Ce s-a întâmplat în cadrul Reuniunii „5+2”, desfășurată la începutul acestei luni la Berlin, Germania, eveniment care a stârnit un val de critici la Chișinău, și la ce ar trebui să fie atente autoritățile de la Chișinău atunci când se discută despre reintegrarea R. Moldova, ne spune Igor Munteanu, directorul IDIS „Viitorul”, în interviul acordat în exclusivitate Ziarului NAȚIONAL.
Dle Igor Munteanu, din punctul Dvs. de vedere, ce s-a întâmplat, recent, la Reuniunea „5+2” de la Berlin?
Despre această reuniune „5+2” de la Berlin s-a vorbit în multe feluri. Unii au văzut-o ca pe o pârghie decisivă în resetarea conflictului transnistrean sub bagheta unor state mari și influente, alții au tratat-o cu dezinteres și chiar cu o anumită iritare, în timp ce o altă tagmă de experți a asemuit-o cu un ștreang la gâtul tinerilor și puțin experimentaților negociatori ai R. Moldova, într-un moment de maximă dezechilibrare a instituțiilor din republică.
Evaluarea la rece arată însă că niciuna dintre aceste linii de interpretare nu s-a confirmat pe deplin. Tehnic vorbind, putem vedea că această reuniune de la Berlin s-a încheiat cu un simplu protocol tehnic, în care subiectele de interes abia urmează să fie tatonate în cadrul grupurilor de lucru sectoriale, fără o dată clară de rezolvare.
Ce i s-a solicitat, concret, R. Moldova la Berlin?
În primul rând, voi nota că cedările cerute din partea Chișinăului pe segmentele de interes pentru Tiraspol (numerele, diplomele eliberate de universități, garanțiile de implementare a fostelor acorduri), asupra cărora au presat mai mult decât de obicei Rusia, UE, OSCE și care păreau să convină până la un punct chiar și SUA, nu s-au produs.
Documentul de bază promovat de Rusia la Berlin, „privitor la garanțiile și ordinea de implementare a deciziilor anterioare, a protocoalelor, acordurilor și altor documente, semnate de R. Moldova și Transnistria”, a fost respins de Chișinău. Definitiv ori provizoriu, rămâne de văzut.
Este evident, însă, că Rusia intenționa să oblige R. Moldova prin adoptarea acestui document să recunoască preeminența acordurilor semnate între părți, legalizând astfel un fel de „egalitate juridică a părților”, recunoscută astfel și de către mediatorii și observatorii formatului „5+2” în mod explicit, ceea ce nu ar corespunde obiectivului de reintegrare teritorială a R. Moldova, conform normelor constituționale. Art. 2 al acestui document propus de ruși ar fi obligat părțile semnatare (R. Moldova și Transnistria) ca, într-o perioadă de trei luni din momentul semnării sale, să adopte o serie de acte normativ-juridice și legislative, care să asigure îndeplinirea deplină a tuturor obligațiilor asumate (anterior) de către părți, fără alte condiții suplimentare.
Semnarea acestui Acord ar lega R. Moldova de obligații aflate în conflict cu Constituția sa și cu prevederile Legii nr.173 din 22 iulie 2005, o cedare inutilă și gravă, fără a obține din partea Tiraspolului nimic echivalent, cum ar fi, de exemplu, lichidarea armatei sale și eliberarea deținuților politici din temnițele sale, ori, să zicem, suspendarea legilor transnistrene privitor la cursul de „independență” ca un pas important pentru a aborda pachetul III politic și de securitate.
Garanțiile pe care le cere Rusia clientelei sale de la Tiraspol ar oferi acestui regim competențe cu mult înainte de negocierea statului și ar exploata la maximum vulnerabilitățile Chișinăului.
Cum credeți că ar trebui să acționeze acum autoritățile R. Moldova în această chestiune?
Negociatorii de la Chișinău sunt aproape de a comite aceeași greșeală pe care a comis-o anterior și ex-președintele V. Voronin, acceptând să se întâlnească, în martie 2009, la Barvikha, cu liderul separatist Igor Smirnov, în prezența lui D. Medvedev, semnând o Declarație de „susținere a rolului stabilizator al operației de pacificare existente și pe care părțile ar accepta s-o transforme într-o misiune de garantare a păcii sub egida OSCE, după atingerea unei reglementări comprehensive a conflictului din Transnistria”.
Și atunci, și acum, proiectul propus de ruși nu conținea nicio referință la suveranitatea și integritatea teritorială a R. Moldova și nici a unui statut special al regiunii, care ar fi urmat să renunțe la proiectul separatist și să devină parte integră a R. Moldova.
Respectiv, orice fel de atribuire a unor puteri de reglementare Tiraspolului sunt toxice și reflectă o anumită alunecare spre erorile comise de Voronin în scop electoral, pe care le-am numit pe timpuri „wishful thinking”. Altfel spus, ceea ce-i părea președintelui PCRM o declarație inofensivă a produs efecte sui-generis politice, care-au lovit atunci în poziția de negociere a reglementării unei soluții fiabile pentru caracterul suveran al R. Moldova.
Atunci s-a spus că, de fapt, prin semnarea acestui document urmau să fie legalizați militarii ruși din partea stângă a Nistrului…
Da. Și analistul V. Socor menționa atunci că proasta inspirație de a semna în 2009 Declarația trilaterală de la Barvikha „demola pachetul politic de negocieri a viitorului statut”, acceptând o prezență continuă a militarilor ruși (până la reglementarea conflictului, care mai poate dura încă 100 de ani!) și acceptul explicit al R. Moldova de a atribui un rol de pacificator militarilor ruși, într-o perspectivă de după reglementarea conflictului.
Merită de notat că semnătura lui Voronin însemna, de fapt, renunțarea formală la cererea de evacuare a militarilor ruși și la transformare a misiunii de pacificare într-o operație internațională cu caracter civil. Și, în acest moment, acceptarea pretențiilor Tiraspolului de a obține ce-și dorește în afara pachetului III și fără a ceda nimic din puterile sale autoproclamate înseamnă pierdere de timp și denaturarea procesului de negocieri.
Autoritățile de la Chișinău repetă că una dintre prioritățile guvernării este reintegrarea republicii. Credeți că acum este momentul oportun să și acționeze în acest sens?
În acest moment, contextul preelectoral din R. Moldova, dar și alegerile din regiunea secesionistă autoproclamată nu sunt favorabile unor negocieri politice serioase, iar serviciile pe care le-ar putea promite Moscova unor decidenți de la Chișinău s-ar putea transforma în mari deservicii pe termen mediu.
În acest context, și acceptarea garanțiilor propuse de ruși ar însemna, de fapt, o compromitere a poziției foștilor negociatori ai R. Moldova, după care „părțile” reprezintă convențional doar „interlocutori în formatul de discuții, nu și înafara lui, în care există legal doar Republica Moldova, ca subiect recunoscut de drept internațional și un regim secesionist auto-proclamat, pe care nu-l recunoaște nimeni”.
Cei care insistă aprig asupra unor „cedări necesare” de dragul reluării negocierilor se prind, voluntar sau involuntar, în valsul unor scopuri promovate de Rusia în raport cu păstrarea rolului de actor cu drept de veto („veto-player”) pentru Tiraspol, care și-ar păstra astfel actualul regim în orice condiții de turbulență economică și social-politică, ceea ce nu servește obiectivului național al R. Moldova.
Fostul premier Ion Sturza avertizează că acum s-ar pune „o presiune imensă” pe R. Moldova pentru a accepta soluții tranzitorii, fiind vorba de „un front comun al negociatorilor SUA, Germania și Rusia împotriva intereselor de lungă durată ale Moldovei”. Iar acceptarea acestor soluții ar însemna „decizii dezastruoase pe termen lung”…
Cel puțin, diplomaților bine intenționați trebuie să li se aducă permanent aminte că acest gen de bravadă cavalerească va compromite reputația politică a OSCE și aduce atingere stabilității democratice în R. Moldova.
Nu avem niciun motiv să acceptăm garanții otrăvite din partea Rusiei, atâta timp cât militarii ruși staționează ilegal pe teritoriul Republicii Moldova, se implică în recrutări de populație locală, iar cortina de fier trasă peste Nistru și localitățile controlate de regimul separatist creează imense suferințe pentru cetățenii Republicii Moldova.
Această situație creează riscuri acute de securitate în R. Moldova și contravine flagrant obligațiilor Rusiei conform Declarației OSCE de la Istanbul din 1999 și care nu poate fi un mediator credibil, cu pistolul pe masă. Modelul de patron-client prin care Moscova a controlat orice mișcare la Tiraspol a stimulat din partea acestuia mult aplomb militarist (ca și cel din 9 mai curent), dar care nu mai poate fi unul durabil în condițiile colapsului economic din Transnistria și ale situației disperate în care se regăsesc astăzi oamenii simpli și businessul din regiune.
Pe de altă parte, situația în care s-a ajuns la Berlin indică asupra unor grave carențe de abordare strategică a conflictului înghețat la Chișinău, care se explică prin lipsă de capacități, resurse alocate în mod haotic altor inițiative risipitoare, cum ar fi de exemplu expoziții megalomane la Milano, show-uri fără gust și noimă pe sectorul public, ținând astfel Biroul pentru Reintegrare la capătul listei de priorități, iar elitele politice – într-o crasă absență de proiect strategic cu privire la reintegrarea țării, Republica Moldova.
Sugerați că bugetul alocat pentru domeniul reintegrării R. Moldova este insuficient?
De multe ori, bugetul alocat de autorități vorbește clar despre intențiile reale ale acestor autorități față de obiectivul reintegrării, ca investiții politice. Nu ar trebui să ne mire, astfel, că reuniunea de la Berlin deconspiră o maximă iritare din partea unor actori externi europeni față de lipsa de eforturi serioase în vederea reintegrării regiunii separatiste în spațiul constituțional și economic al R. Moldova, în condițiile în care ferestre de oportunitate se deschid pe zi ce trece.
În schimb, tot acești actori externi notează un apetit constant al unor quasi-elite politice de a parazita pe argumentul ajutoarelor externe, fără a consolida vitalitatea statului de drept și fără a proba că pot să-l gestioneze responsabil. Reacțiile observate recent de Directorul Executiv al APE, V. Chirilă, în cadrul reuniunii de la Berlin, sunt simptomatice ca efect al unor eșecuri politice și economice consecutive în cadrul R. Moldova – un stat prost guvernat, ajuns într-un punct în care riscurile de securitate contează mai mult decât strategiile de campanie politică. Înfometat, dar cu destule arme și muniții, regimul separatist de la Tiraspol pare să fie mai convingător în acest moment în termeni de „furnizor de insecuritate” pentru decidenții din OSCE, dar și din Germania, decât au putut fi anumiți oficiali de la Chișinău, mai ales după căderea a trei guverne într-un singur an, 2015.
Din Berlin, acceptarea unor numere de înmatriculare transnistrene, recunoașterea unor diplome emise de universități transnistrene sunt doar pași succesivi în lipsa unui proiect alternativ pentru care R. Moldova nu are, în acest moment, suficientă atracție și putere.
Misiunea OSCE își dorește să obțină cel puțin anumite semne de mișcare în negocieri, indiferent spre ce destinație. Nu contează că regimul separatist se scufundă în colaps economic, că nimic nu mai poate fi viabil și stabil în această zonă, fără Rusia. Rămâne ca alți decidenți și în alte coordonate să convingă decidenții unor cancelarii occidentale de contrariul.
Vă mulțumim pentru interviu!