Ananiev, Krutie, Krasnie Ocna, Râbnița, Dubăsari, Tiraspol, Grigoriopol, Camenca și Slobozia – practic. Aceleași în care se formau și structurile precedente, în care moldovenii dominau. În 1940 acest teritoriu a fost redus cu mult.
Referitor la componența etnică a acestor teritorii. Autorii contemporani depun eforturi pentru a demonstra, că numeric moldovenii erau în minoritate. Însă, ”Wikipedia” ne prezintă o scrisoare a ministrului de externe a Republicii Federative Ruse, G. Cicerin, către Veaceslav Molotov, secretar al Comitetului Central al partidului bolșevic pe timpurile respective: ”Problema formării Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenești nu pare actuală, din motiv că ar putea activiza șovinismul român. Predominarea populației moldovenești (în stânga Nistrului) ar putea consolida pozițiile României în problema Basarabiei”. Cicerin nu putea exagera; astfel, putem afirma că în stânga Nistrului absolut firesc exista o populație, în care etnosul moldovenesc domina. Datele istorice afirmă că această populație era axată spre unirea cu dreapta Nistrului. A. Lazarev comunică că ar fi existat rezoluții ale mai multor adunări, mitinguri cu caracter integraționist. Însă, evenimentele au decurs într-o direcție care nu a permis realizarea acestor aspirații.
Evident, aceste deziderate istorice, nu sunt luate în considerație de actualii autori. D. Vasiliev scrie: ”faptul că RSSAM se forma ca un instrument politic, nu exclude faptul că stânga Nistrului dispune de o istorie unică, de o varietate etnică, care ne permită s-o calificăm dacă nu autonomie, apoi o societate cultural-istorică separată”. Teza dată – individualitatea societății, localizată în stânga Nistrului, devine una de bază pentru cercetătorii angajați a demonstra că această societate este ceva străin celei din dreapta Nistrului, ce ar argumenta ”dreptul” ei la propria statalitate în prezent. Potrivit acestor autori, către 1917 regiunea era una puternic dezvoltată economic, cu o așezare potrivită geografică (prin ce se deosebea această așezare de cea a malului drept?), deosebindu-se categoric de Basarabia atât în plan social-economic, cât și în cel etnocultural”.
Academicianul Lazarev, care operează cu fapte, ne demonstrează că până la formarea RSSAM, în teritoriul dat lumea cerea revitalizarea RSS Basarabene, iar apoi a RSS Moldovenești. De autonomie la nivel popular nu se vorbea, se dorea restabilirea statalității moldovenești (pag. 564). ”Astfel, ideea unei societăți formate, care s-ar considera alta, deosebită de cea moldovenească, nu exista. Existau intențiile populației moldovenești de a avea propria statalitate”. A. Lazarev a menționat: ”Noi în toate timpurile am dorit un stat comun pentru moldoveni și popoarele conviețuitoare. Regretabil că nu ne-a reușit”.
Evident, acest prea modest studiu nu va fi luat în considerație de promotorii strategiei de separare. Însă, posibil, v- provoca o studiere mai amplă, care ar demonstra nedreptatea afirmațiilor cu privire la apartenența altora, și nu moldovenilor, a acestor teritorii. Anume cu acest scop am apelat la Academicianul Artem Lazarev, care nici într-un fel nu poate fi considerat adversar al intereselor URSS. La capitolul respectiv a utilizat fapte, ceea ce nu le este propriu ”savanților” contemporani.