Recent, Președintele RM Igor Dodon, a informat opinia publică, că „Transnistria va avea autonomie, și aceasta va fi mai profundă, comparativ cu cea acordată Găgăuziei”. Nu e nevoie de a fi jurist, pentru a înțelege că a accepta autonomia în cadrul unui alt stat, ar însemna a recunoaște legislația acestuia, inclusiv la capitolul funcționarea limbilor în Republica Moldova. Ar fi de acord cei din stânga Nistrului cu acest lucru? Doar, potrivit versiunii oficiale (parțial subiectul va fi prezent și în materialul dat) anume inflexibilitatea Chișinăului în problemele lingvistice au provocat conflictul și formarea „statului separat rmn”. Sau, fenomenul „autonomiei extinse” despre care ne vorbește Dodon, ar fi un șir de modificări ale legislației RM, anume pentru a satisface solicitările Tiraspolului? La 28 august curent, Vadim Krasnoselischii, șeful de la Tiraspol, a evoluat cu o conferință de presă pentru jurnaliștii locali și din „străinătate”, consacrată împlinii a treizeci de ani de la ”proclamarea rmn”. Considerăm că în această alocuțiune nu ar putut să nu fie indicat cum vede el perspectiva acestei formațiuni, lucru extrem de important sub aspectul celor declarate de Dodon.
Evident, că nu are sens de redat integral textul declarațiilor, dar ne vom strădui să nu pierdem nimic important.
Vadim Krasnoselischii (V.K.): Este prima conferință de presă în condițiile pandemiei. Au fost mult mai multe solicitări ale jurnaliștilor de a participa la eveniment, dar am am avut posibilitatea să satisfacem doar o parte din acestea. Sunt disponibil să răspund la întrebările D-stră în ajunul jubileului de 30 de ani al republicii. Noi anual marcăm această dată, dar asta e deosebită. Practic o treime din secol există statul nostru, confruntând probleme, obținând victorii – aproximativ ca toată lumea. Dar noi avem și particularități proprii – statul nostru este recunoscut de propriul popor, însă nu și de așa zisă „comunitatea mondială”. Evident, că acest fapt lasă amprente esențiale asupra vieții noastre, dar noi evoluăm.
Corespondent. (Cor.): Împlinim 30 de ani, nu suntem recunoscuți, dar diplomații ne vizitează. Cu ce ne putem mândri în special?
V.K. Facem în modul următor, eu mai târziu voi spune cu ce ne putem mândri, dar voi începe cu un mic excurs în istoria „statului” nostru. Destrămarea URSS a fost precedată în Moldova de un val de manifestări naționaliste și șoviniste. Relațiile între oameni au devenit evident dependente de problema lingvistică, de proveniența etnică. Apoi a urmat iunie 1990, când republicile unionale au pășit pe calea suveranității, ce a condiționat destrămarea URSS. La 23 iunie 1990 Parlamentul RM a adoptat două hotărâri, prin care a declarat supremația legislației locale în raport cu cea unională, și a proclamat suveranitatea, anulând pactul Molotov – Ribetropp și declarând ilegal faptul formării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM). Prin aceste decizii conducerea RM și organul ei legislativ au deteriorat statul unic RSSM, din care s-au format două subiecte – fosta Basarabia, cu denumirea Moldova și fosta RSSAM (Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească), care mai apoi a devenit Republica Transnistreană Moldovenească Sovietică Socialistă. De la această separare a apărut problema – cu cine mergem? Moldova, declarând nul faptul formării RSSM, ne-a abandonat. Valorile, declarate de Chișinău, îmbibate de naționalism, nu corespundeau aspirațiilor populației din regiune. Poporul dorea să fie în componența URSS. În aceste condiții la 2 septembrie 1990 (anterior au avut loc referendumuri, la care au participat și deputații), primii deputați din ”rmn” au proclamat formarea RMNSS. Modalitatea procesul de formare a republicii corespunde normelor existente.
Evenimentul a fost nimic altceva, decât un răspuns la deciziile Chișinăului din 23 iunie 1990, răspuns la „umilința și lezarea elementară a drepturilor” cetățenilor, a fost a victorie a „bunului simț și dorinței de pace”. Nu noi am evadat din RM, noi nu am ieșit din URSS, Moldova singură a distrus propria statalitate.
(Teza dată este pe larg vehiculată de diferiți factori din Transnistria. Chișinăul răspunde, însă nu atât de convingător, ca tema să dispară și să nu alimenteze diferite speculații I.L.).
Krasnoselischii, cu trimitere la alt act moldovenesc – Declarația de Suveranitate definitivă din 27 august 1991, declară că Moldova a renunțat la Transnistria, însă cere Ucrainei restituirea teritoriilor Bucovinei și Sudului Basarabiei. Apoi tot el afirmă, că parlamentarii RM, influențați de aripa naționalistă, au cerut aplicarea forței pentru „reintegrarea teritorială” a republicii, ce a și condiționat declanșarea conflictului armat la 1 martie 1992. Apoi a urmat 19 iunie 1992 – invazia la Bender.
Eu cred, spune Krasnoselischii, că deja în 1992, conștientizând caracterul profund greșit al deciziilor adoptate referitor la relațiile cu Transnistria, ei au găsit o singură modalitatea de a le corecta – cu sânge, cu sângele nostru.
Care au fost consecințele acestei strategii – cunoașteți. A urmat separarea definitivă a Transnistriei și Moldovei. Au avut loc o mulțime de victime, pentru care nimeni nu a fost tras la răspundere. Ba mai mult, participanții la conflict din partea Moldovei deja în prezent promit a arunca pe scările Parlamentului trunchiurile decapitate ale „separatiștilor”. Nu au decât să încerce, da noi vom vedea cu ce se va solda. Ei nu sunt biruitori, ei sunt victime. Pentru care reintegrare au luptat, dacă conducătorii RM au lichidat personal această integritate teritorială? Spre deosebire de Chișinău, Tiraspolul și în pofida conflictului sângeros, a încercat să găsească o formulă adecvată de conviețuire comună cu Chișinăul.
Până la război noi am solicitat autonomie, în care ar avea circuit liber limbile rusă și ucraineană. Ni s-a spus „nu”. Bun. După conflict, în 1993, am acceptat formula propusă de OSCE – federalizarea republicii. Au urmat alte variante, propuse de E. Primakov și D. Kozac. Moldova refuză totul, dar în 2006 este declanșată blocada economică. Ce era de făcut – poporul s-a expus în cadrul referendumului, acceptând suveranitatea cu perspectiva aderării la Federația Rusă.
Fiți atenți, spune Krasnoselischii – războiul a avut loc în 1992, acceptarea noastră a federalizării în 1993, și doar în 2006 poporul a făcut decizia finală. De ce? Noi tot căutam formula acceptabilă a conviețuirii. Dar vecinii refuzau categoric să discute cu noi de la egal la egal, să ne respecte drepturile și libertățile, să ne permită principalul – a vorbi limba natală, a respecta tradițiile. Ca urmare, la ce am ajuns?
Primo – avem „republica moldovenească nistreană, independentă, formată de popor”. Secundo – dispunem de o comunitate, care se dezvoltă sub denumirea „popor transnistrean”. A absorbit în sine exponenții multor etnii și naționalități. Terțio. Construim un stat orientat social, având la bază economia de piață. Probabil, acestea sunt principalele reușite ale noastre. Mai este un aspect, care deosebește Transnistria de alte state. Acestea au fost formate de organele reprezentative, pe când Transnistria a format-o – în lipsa acestor organe – propriu zis poporul. Iar noi am păstrat statul, format de popor. Rămâne să muncim, pentru a transforma Transnistria într-un stat comod, confortabil și interesant pentru viață.
Cor.: Ați amintit istoria ”rmn”. Sunt treizeci de ani de luptă pentru suveranitate și independență. Dispunem de temei pentru a fi recunoscuți. În 2017 a avut loc o decizie specială a Palatei Avocaților din FR. De ce nu ne recunoaște societatea internațională? Cine ne încurcă?
V.K. Este cunoscut faptul, că recunoașterea unor sau altor subiecte ține de conjunctura internațională. Dar aceasta are începutul în istorie. La noi în Transnistria primul a apărut imperiul rusesc, în frunte cu Ecaterina a doua. Ei au populat aceste meleaguri. Au urmat Primul război mondial și revoluția din Octombrie. Apoi cel de al doilea Război Mondial, Pactul Molotov-Ribbentropp, încorporarea Basarabiei în componența URSS. A urmat destrămarea URSS, care la fel a condiționat reconfigurarea teritoriilor. Și totul se produce la solicitarea marilor actori, de talie mondială, care nu aud doleanțele poporului. Eu personal mult îmi doresc, ca recunoașterea Transnistriei, care neapărat va avea loc, să se producă nu în condiții de conflict, cataclisme, ci în condiții de pace, pe cale de evoluție. Vreau, ca la momentul recunoașterii să domine opinia, potrivit căreia Moldova s-a refuzat de Transnistria și de-jure, și de-facto; că este format statul transnistrean, care dispune de toate specimenele proprii unui stat suveran – organe statale, legislație, economie. La acest punct ar trebui de ajuns. Deci – recunoașterea ar fi soluționarea definitivă a problemelor existente.
Cor.: Cum apreciați relațiile noastre cu Moldova și vecinii din Vest?
V.K.: Aprecierile sunt diferite. Participăm la negocieri în formatul ”5+2”. Avem relații specifice cu FR. Este partenerul extern principal. FR garantează efectuarea procesului de negocieri, Moscova asigură pacificarea pe malurile Nistrului. Prezența pacificatorilor, a contingentului militar rusesc garantează pacea. Colaborarea la acest capitol are loc la nivel de „Președinte, Ministerul de Externe, forțele armate”. Interacțiunea are loc în domeniul educației, culturii, istoriei, care în cazul dat, este una comună. Direcția de colaborare economică tot e importantă. Avem ce discuta – import, export, gaze, comerț. Dar gazele sunt pe primul loc. Rusia – partener, Ucraina – partener, indiferent de problemele în relațiile bilaterale cu FR. Cu Moldova relațiile sunt tensionate. Procesul de negocieri este stopat, Chișinăul nu respectă propriile promisiuni. Însă anumite puncte de reper există, în special în domeniul economic. La unele capitole ei depind de noi, la altele – noi de ei. Am putea evolua, însă nu toți pe malul drept vor să vadă în Transnistria un partener egal în drepturi. Am avut a șaptea întâlnire cu Igor Dodon. Am discutat problemele de interes comun, care se deapănă de la Protocolul Berlin+. Se vede, că Igor Dodon dorește soluționarea acestor probleme, dar ceva ne încurcă, ne impune să circulăm pe cerc fără a ne mișca înainte. Fără a ne mișca spre altă agendă, spre oarecare alt coș (se are în vedere coșul trei – problemele politice în procesul de tratative, I.L.) este obligatoriu necesar a realiza tot ce a fost semnat anterior. Din acest motiv trebuie să continuăm negocierile, indiferent de intențiile anumitor forțe de ale opri. Vom depune eforturi pentru a continua tratativele la diferite niveluri, inclusiv vom mai avea întâlniri personale cu președintele Moldovei.
Cor.: Cum reușiți să păstrați relații de bună vecinătate în actualele condiții tensionate?
V.K.: Este greu de asigurat stabilitatea în situația, în care vecinii permanent se află în condiții de furtuni. Noi realizăm principiile generale de dezvoltare a statului, care ne promit evoluția. Stabilitatea politică este realizată prin relațiile constructive, pașnice cu vecinii. Stabilitatea internă – se obține prin autogestiunea economică. Noi dispunem de toate condițiile pentru a deveni suverani economic. Afară de acești factori este foarte important ca ramurile puterii se colaboreze. La noi ele activează coordonat. Ca efect al acestei stabilități apare echitatea socială. Termenul – stat social, bazat pe economia de piață a apărut în strategia de dezvoltare, aprobată prin decret prezidențial, el nu figurează nici în Constituție. Orice obiectiv, construit în republică, este destinat oamenilor.
Cor.: Potrivit datelor obținute, transformarea forțelor armate a avut efect pozitiv. Cum vedeți evoluțiile acestui proces și viitorul armatei?
V.K.: Cunosc datele sondajului, cunosc că cetățenii sunt de acord, că „Armata puternică e echivalent cu stat puternic”. O armată nu poate fi puternică fără disciplină, asigurarea material-tehnică și ideologie. Nouă ne-a reușit a obține ca factorii dați să fie prezenți și eficienți. Noi ne am înaintat sarcina să obținem, ca forțele armate să fie mobile, disciplinate și funcționale în caz de necesitate de a apăra statul. Suntem pașnici, dar nu vom permite atac indiferent, din partea cui acesta va urma.
Stimați colegi, noi am rotunjit cifra de 30. Avem 30 de ani. Copii născuți în ”rmn” deja au 30 de ani, și au copii. Timpul trece, iar poporul se consolidează. Noi continuăm istoria Imperiului Rus, a URSS; dar și a noastră proprie. Nu vă îndoiți, noi, Transnistria, va fi recunoscută. Nu sunt recunoscuți cei ratați, noi suntem pe deplin asigurați. Pornind de la conceptul de dezvoltare, ne făurim viitorul. Aceste eforturi neapărat vor fi luate în considerație la momentul respectiv. Din aceste considerente eu invit guvernul, Sovietul Suprem și întreagă populație la muncă, la creație, la la dezvoltare. Totul e în mâinile noastre, vom pleca înainte fără a miza pe cineva, doar pe propriile forțe.
Este evident că șeful unei structuri pseudo-statale este nevoit să dispună de o schemă, care civilizează imaginea formațiunii. Și totuși – schema propusă practic nu lasă loc pentru interpretări la capitolul „suveranitate”, „reintegrare în spațiul moldovenesc”. Ei au trasat o linie destul de logic argumentată – de la 1990 la 2006 – căutarea modalităților de conviețuire, care au fost excluse de Chișinău. După 2006 –„blocada” și referendumul – independență, orientarea la integrarea în Rusia. Una dintre condițiile de bază ale realizării acestor planuri – autogestiunea economică și suveranitatea politică. Trecem peste aberațiile referitoare la suveranitate – factorul rusesc nu este subapreciat nici de Tiraspol. Însă, pentru factorul moldovenesc nu se găsește loc în nici o structură pozitivă. De la Moldova se cere îndeplinirea angajamentelor și participarea la negocieri, pentru a susține imaginea Transnistriei ca parte a procesului. De unde ar putea în situația dată I. Dodon obține reintegrarea regiunii, fie și contra unui statut mai extins ca cel al Găgăuziei? Tabloul desenat de Krasnoselischii este unul prea înfrumusețat. În realitate Transnistria e o comunitate agresivă și destul de consolidată. Moldova e inamicul principal și, oricine ar face eforturi pentru a-i reintegra, se va confrunta cu rezistența acestei comunități.