Aplicațiile militare se desfășoară în ultimul timp în Transnistria cu o periodicitate aproape săptămânală, iar în cadrul penultimelor exerciții militare tancurile din Transnistria au trecut râul Nistru.
Experți internaționali au avansat ideea că transnistrenii, ajutați de militarii ruși din regiune, se pregătesc să atace Ucraina ca să formeze un coridor până la Nicolaev. Scopul urmărit de Federația Rusă, potrivit acelorași experți, este să lipsească statul vecin de accesul la Marea neagră și la gurile Dunării.
Totuși, nici R. Moldova nu este ferită de pericol.
Ziarul NAȚIONAL i-a solicitat fostului reprezentant al Chișinăului, în perioada anilor 2002 – 2013, în Comisia Unificată de Control, Ion Leahu, să facă o radiografie a forțelor armate transnistrene și a dotării acestora cu armament
Potrivit lui Ion Leahu, astăzi armata transnistreană este dotată la nivelul armatei rusești, iar autoritățile R. Moldova au ratat momentul favorabil în care a fost posibilă dezarmarea Transnistriei.
Dle Leahu, există cineva în R. Moldova care poate să spună cât armament este astăzi în regiunea transnistreană?
Exact nu, dar se pot face estimări.
Vreau să vă spun că transnistrenii nu au adus absolut nimic din exterior. Tot ce au obținut ei începând cu anul ’90 și până în prezent este cedat din partea Federației Ruse și marea majoritate a armamentului, echipamentului etc., a fost acolo pe loc.
Ceva nou s-a adus numai în anii de președinție ai lui Victor Ianukovici, când era el președinte al Ucrainei, și asta a fost mai degrabă ceva sofisticat, la capitolul transmisiuni, aparataj pentru efectuarea unor sondaje radioactive, chimice etc. Însă, la capitolul arme, armament, muniții, tehnică de luptă, blindate etc., totul era acolo.
Începând cu anul 1994 și până în 1996, generalul Lebed a înțeles prea direct indicațiile de la Moscova de a distruge tehnica ce nu poate fi evacuată, de care nu este nevoie în Rusia, și el într-adevăr a distrus o parte din tancuri și tunuri.
Însă, câte anume – două, trei, patru, asta nu o știe nimeni.
În cartea scrisă de M. Bergman, „Vojdi v ciujoi staie”, adică „Liderul în turma străină”, sunt publicate mai multe documente, printre care și raportul generalului Lebed din 1994 pentru președintele de atunci al Federației Ruse, Boris Elțin, referitor la situația cu privire la armele și armamentul Armatei a 14-a care au fost depozitate pe teritoriul Transnistriei. Acolo este descris, cu lux de amănunte, până la ultimul cartuș, ce a avut Armata a 14-a în dotare, ce a primit el și cum vede perspectivele utilizării acestui armament.
Deci, Chișinăul a avut dovadă oficială a armamentului stocat în Transnistria, dar la documentele internaționale privind retragerea armamentului rusesc de pe teritoriul R. Moldova, pe care le cunoaștem, nu a fost atașat niciodată acest raport…
Ele conțin mai mult chestii de principiu, generale. Dar există și raportul Misiunii OSCE din R. Moldova, din anul 1996, referitor la evacuarea tehnicii militare și armamentului din regiunea transnistreană.
Totodată, la întâlnirea de la 20 martie 1998 de la Odesa, Rusia s-a obligat să evacueze trupele și munițiile din Transnistria printr-un document aparte, Ucraina s-a obligat atunci să asigure tranzitarea, adică libera circulație a trenurilor, R. Moldova și-a asumat să doteze procesul de evacuare cu vagoane și locomotive. Iar OSCE s-a obligat să formeze un fond financiar internațional pentru a asigura toate lucrările de evacuare.
Cine a participat la întâlnirea aceasta din Odesa?
Din partea Federației Ruse a participat premierul de atunci, Victor Cernomârdin, din partea R. Moldova – președintele Petru Lucinschi, din partea Ucrainei – președintele Leonid Kuciuma, iar de la OSCE – șeful misiunii de atunci.
Vreau să menționez că, pentru prima dată, apare semnătura „pentru Transnistria” în asemenea documente, iar în dreptul ei – cea a așa-zisului președinte de la Tiraspol, Igor Smirnov.
Documentul precedent care a determinat apariția misiunii de pacificare în Transnistria, din iulie 1992, era semnat de Mircea Snegur și Boris Elțin. Niciun fel de Transnistrie sau Smirnov. Iată, la 20 martie 1998, el a apărut oficial alături de liderii de la Chișinău, Moscova, Kiev și ai OSCE. Și nu „pentru regiunea transnistreană a R. Moldova”, ci „pentru Transnistria”. Asta a fost prima și cea mai mare trădare pentru apariția statului transnistrean.
Ulterior, Misiunea OSCE și-a dorit să organizeze procesul de distrugere a dispozitivelor care nu puteau fi transportate sau nu prezentau interes pentru Federația Rusă. Se are în vedere mine antitanc și antipersonal cu termenele de păstrare depășite.
Aici în Chișinău a fost adusă așa-numita „cameră Domovan”, un dispozitiv special în care urmau să fie introduse minele ce urmau a fi distruse. Procesul este îndelungat, dar în 25 de ani deja totul avea să fie distrus.
Însă, transnistrenii, susținuți de ruși, au renunțat ulterior și au refuzat categoric să aducă minele pentru a fi distruse. „Camera Domovan” nici nu a fost dusă, prin urmare, în stânga Nistrului, a stat mai mult de jumătate de an pe Aeroportul Internațional Chișinău, pe urmă a fost dusă la altă solicitare și cu asta s-a terminat.
Deci, practic începând cu anul 1992, după încheierea conflictului armat de la Nistru, și până la documentul semnat în 1999 la Istanbul, R. Moldova a pledat consecvent pentru dezarmare, demilitarizare și pentru evacuarea trupelor militare străine de pe teritoriul R. Moldova. Cel mai mare eșec a fost în 1999 la Istanbul, în 2001 – la Porto, în cadrul Adunării anuale ministeriale a OSCE, când Federația Rusă își asuma angajamentul de a scoate armamentul și nu și-l onora. Deci, două angajamente internaționale și ambele ignorate.
De ce credeți că Federația Rusă se joacă de-a angajamentele internaționale?
Pentru mine, răspunsul este clar. În raportul lui Lebed către Elțin se arată foarte clar că armamentul din Transnistria nu este păzit așa cum trebuie, permanent dispare câte ceva. De aici rezultă că armamentul din Transnistria era destinat comercializării.
La Moscova este un strat destul de mare de persoane cu influență care nu sunt interesate ca acest armament să ajungă în Federația Rusă. Din moment ce acesta ajunge acolo, el trece la evidența armatei rusești și devine mult mai greu de a-l vinde. Pe când, din Transnistria, acest lucru se face ușor.
În 1996 a fost evacuat de acolo Lebed, generalul Valeri Evnevici care l-a înlocuit în funcția respectivă era pus special de ministrul Apărării de la Moscova, Pavel Graciov, pentru a comercializa armamentul.
Serviciile secrete ale R. Moldova au documentat cazuri de vânzare a armamentului din Transnistria?
Nu știu. Cel puțin, cât am fost eu în serviciu, noi n-am avut documentele noastre în baza cărora să demonstrăm vânzarea de armament din Transnistria.
Evident, noi trebuia să le avem. Însă am lucrat foarte rău și noi, Serviciul de Informații și Securitate, dar și mai rău au lucrat Procuratura și instanțele de judecată, care clasau dosarele. Cât de cât, dar armament a fost capturat pe timpul luptelor din 1992. Adică, noi am putut să demonstrăm că regiunea transnistreană luptă cu armamentul din dotarea Armatei a 14-a.
Totodată, au fost o sumedenie de materiale în presă potrivit cărora mercenarii, criminalii din Transnistria, începând cu Galina Andreev și terminând cu primul comandant al Armatei a 14-a, generalul-locotenent Iakovlev, au acaparat ilegitim acest armament sub diferite pretexte. Cel mai cunoscut pretext a fost acela că oamenii revoltați ar fi acaparat acest armament cu forța. Cică, s-au năpustit asupra santinelelor, acestea au hotărât să nu tragă, lumea revoltată a deschis porțile depozitului și au scos de acolo tot ce au putut să scoată. Ceea ce nu este corect.
Și generalul-locotenent Iakovlev, și generalul-maior Netkaciov, care l-a înlocuit, au deschis conștient porțile depozitelor și ei au permis transnistrenilor să ia tot ce au putut să ia – armament, muniții, artilerie etc.
Dle Leahu, dar cât armament au stocat acolo sovieticii, dacă de 25 de ani transnistrenii tot mai au, tot mai vând, tot mai amenință?
Armata a 14-a era, ca unitate militară, armată de frontieră a Uniunii Sovietice. Ea era orientată la flancul sud-estic al NATO, adică spre Turcia și spre Grecia. Evident, ea era dotată ca armată de prima linie. Avea în componența sa trei divizii care erau dotate completamente, plus la asta, în caz de război, ea avea rezerve pentru a se transforma încă în două armate.
Iată, de exemplu, la Florești, era dislocat un regiment așa-numit de rezervă. Adică, era numai conducerea din ofițeri și un număr foarte mic de soldați în termen care asigurau deservirea tehnicii de luptă. În dotare aveau mașini blindate pentru o armată. Deci, ei erau acolo vreo 70 – 100 de oameni, dar gestionau tehnică pentru 5 – 6 mii de oameni. Acolo era tehnică absolut nou-nouță.
A fost folosită o singură dată când a fost organizată o demonstrație pentru mamele care au venit să-și vadă copiii.
Și unde este astăzi acea tehnică de la Florești?
Atunci a fost pusă la conservare, nu s-a mai mișcat și, în 1991, când s-a destrămat Uniunea Sovietică, au reușit s-o ducă în stânga Nistrului și, de acolo, în Federația Rusă.
Tehnică și armament era în Moldova și la Odesa cât duce trenul.
În plus, depozitul de la Cobasna era al aviației, al Flotei maritime de la Marea Neagră. Acolo se păstra armament nuclear și armament chimic. Bombe. În caz de război, avioanele din Cernomorsk trebuiau să vină pe aerodromul de câmp, nu departe de Cobasna, să aterizeze pe pista din metal, construită astfel pentru a putea fi utilizată indiferent de timpul de afară, să se încarce cu bombe chimice sau atomice și să îndeplinească misiunile.
După 1991, când s-a decis evacuarea armelor chimice și nucleare din fostele republice sovietice în Federația Rusă, depozitul de la Cobasna a fost practic eliberat. Și iată acolo au fost aduse armele și armamentul evacuat din Germania. Doar din Germania sovieticii au fugit timp de câteva luni. Atunci, armamentul nu a fost dus tocmai în Rusia, dar o parte din cel evacuat a ajuns aici.
Ce a fost adus din Germania în depozitul de la Cobasna?
Era prăpăd. Mormane cu proiectile pentru rachete de calibru mic. Armament de care vrei. O parte a ajuns în depozitele subterane, iar o parte a rămas deasupra. Iată sursa de unde a apărut aici armament sofisticat, contemporan. Vă dați seama, în Germania se trimitea cel mai bun armament, cel mai nou. Tot aici a ajuns inclusiv tehnica de luptă și transportul auto.
Evidența acestui armament era foarte superficială. În cel mai bun caz, evidența se ducea prin numărul de vagoane. Se vorbea de 35 de mii de vagoane care au fost aduse din Germania, pe lângă ceea ce era deja aici.
În 1999, când pentru prima dată Smirnov a declarat că nu va permite evacuarea armamentului din regiune, era vorba despre o valoare a acestuia de patru miliarde de dolari.
Chipurile, armamentul care era stocat la Cobasna era estimat la suma de patru miliarde de dolari. Smirnov a propus Federației Ruse să-i dea două miliarde de dolari și Chișinăul alte două miliarde pentru a evacua armamentul. Banii erau destinați chipurile pentru gazele folosite în regiune.
La 21 martie 1998, după ce au semnat acordul la care am făcut deja referință, Cernomârdin cu Smirnov semnează încă un document despre împărțirea și comercializarea armamentului stocat la Cobasna. Documentul a existat practic doar câteva luni, dar a fost suficient ca despre el să se afle. OSCE și-a exprimat dezacordul, rușii au înțeles că au dat în bară și l-au retras, însă fizic el există pe undeva.
Din 1994 până acum, cât armament o fi rămas în stânga Nistrului?
Nu mă apuc să spun categoric, însă este evident că s-a redus esențial. De ce fac eu concluzia asta? De două ori, în 1998 și 2001, depozitul de la Cobasna a fost vizitat de ambasadorii statelor membre OSCE care au reședință în R. Moldova. Cam 25-30 de ambasadori.
În 1998, acolo era un dezastru. Teritoriul era plin cu mormane cu diferit armament, inclusiv rachete pentru „Katiușa”. În 2001, când a fost următoarea vizită a acestor ambasadori, teritoriul era deja lins, curățat. Adică, tot ce se putea ascunde în depozite au ascuns, restul a fost dus. Unde a fost dus, nu știu.
Dar pot să fac referință la două emisiuni televizate de prin 94 – 96, adică pe timpul celui de-al doilea război civil din Cecenia unde s-a văzut clar filmat că mercenarii ceceni utilizau contra trupelor Federației Ruse armamentul din Transnistria, inclusiv lansatoare de mine, de calibrul 82 mm, numite „Vasiliok”.
Adică, Federația Rusă încuraja comercializarea armamentului din Transnistria, care a ajuns până la urmă „să tragă” împotriva forțelor militare ruse…
Da. Pe automate, pistoale, mitraliere etc. nu scrie că este din Transnistria sau din altă parte. Dar Transnistria, cu învoirea Rusiei, a produs la Uzina metalurgică din Râbnița un timp oarecare așa lansatoare de mine – „Vasiliok”. Și pe ele era specificat „fabricat în Transnistria”. Ziariștii de la NTV au filmat acest lucru și demonstrau că Transnistria comercializa armament pentru mercenarii din Cecenia.
În dosarele SIS există price-list-uri cu cel puțin șase tipuri de arme, printre care și „Vasiliok”, lansatoare de mine de mână, pe care Transnistria le propunea la vânzare.
Plus la asta, transnistrenii au organizat și efectuat producerea pistoalelor-mitraliere de tip „UZI”. Armata israeliană este dotată cu așa pistoale, micuțe, montate în servietă, destinate pentru a efectua tragerea fără a-l scoate din servietă. Tot transnistrenii au vândut.
Unde ajungeau banii din comercializarea armamentului?
Eu nu exclud că niște copeici ajungeau și în bugetul transnistrean, însă partea leului ajungea la Moscova. Fără învoirea Moscovei, niciun cartuș nu era vândut. Era un raport oarecare acolo – Moscova primește 40 – 50 de procente, liderii din Transnistria – 30 – 20%, cei care se ocupau nemijlocit de comercializare – restul.
O parte din bani era destinată pentru remunerarea celor mai valoroși, ca să zic așa, participanți la formarea Transnistriei.
Chiar mult timp după 1992, după încheierea altercațiilor militare, Galina Andreeva, Svetlana Miculea, Ștefan Chițac și alții au primit donații financiare care se formau din comercializarea armamentului. Informațiile apăreau chiar în presa transnistreană.
Dle Leahu, câți militari există astăzi în Transnistria?
Potrivit site-urilor oficiale de la Tiraspol, în forțele armate ale așa-zisului minister al apărării transnistrean sunt 15 mii de persoane. Eu nu cred acest lucru. Ei nu au avut posibilitate să întrețină o armată de 15 mii în cele mai bune timpuri, când contrabanda era la ea acasă. Atunci, maximum ce-și puteau permite erau 6 000 de oameni. Deci, eu mai degrabă aș crede că e vorba de șase mii de oameni.
Comparabil cu Armata Națională a R. Moldova…
Da. Absolut comparabil.
Acești șase mii de oameni din Transnistria sunt împărțiți în patru brigăzi care sunt dislocate la Tiraspol, Bender, Râbnița și la Dubăsari-Grigoriopol. Cam o mie, o mie și jumătate de persoane în fiecare brigadă.
Una dintre acestea, care se numește „brigada de gardă” din Bender, nu este, de facto, brigadă de luptă, dar centru de instruire pentru premilitari, specialiști – șoferi, mecanici, artileriști etc., pentru subofițeri și tot acolo este un centru de reciclare.
Cât am fost șef al Delegației R. Moldova în CUC, dar și până la mine sau după, am încercat permanent să obținem acces în acest centru să vedem cu ce se ocupă și cum sunt dotați, dar nu l-am obținut.
Aceste brigăzi sunt plasate ilegal în Zona de Securitate, lucru ce contravine tuturor documentelor de care se conduce CUC.
În afara celor patru brigăzi de infanterie motorizată, care sunt dotate cu tancuri, blindate, mitraliere, adică dotate în conformitate cu statutul armatei rusești, regimul din Transnistria dispune de structuri cu destinație specială.
În cadrul așa-zisului minister al apărării de la Tiraspol este o brigadă cu destinație specială, în cadrul așa-zisului comitet al securității la fel există una, „Delta”, care din 2012 este transformată în centru de operațiuni speciale „Vest” și are nu mai puțin de o mie de persoane. Și la așa-numitul minister de interne este brigada „Dniestr”, mai mare decât „Fulger”-ul din R. Moldova, adică cu peste 800 de persoane. În cadrul așa-zisului minister al justiției există batalionul cu destinație specială „Cobra” în care ar fi 200 – 300 de persoane. Și la așa-zisul comitet vamal din stânga Nistrului mai este o brigadă tot din vreo 200 de persoane.
Cum ați ajuns la aceste estimări?
Din declarațiile oficiale ale celor din Transnistria. Sunt careva metode de a calcula. Iată, de exemplu, ei declară că structurile locale, raionale, sunt dotate ca un pluton. În pluton sunt 30 de persoane. Șapte structuri locale, câte un pluton în fiecare, iată cei 200 de oameni.
Despre „Cobra” ei nu declară nimic, însă transnistrenii au trei penitenciare. Undeva câte 50 de persoane la un penitenciar, cel puțin.
Cu ce credeți că sunt ademeniți oamenii în aceste structuri militare transnistrene?
Datele statistice din Transnistria arată că anul acesta au fost 800 de absolvenți ai școlii medii. O parte merge la studii mai departe, altă parte este înrolată în armată.
În Transnistria există un set de legi despre apărare, inclusiv despre serviciul în termen, care-i obligă să-și exercite serviciul militar în termen. Cei care nu au studii superioare, își satisfac serviciul militar ca ostaș de rând, o parte din cei care fac studii superioare – la fel ostaș de rând, dar cu perspectiva de a fi înrolat prin contract. Mai există și o parte care își face studiile în mod conștient la institutul militar de la Tiraspol și devin ofițeri.
Evident că, începând cu ostașii prin contract, toți primesc salariu. În situația actuală din Transnistria, când practic economia este la pământ și nu există locuri de muncă, salariul de plutonier este destul de atractiv.
Cât primește un plutonier în Transnistria?
Cam 2 – 3 mii de ruble transnistrene, adică 4 000 de lei moldovenești. Dar le este garantată și vestimentația, au înlesniri sociale – acces la studii, circulația gratuită în transportul public, perspectiva de a primi apartament care acolo încă se mai păstrează.
Dar nu trebuie să neglijăm spiritele de acolo, militariste, care se trag încă de la Suvorov. Acestea sunt cultivate intensiv și acum. Evident, o persoană care poartă uniformă militară are o anumită pondere în societate.
Armata propriu-zisă nu a fost niciodată foarte bine dotată. Însă, trupele cu destinație specială este o rezervă a Federației Ruse. Lor li se acordă o atenție sporită. Trupele speciale au fost formate încă prin anii ’90 din fugarii care au comis diferite crime în Țările Baltice și au fost nevoiți să se retragă de acolo, fiind urmăriți de justiția acelor state. E vorba undeva de 80 de angajați ai structurilor speciale din miliția din Vilnius și Riga, printre care mercenari ca Antiufeev, generalul Matveev care au găsit aici pribegiște, loc de muncă și aici au fost solicitați nu numai pentru Transnistria, dar și pentru alte regiuni.
Iată un exemplu elocvent – septembrie 1993, când la Moscova au avut loc confruntările între adepții și inamicii lui Elțin. Ruțkoi – Elțin. O parte foarte mare din trupele cu destinație specială din Transnistria a plecat înarmată la Moscova și a participat de partea lui Ruțkoi. După aceea, Elțin practic era gata să-i strivească. De ce au avut loc întâlnirile de la Odesa, Istanbul? Elțin avea pică pe regiunea aceasta, anume din cauza anului 1993. Nu a fost să reușim până la urmă.
Nu s-a putut atunci de insistat mai mult, dacă ne era favorabilă conducerea Rusiei în acest sens?
Nu s-a putut. Iată nu s-a putut. Am fost inconsecvenți. Lucinschi și așa mai departe. Atunci nici FSB nu era atât de puternic. Erau alte raporturi. Perspectiva de a fura…
Conducerea de la Chișinău era ademenită de la Tiraspol anume prin aceste perspective ale posibilității de a se îmbogăți. Și ai noștri nu erau cointeresați să ducă până la urmă o decizie, fiindcă aveau parte din tot ceea ce se fura în stânga Nistrului.
Dar să revenim la trupele speciale din Transnistria. Acestea au luat parte și la conflictul din 1995 – 1996 din Georgia, în 1996 – 1997, deja în Serbia, contra trupelor NATO.
În cadrul brigăzii așa-zisului minister al apărării din Transnistria, începând cu anul 2012 este formată subunitatea de parașutiști, ceea ce nu exista anterior. Întreținerea acestei unități este foarte costisitoare. Fiecare plecare, zbor cu avionul AN-12 care este utilizat, costă destul de mult, 300 – 400 de euro. Formal, ei nu ar trebui să aibă acești bani, dar ei au, ceea ce mă face să cred că sunt bani dați de ruși.
Adică, aceste trupe ar fi comandate astăzi de la Moscova?
Începând aproximativ cu anul 2011, trupele rusești plasate în Transnistria, inclusiv cele de menținere a păcii, sunt trecute sub comandamentul districtului militar „Vest” al Ministerului Apărării al Federației Ruse. Ce înseamnă asta?
Până la asta, grupul operativ de trupe ruse care era plasat la Tiraspol era subordonat districtului militar „Moscova”, dar trupele de menținere a păcii nu erau subordonate unui district militar, dar Ministerului Apărării de la Moscova. Ele îndeplineau misiuni de menținere a păcii. Grupul operativ avea misiunea de a păzi depozitele. Dar trecerea lor sub comandamentul districtului militar „Vest” înseamnă că au devenit unitate militară de rând în cadrul armatei ruse și, respectiv, au misiuni în cadrul acestor trupe.
Misiunea de menținere a păcii a devenit una secundară, un paravan. Misiunea de bază este cu totul alta și o putem diseca din informațiile privind aplicațiile care au loc în stânga Nistrului.
Mai nou, tancurile din Transnistria trec Nistrul…
Da, cele mai importante sunt cele din iulie curent, cu traversarea râului Nistru și efectuarea luptelor pe malul drept de către subunitățile armatei ruse împreună cu așa-zisa armată transnistreană. Deci, pentru prima dată, ei au deschis cărțile și ne-au anunțat oficial că trupele rusești și cele transnistrene sunt, de facto, una și aceeași.
Chiar dacă acest lucru nu a fost oficial anunțat, concluzia este asta. Ei participă împreună la cantonamente, parada de la 9 mai la fel au făcut-o împreună și însuși faptul că, începând cu 2011, trupele transnistrene desfășoară foarte activ cantonamente, aplicații, exerciții etc., arată că ei au primit surse financiare. Pentru aceste cantonamente ei au nevoie de bani, combustibil, cartușe, dispozitive etc.
Până în 2011, nu aveau aceste posibilități. În cel mai bun caz, până atunci efectuau trageri o dată pe an și poate o dată pe an adunau efectivul pentru cantonamente. Astăzi, avem aplicații aproape în fiecare săptămână, la fiecare tipuri de arme cu care sunt dotați – lunetiști, lansatori de mine, de grenade, artileriști etc.
Tehnică ei aveau, cartușe nu și se pare că rușii le-au dat.
Cum au ajuns cartușele în Transnistria, dacă acum și Ucraina le este ostilă, iar tranzitarea teritoriului statului vecin este imposibilă?
De la Cobasna le-au dat, că acolo sunt stocate pe multe zeci de ani înainte. Și transport auto era stocat suficient acolo, „Kamaz”-uri, „GAZ-uri etc.
Cobasna a fost mereu în Transnistria. Nu puteau să ia și înainte de acolo?
Nu le dădeau. V-am spus că erau relații tensionate pornite de la acel septembrie 1993.
Spuneați că totuși s-a adus ceva din Federația Rusă în Transnistria, pe timpul lui Ianukovici…
Da, în perioada când în Ucraina președinte era Victor Ianukovici, ei au decis să doteze forțele transnistrene cu utilaj IT. Toată transmisiunea contemporană este bazată pe calculatoare, ceea ce în armata transnistreană nu era. Nu puteau să cumpere asta din magazine, că e vorba de aparataj special, sofisticat.
Și iată a fost trimis în Transnistria aparataj electronic special pentru structurile de transmisiune.
Și, în 2013, pentru prima dată, trupele rusești din Transnistria au participat la antrenamentele în Federația Rusă, anume în domeniul transmisiunilor. Așa, armata transnistreană a ajuns să fie dotată la fel ca cea din Federația Rusă.
Plus la asta, structurile militare din stânga Nistrului au fost dotate cu arme sofisticate, în primul rând lunetiștii. Au fost livrate arme pentru lansarea grenadelor de mână, ceea ce nu era anterior în Transnistria. Au fost aduse și 40 de camioane nou-nouțe, „Ural 375”. Camioane foarte mari care permit transportarea a 50 de persoane odată, plus la ele se atașează tunul. Astfel, trupele militare au devenit foarte mobile. 2 000 de oameni se pot așeza și ajunge unde li se spune.
Când au fost livrate mai exact toate aceste lucruri?
Pe parcursul anului 2011. Noi am obținut această informație, am informat conducerea și au fost făcute demersurile necesare către Kiev și Moscova. Atunci, în principiu, am stopat transportarea altor piese militare în regiune. Dar ceea ce fusese adus deja era suficient pentru modernizarea trupelor de acolo.
Dacă ați remarcat, în ultimul timp transnistrenii cer tot mai insistent reluarea transportului feroviar prin regiune. Nu întâmplător.
La ultimele aplicații, tancurile transnistrene arătau ca noi…
Unele erau blindate, altele un fel de tractoare care pot atașa piese de artilerie și au și un spațiu în care urcă ostașul. Sigur că sunt renovate. Au la Bender, lângă cetate, uzina de reparație a automobilelor. Acolo ei repară și blindatele.
În 2011 au adus foarte multe piese de schimb pentru reparația tancurilor și blindatelor, piese deficitare cum ar fi cutii de viteze, motor și ei au reînnoit parcul serios.
Dle Leahu, se spune că, în iulie curent, când a venit vicepremierul rus Dmitri Rogozin în R. Moldova, era însoțit de un grup de militari, care nu au prezentat niciun interes pentru conducerea de la Chișinău…
Da, Rogozin a adus cu el un grup de militari. Cel mai probabil, aceștia au evaluat lista necesităților trupelor transnistrene. În alte condiții ei nu pot veni. Acum, au profitat de ocazie și au venit.
În special după evenimentele recente din Crimeea, experții nu exclud că Putin pregătește o nouă invazie militară în Ucraina și ar putea fi antrenați și militarii din Transnistria. Cel puțin, antrenamentele pe care le vedem, inclusiv cu traversarea Nistrului, indică faptul că aceste trupe au destinația lor în formula de atac asupra Ucrainei.
Dar este monitorizată la Chișinău venirea a tot felul de militari ruși în R. Moldova?
În măsura posibilităților, da. Faptul că unui număr anumit nu i se permite, sunt declarate persona non grata, este meritul SIS-ului. Anul trecut au fost mai mulți, anul acesta nici nu prea vin. Mizează pe cei ajunși deja acolo.
Care ar fi randamentul armatei transnistrene într-un eventual atac asupra Ucrainei?
În afară de altele, trupele speciale din Transnistria au misiunea de a crea panică, de a destabiliza situația. Brigăzile cu destinație specială transnistrene, cu aproape trei mii de persoane bine înarmate, bine pregătite, ar putea lesne destabiliza situația în regiunea Odesa într-o așa măsură ca trupele rusești, undeva două mii de persoane, cu trupele transnistrene împreună să ajungă liber până la Herson, Nicolaev. Atunci, intervin trupele din Luhansk și Donețk și, poftim, coridorul despre care se vorbește.
Dar lor mai mult nu le trebuie decât coridor până în Transnistria, ceea ce înseamnă că ei separă categoric Crimeea și Marea Neagră de Ucraina, iar Ucraina rămâne fără acces la Marea Neagră și gurile Dunării. Acesta e scopul lor de bază.
Forțele militare din regiune dispun de armamentul necesar pentru o asemenea operațiune?
Toate subunitățile transnistrene și rusești sunt dotate completamente în conformitate cu statutul armatei rusești. Deci, ei dispun de toate armele cu care este dotată o unitate militară rusească.
Un batalion are în componența sa trei companii a câte o sută de persoane. În companie sunt trei plutoane a câte 30 de persoane. Plutonul are câte trei secții a câte zece persoane. O secție are opt pușcași înarmați cu pistoale-mitraliere „Kalașnikov”, un țintaș cu mitralieră și un țintaș cu lansator de grenade antipersonal.
Pornind de la secție până la batalion, toți sunt dotați cu tot ce trebuie. Aici se mai adaugă câte trei mitraliere pentru fiecare companie și trei lansatoare de grenade antitanc. La nivel de batalion se adaugă un pluton de arme cu vreo șase mitraliere grele și vreo șase lansatoare de mine. Iată toată schema aceasta funcționează pentru trupele transnistrene, ca și pentru cele ruse. Fiecare batalion are și blindate, și transport auto necesar.
Transnistrenii au oficial în dotare 18 tancuri, dar unele date arată că ar avea 40. Mașini blindate de toate tipurile sunt cam 130 în stânga Nistrului, piese de artilerie de diferit calibru – cam 150, mașini tip „Katiușa” cu proiectile tip reacție – 77. Ce înseamnă 77 de mașini de tip „Katiușa”? Ele sunt dotate cu 20 de lansatoare. 20 de rachete care sunt lansate bine, la țintă este o distrugere foarte mare și ei își pot face calea pentru a înainta ușor.
Numai oamenii neserioși ar putea să neglijeze forța care este în Transnistria.
Cât de periculoasă este armata transnistreană pentru R. Moldova?
Pornind de la faptul că armata transnistreană este dotată cu cele necesare pentru a crește la un nivel de 40 de mii de persoane, ei declară că au rezervă de 80 de mii, ceea ce nu cred, plus dotarea cu tehnică militară, combustibil, proiectile etc., eu consider că este foarte periculoasă.
Dacă apare necesitatea, consider că armata transnistreană ar putea liber, timp de 24 de ore, să ajungă la Prut. Nu la Chișinău, dar la Prut. Pornesc de la faptul că, în perioada în care am activat în CUC, Transnistria putea să utilizeze forțele sale armate și chiar le-a utilizat indirect. Situația nu a ajuns la conflict armat deschis numai de aceea că Transnistria nu găsea necesar, odată ce R. Moldova accepta de fiecare dată condițiile impuse de la Tiraspol.
De exemplu, problema cu pământul fermierilor s-a încheiat până la urmă cu aceea că fermierii au acceptat să se înregistreze ca agenți economici în Transnistria, să plătească acolo la așa-numita vamă și impozitele. O parte din fermieri în genere a abandonat teritoriul. Adică, transnistrenii și-au atins scopul utilizând inclusiv forța. În 2004, au fost trimiși acolo cei din trupele speciale ale așa-zisului comitet vamal.
Autoritățile R. Moldova trebuiau să nu cedeze, dar să găsească soluții cu rușii, ucrainenii și OSCE.
În 2006, iarăși – conflict în portul Varnița, au fost ridicate structurile armate de peste Nistru. Tot noi am cedat, portul a fost acaparat de transnistreni. De fiecare dată când va trebui, transnistrenii vor folosi forța. În 2013, a fost împușcat V. Pisari. Omul e mort, nimeni nu a fost tras la răspundere…
De ce puteau face autoritățile R. Moldova în cazurile pe care le-ați amintit, în condițiile în care persista mereu riscul de izbucnire a unui nou conflict armat pe Nistru?
Autoritățile trebuiau să îndeplinească ceea ce le-a recomandat un birou de avocați din New-York în 2005, după ce Voronin a refuzat să semneze „memorandumul Kozak”, nu din motive patriotice, dar pentru că urmau să fie publicate niște materiale care îl vizau.
Printre propunerile avocaților americani se număra apelarea la instanțele internaționale. Noi nu putem să declarăm război, dar dacă am fi apelat la instanțele internaționale și, în primul rând, pentru acapararea ilegală a Centralei de la Cuciugan, a Uzinei metalurgice, a teritoriilor fermierilor etc., noi aveam să înglodăm Rusia în procese internaționale judiciare și, posibil, dacă se ajungea la asta, sancțiunile nu veneau acum în legătură cu Ucraina, dar încă atunci, în legătură cu R. Moldova și Rusia putea să cedeze anumite lucruri.
Dar politica de la Chișinău a fost alta.
Dle Leahu, Dvs. aveți o soluție în cazul în care Ucraina sau R. Moldova sunt atacate astăzi dinspre Transnistria?
În caz că atacă Ucraina sau R. Moldova, cele două state trebuie să se adreseze structurilor internaționale pentru a cere protecție.
Asta înseamnă că ori NATO acceptă și atunci se declanșează un conflict regional cel puțin, ori NATO refuză și atunci sistemul de securitate europeană se prăbușește integral.
Totul depinde de bunăvoința statului-agresor Federația Rusă. În caz dacă Putin își duce la bun sfârșit planul, Ucraina se dezmembrează, dar R. Moldova dispare ca stat.
Ce pot să facă autoritățile R. Moldova pentru a evita un conflict militar?
Autoritățile R. Moldova trebuie să conștientizeze până la urmă că sunt autoritățile unui stat suveran și trebuie să lucreze pentru consolidarea acestui stat, nu pentru propriile interese. Pe moment, cu o asemenea guvernare, nu este posibil. Un stat suveran reacționa, de exemplu, altfel la „foaia de parcurs” a lui Rogozin de la ultima vizită. Asta e bătaie de joc. Pe noi ne-au considerat drept o țară mumbu-iumbu, care nu are absolut niciun pic de suveranitate și demnitate.
Nu a fost un răspuns adecvat din partea Chișinăului. Însuși faptul că asemenea cerințe sunt înaintate demonstrează nivelul de neglijență din partea Federației Ruse în ce ne privește.
Trebuia demult să spunem că noi, cu asemenea persoane, nu putem întreține relații interstatale. Nu costă acele sute de tone de fructe care chipurile or ajunge cândva pe piața rusă cât costă lezarea demnității R. Moldova. Pornind de la Lucinschi încoace, interesele personale au dominat și au creat fundalul relațiilor care există astăzi între noi și Moscova.
Faptul că și săptămâna aceasta au avut loc din nou aplicații militare comune ruso-transnistrene în stânga Nistrului demonstrează încă o dată intențiile destul de periculoase pentru R. Moldova. Rusia nu ține cont deloc de poziția R. Moldova, iar misiunea de pacificare la care participă nu are nicio valoare pentru Moscova.
Vă mulțumim!
Sursa: http://ziarulnational.md/interviu-exclusiv-armata-transnistreana-poate-liber-sa-ajunga-timp-de-24-de-ore-la-prut/