Programul de reforme, numit perestroika – restructurare, însoţit de cel al transparenţei în luarea deciziilor politice, sociale sau economice – perestroika, a fost iniţiat de echipa lui Mihail Gorbaciov dintr-o necesitate obiectivă, legată de ceea ce s-a numit ,,stagnare”, în toate domeniile, datorită anchilozei specifice oricărui sistem centralizat de comandă, care nu mai putea reacţiona eficient din perioada numită ,,postindustrială”, când ritmul schimbărilor, în special tehnologice, era obstrucţionat de sistemul birocratic care acţiona cu întârziere, ca o frâna în calea oricărui progres rapid. În acest context se impunea, între altele, o mai mare descentralizare şi liberalizare transparentă în luarea deciziilor la toate nivelele. Această acţiune a avut efecte multiple, ambivalente, contradictorii.
În cazul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti , toate schimbările erau direcţionate de la Centru, de la Moscova, de la Kremlin, de unde veneau impulsurile restructurării, care trebuiau concretizate chiar de oamenii vechii nomenklaturi, care nu vedeau cu ochi buni orice diminuare a propriei puteri în teritoriu. De aici şi rezistenţa la nou, la restructurare, la înnoire. Chiar dacă noua echipă, a lui Gorbaciov, a trecut, treptat, la promovarea de oameni noi, care să le promoveze noua politică! Totuşi, la Chişinău, aşa numita perioadă a stagnării brejneviste a fost legată de numele primului secretar local, Ivan Bodiul, cât şi succesorului său, promovat iniţial ca şef al guvernului, Semion Grosu, aflat la conducere până în 1990. Iar omul trimis de la Moscova, tocmai în perioada restructurării –perestroika, a fost Victor Smirnov, care fusese responsabil în secţia organizatorică a Comitetului Central al PCUS pentru Asia Mijlocie, fiind considerat un om a lui E Ligaciov. El a rămas la Chişinău, ca un fel de satrap-şef, până în noiembrie 1988, când a fost rechemat la Moscova, ,,în legătură cu pensionarea”, dar în fapt, în ianuarie 1989, a fost arestat şi anchetat pentru abuzurile comise anterior în Uzbekistan. Despre Victor Smirnov mi s-au părut interesante aprecierile altui lider din fruntea Republicii, despre care mulţi basarabeni nu au aprecieri mai bune. Este vorba de fostul prim-secretar al PC din RSS Moldovenească, Ivan Bodiul, care în memoriile sale intitulate ,,Dorogoi Jizni” (Pe calea vieţii), apărută la Chişinău în 2002 scrie: ,,pierderi grele a cauzat corpului de cadre din Moldova, Smirnov V. I. fiind o unealtă docilă a lui Ligaciov, care l-a instalat în funcţie pe când era, la rândul său, şef a secţiei organizatorice a CC al PCUS şi se răfuia cu cadrele URSS în perioada perestroikăi distrugătoare, Smirnov – o oglindă a şefilor săi moscoviţi – a terorizat cu ură şi înverşunare sadică cadrele de conducere din Moldova”, Bodiul concluzionând: ,,fiecare om cinstit are sentimentul repulsiei şi urii faţă de această figură odioasă, acestei firi josnice, precum a lui Smirnov, nu au nimic sfânt în ele, răzbunându-se mereu pentru nimicnicia lor”. Am putea spune că prezenţa unui emisar a Moscovei, trimis, nu să impulsioneze restructurarea lui Gorbaciov, ci din contra, să o frâneze, a făcut ca mişcarea de renaştere naţională în Moldova Sovietică să debuteze cu întârziere, abia după plecarea lui Victor Smirnov. Spre deosebire de alte republici sovietice unionale, in Moldova, lupta de emancipare naţională a avut un specific propriu, nemaiîntâlnit în alte locuri ale vastului teritoriu sovietic. Ea a fost iniţiată şi condusă de grupuri de intelectuali, în special scriitori, care au pus în centrul tuturor atenţiilor, ca prioritare problemele limbii naţionale şi a scrierii ei în grafia latină. Să încercăm să găsim cauzele acestui specific.
În ansamblul celor 16 republici care formau URSS, Moldova era singura în care populaţia băştinaşă, oricât s-au străduit istoricii şi unii filologi sovietici să răstălmăcească faptele, era de origine romanică, vorbind o limbă neolatină, spre deosebire de popoarele, cel puţin din partea europeană a Uniunii Sovietice, de origine slavă sau baltică, cu influenţe fino-ugrice şi germanice. În plus moldovenii aveau o istorie comună, limbă, tradiţii cu cei din statul vecin, România, destinul lor fiind schimbat prin ocupaţiile ţariste şi sovietice. Totodată, timp de 22 de ani, plus o parte din perioada războiului, s-au aflat în componenţa statului vecin.
Aşa cum s-a arătat deja principala sarcină a puterii sovietice, continuatoare a celei ţariste, a fost de a-i transforma din români în moldoveni, adică în cetăţeni sovietici, integraţi, dizolvaţi în marea masă de popoare sub hegemonie panslavă, rusească.
Am subliniat deja că ruşii şi apoi sovieticii au avut un fel de ,,complex basarabean”. În condiţiile unei populaţii majoritar rurale, conducătorii de la Kremlin au dus o politică de industrializare forţată care să le permită strămutări de populaţii, aducând masiv din toata Uniunea cetăţeni rusofoni şi deportându-i sau trimiţându-i la muncă pe localnici. Dar această politică s-a dovedit a avea efecte contrare, aşa cum a subliniat un profesor, Valeriu Graur, unul din basarabenii care a cunoscut deportarea cu părinţii în Siberia, dar şi închisorile sovietice fiind arestat şi condamnat în 1972 la patru ani de detenţie în Stepa Colmucă pentru activităţi antisovietice.
,,Spre deosebire de ţările baltice, sublinia Valeriu Graur, unde, din patriotism, profesorii, medicii, inginerii, preoţii au rămas pe loc, păstrând făclia simţământului naţional, peste Prut, din aceleaşi raţiuni, intelectualii au trecut în România. Puţinii care au mai rămas au fost deportaţi în Siberia. Iar cei şi mai puţini care s-au ridicat sub steagul sovietic, dovedind calităţi deosebite, au fost momiţi să se stabilească la Moscova, exemplu tipic de perfidie rusească, urmărind să lase masa poporului fără conducătorii ei fireşti care sunt intelectualii. În locul rămas liber, au năvălit hoardele flămânde a veneticilor ruşi şi rusofonii… Dar, dacă în Basarabia mai există şi o limbă română, dacă nu s-a pierdut cu totul în masa slavă, o datorăm numai ţăranului. De ce ţăranul şi numai ţăranul? Pentru că o clasă muncitoare nu prea era, iar cu intelectualitatea s-a petrecut o tragedie… După absolvire (a unei şcoli pedagogice. n.n.) am fost repartizat să predau la ţară, aşa cum se întâmplă cu orice moldovean. Oraşele erau rezervate în principiu ruşilor” (apud. Istoria Basarabiei… pp. 470-471)
Un alt intelectual basarabean, judecat şi condamnat, în acelaşi dosar în 1972, Alexandru Usatiuc, născut în 1915 în zona Orhei, a cunoscut ambele perioade: românească şi sovietică. A trăit, cum mărturiseşte el, ,,drama mizeriei postbelice”. Mulţi localnici au luat calea pribegiei, au trecut Prutul în România, alţii, cel al deportărilor ori au murit în foametea organizată în 1946-1947. ,,În locul lor au fost aduşi străinii, care au ocupat posturile vacante… Rău şi ticălos din partea lor este că s-au identificat total cu politica colonială practicată de imperiu. Pentru ei tot ce este rusesc se cuvenea a fi din principiu apreciat superior, în vreme ce valorile moldave nu puteau fi calificate decât ca intrând în categoria a doua. Până şi Eminescu a fost pus la index. Locul său pe aleea clasicilor l-a luat Alexandr Puşchin, care are comun cu Moldova, doar faptul că a fost exilat la Chişinău pe vremea lui Alexandru I, iar cu moldovenii ideea de loc elegantă de a-i asimila cu ţiganii. Repunerea pe rol a culturii noastre, a tradiţiilor naţionale, a istoriei şi a limbii a fost şi este opera unor oameni de un curaj ieşit din comun. Totul li s-a reproşat. Cerinţa legitimă de a vorbi şi scrie în graiul matern, cerinţa pe care şi-au pus-o, după ultimul război, şi boşimanii, a fost catalogată drept naţionalism. Resuscitarea interesului pentru istoria proprie a intrat în categoria abandonării spiritului de clasă în abordarea problemelor politice. De acest pârât de clasă s-a făcut atâta caz şi a fost o etichetă bună la orice. Şi ceea ce-i mai ciudat prin spirit de clasă se înţelegea în mod automat spirit rusesc întrucât ruşii au constituit primul stat socialist din lume şi atitudinea faţă de ei şi de el constituia piatra de încercare a fidelităţii faţă de marxism-leninism. Acum ne putem permite să râdem de pretenţia de a opune astfel de scheme simpliste unei gândiri realiste, sănătoase, dar în acei ani, nimănui nu-i ardea de glumă” (ibidem, pp. 472-473).
Aşa cum recunoaşte însuşi primul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, cel care s-a aflat atunci, de partea militanţilor pentru renaşterea naţională, ,,este bine cunoscut faptul că în fostele republici unionale secretarii II ai CC-urilor, responsabili de munca organizatorică de partid, erau de naţionalitate rusă, trimişi ai CC al PCUS. De regulă ei aveau rolul principal în luarea deciziilor. Le era propriu un comportament povăţuitor al ,,fratelui mai mare. Băgau frica în toţi” (M. Snegur, Memorii, vol. I. p.211).
Autorităţile comuniste de la Chişinău s-au dovedit incapabile să gestioneze adecvat noul context politic inaugurat de ideile de reformare a societăţii sovietice lansate de Kremlin, M. Gorbaciov şi adepţii săi. Aşa cum recunoaşte unul din activiştii promovaţi atunci, adică Mircea Snegur, ,,Pentru conducerea republicii, primele semnale despre apariţia ideilor de renaştere s-au dovedit a fi surprinzătoare. Nimeni nu se aştepta la asemenea consecinţe ale democratizării. Nu trebuie să se creadă că au existat elemente de panică. Dar, în lipsa experienţei de dialog civilizat cu oponenţii, primele reacţii (de altfel, şi multe din cele ulterioare) au fost greşite, neadecvate situaţiei”. (ibidem, p,393).
Primul secretar era atunci Semion Grosu. El a fost chemat la Moscova de M. Gorbaciov şi instruit să nu mai dicteze oamenilor, să activeze calm, să conlucreze cu scriitorii, cu intelectualii, în noile condiţii ale democraţiei şi transparentei.
Cerinţelor susţinute de moldovenii reuniţi în număr cât mai mare, în mitinguri, era formă nouă de exprimare liberă a opiniilor. Primul a avut loc în 1988, pentru susţinerea restructurării gorbacioviste, fiind moderat de către academicianul I.Dediu şi doamna Mîndicanu, după care, pentru a le îndepărta din inima capitalei, adică din preajma sediilor puterii sovietice: al Guvernului şi Comitetului Central, au fost mutate la periferie, la intrarea dinspre vest (care a devenit acum Calea Iaşilor) l-a numit ,,Teatrul verde”, de lângă ,,Lacul comsomolist” (acum ,,Valea morilor”).
Poziţia partidului comunist, cu ,,răspunsuri” la problemele ridicate de manifestanţi, au fost sintetizate în aşa numitele Teze, intitulate ,,Să afirmăm restructurarea prin fapte concretizate”, apărute în 1988. Iată referirile, răspunsurile comuniştilor, la problemele cele mai stringente ridicate de societatea moldovenească: cea a limbii, grafiei şi identităţii noţiunilor de moldovean şi român:
,,În ultimul timp se pune problema de a conferi limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat. Dar să nu uităm că problema limbii este extrem de complicată şi delicată. Concluziile pripite, pasiunea nestăpânită nu fac, de fapt, decât să împiedice căutarea adevărului… E necesar să avem o atitudine răbdătoare, binevoitoare şi respect faţă de toate naţiunile şi naţionalităţile care trăiesc în republică, să ţinem cont sub toate aspectele de interesele lor.
… E necesar să păstrăm în fel şi chip bilingvismul naţional rus, luând în considerare faptul că bilingvismul permite să fie învăţată şi cunoscute profund limba maternă şi limba rusă, creează condiţiile necesare pentru ample contacte între naţiuni” (ibidem, pp. 403-404). Cu alte cuvinte moldovenii să aibă răbdare pe mai departe, cum au avut şi până atunci, iar bilingvismul a însemnat ca localnicii să înveţe doar ei limba rusă, nu şi rusofonii pe cea a băştinaşilor creându-se pe mai departe ,,ample contacte între naţiuni”!!!
,,În ceea ce priveşte problema identităţii celor două limbi est-romanice, confirmă autorii ,,Tezelor”, nu există îndoiala că moldoveneasca şi româna, sunt limbi ale aceluiaşi grup romanic. Între ele, într-adevăr, nu există o mare deosebire. Dar recunoaşterea comunităţii, identităţii cu alte limbi din grupul romanic nu poate servi drept temei pentru a renunţa la ea în favoarea altei limbi. În materialele publicate peste hotare se savurează intens problema limbii moldoveneşti, este pusă la îndoială însăşi existenţa ei. În ultimul timp a început să fie împărtăşită şi la noi această idee.
Limba moldovenească de sine stătătoare şi egală în drepturi deserveşte, de-a lungul mai multor secole, populaţia moldovenească, populaţia ţinutului. Ea îşi are istoria, prezentul şi viitorul ei. Afirmaţiile ce pun la îndoială faptul că populaţia moldovenească îşi are limba sa maternă sunt ştiinţific nefundamentate, jignitoare, pentru popor…(Aceste consideraţii, reţineţi, au fost făcute în 1988, de către Partidul Comunist al RSS Moldoveneşti, nu în anii 2001-2009, de preşedintele Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, preşedintele Republicii, Vladimir Voronin, sau de vreo unul din ideologii săi, dar ,,Tezele” de atunci au fost preluate aproape cuvânt cu cuvânt, în cele susţinute peste aproape un deceniu şi jumătate!).
În privinţa grafiei, ,,Tezele” din 1988 susţineau: ,,Istoriceşte s-a statornicit tradiţia naţională a folosirii grafiei slave (chirilice) în scris.. alfabetul chirilic deserveşte de veacuri cultura poporului moldovenesc, este obişnuit pentru el, corespunde în ansamblu naturii fonetice a limbii moldoveneşti. În afară de aceasta, de scris slav se folosesc şi alte naţiuni şi naţionalităţi care trăiesc în republică. Trecerea la alfabetul latin va necesita cheltuieli de miliarde, o enormă asigurare materială, ceea ce va conduce inevitabil la zădărnicirea programelor sociale trasate pentru următoarele decenii, va aduce daune bunăstării poporului, se va răsfrânge negativ asupra dezvoltării ei spirituale o va face să rămână pentru mulţi ani analfabetă” (ibidem pp. 404-405).
Asemenea idei, desigur, îi satisfăceau pe cei din Transnistria, care s-au reunit într-o grupare ,,interetnică” numită ,,Edinstvo” (unitate), devenită apoi ,, mişcarea internaţionalistă ,,Interdvijenie”, cunoscută sub numele de ,,Interfront” ca o contrapondere la ,,Frontul Popular din Moldova”, care a pornit de la ,,Mişcarea democratică pentru susţinerea restructurării” şi s-a transformat în urma Congresului din 20 mai 1989, în Frontul Popular, după modelul celor deja constituite, în republicile sovietice de la Marea Baltică şi din Caucaz.
Ce reclamau reprezentanţii ,,Interfrontului” concentraţi cu deosebire în oraşele industriale din Transnistria? Rusofonii se simţeau lezaţi de faptul că nu vor folosi în continuare doar limba rusă în relaţiile cu ceilalţi locuitori ai Republicii. Potrivit concepţiei noii legi privind folosirea limbilor pe teritoriul Republicii, elaborată de o comisie specială instituită printr-o hotărâre de la mijlocul lui 1988, limba moldovenească ( cum era numită atunci, de unii şi acum), în grafie latină, trebuia să devină, nu doar limbă de stat, oficială, dar şi limbă de comunicare, care era domeniul exclusiv al celei ruse, aceasta însemna că, ,,rusofonii colonizatori, civilizatorii, eliberatorii”, vor trebui să accepte, să înveţe şi limba localnicilor, a ,,eliberaţilor”, a ,,coloniei” din ,,imperiul socialist sovietic”!
În acea perioadă în fruntea acelor rusofoni ,,îngrijoraţi”, grupaţi în Mişcarea internaţionalistă amintită, se aflau atât conducătorii de partid şi de stat din oraşele rusificate din Transnistria, precum şi ,,directorii roşii”, ai întreprinderilor industriale care depindeau direct de Moscova, erau un gen de reprezentanţi ai celor ,,transnaţionale”, de sorginte sovietică, aspru criticate de propaganda de la Moscova, pentru realităţile din lumea capitalistă, din ,,lagărul” concurent celui socialist. Spre exemplu, V. A. Kudreavsţev, preşedintele consiliului orăşenesc Tiraspol, în cadrul unei şedinţe plenare a Prezidiului Sovietului Suprem, din 10 august 1989, în care s-a dezbătut situaţia social-culturală şi prestările de servicii către populaţie, declara deschis: ,,Astăzi, noi suntem îngrijoraţi de situaţia ce s-a creat în oraş, în legătură cu discuţiile asupra legii despre limbă la comisie şi colectivele de muncă au înaintat comitetului executiv, biroului orăşenesc de partid o serie de probleme care ating interesele populaţiei moldo-rusofone, precum şi a celor ruso-moldoveneşti. Problemele date sunt legate de faptul că , spre examinare la sesiune, (adică la cea care va vota în istorica zi de 31 august 1989, legile îndelung aşteptate de populaţia băştinaşă), se propune un proiect de lege care nu a fost discutat, în colective, un proiect nou, într-o redactare nouă… Activul roagă să fie discutată discutarea lui de către popor şi votarea pe articole în consiliile raionale şi orăşeneşti” (din Transnistria rusofonă. n.a.).
Atunci, la Tiraspol, tot în sediul comitetului executiv orăşenesc (de fapt în ajun, pe 9 august), a avut loc o întrunire a aşa zişilor reprezentanţi ai ,,colectivelor de muncă”, care au declarat că proiectele de legi cu privire la limbi lezează interesele altor naţiuni de pe teritoriul Republicii, adică ale rusofonilor, ameninţând că altfel vor recurge la măsuri economice extreme, inclusiv greve. Mişcarea amintită, ,,Edinstvo”, a adresat atunci un mesaj ultimatum, deputaţilor Sovietului Suprem, în care arată că proiectele de legi care vor fi discutate sunt discriminatorii pentru 40 la sută din populaţia rusofonă a republicii, i-ar pune pe ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari, ş.a., în faţa dilemei: să înveţe şi să utilizeze limba, ori să plece din Moldova. În plus era pusă în discuţie şi noua simbolistică ,,Republicii i se impune tricolorul românesc, unicul lor argument; o limbă, un alfabet, un drapel… Evenimentele din ultimele luni, se arată în ,,manifest”, manifestările cu drapele tricolore ale unui stat străin, batjocorirea drapelelor URSS şi ale Republicii Moldoveneşti, ne demonstrează încotro merg extremiştii. Aceasta este calea spre lichidarea naţiei moldoveneşti” (ibidem, p.484). Concomitent a fost adresat şi un ,,Apel către Sovietul naţionalităţilor al Sovietului Suprem al URSS”, cu cererea de a trimite la Tiraspol o comisie,,pentru examinarea obiectivă a situaţiei din Republică”. Era un apel disperat către susţinătorii lor de la Centru, de la Moscova.
,,Situaţia din Moldova era atent urmărită, trimiţându-se mai mulţi emisari de la Kremlin, pentru a vedea la faţa locului care este evoluţia evenimentelor, care scăpau tot mai mult de sub control, nu doar în Moldova, dar şi în celelalte ,,republici surori”.
În primul rând continua să fie la Chişinău, acel secretar II, omul oficial al Moscovei. Atât de hulitul Victor Smirnov, a fost înlocuit cu un alt politruc, V Psenicinikov, care, după mărturiile lui Mircea Snegur, care participa la toate ,,şedinţele operative” ale conducerii, în calitate de secretar pe probleme de agricultură, anturajul său, probabil la sugestia Centrului a ,,inspirat” apariţia Mişcării interetnice ,,Edinstvo”. Îngrijorat probabil de evoluţii, Moscova şi-a trimis în control un emisar de rang înalt, pe V. I. Nakonecinîi, şef de sector la CC al PCUS, pentru Ucraina şi Moldova. În discuţiile purtate în timpul vizitei făcute în prima jumătate a lunii iulie 1989, în întâlnirile cu activele de partid din mai multe raioane, emisarul Moscovei, atât în şedinţe, cât şi, probabil, în raportul final către Moscova, arată că ,,pe toţi îi interesează limba, drapelul, teritoriile… Trebuie să-i invitaţi la Comitetul raional pe membrii de partid care fac parte din Frontul Popular şi să discutaţi cu ei în baza statutului PCUS… Noi am devenit cu toţii neputincioşi, iar Frontul Popular reuşeşte totul fără transport, fără alte mijloace. Cum procedam mai departe? Aşteptăm alegerile în Sovietul Suprem şi le predăm lor puterea? Trebuie să activăm analizând acţiunile lor în ,,direcţia cuvenită”. Interesante sunt şi concluziile sale sintetizate la final, la şedinţa Secretariatului Comitetului Central. Referindu-se la întâlnirea cu liderii mişcării ,,Interdvijenie”, a rusofonilor, majoritatea transnistreni, a arătat că ei se folosesc numai de zvonuri, necunoscând situaţia reală, se ocupă de fabricarea unor documente extremiste, pe care le atribuie, ulterior, celor de la Frontul Popular, pe când Frontul e o mişcare politică bine organizată; direcţiile de activitate sunt repartizate persoanelor competente, cu concepţie bine determinată pentru alegerile parlamentare, fiecare candidatură fiind studiată în detaliu. În contrast, cei de la ,,Interdvijenie”, nu au nici o programă, oameni minusculi, tematica minoră, nervozitate” (apud, ibidem, p.440 si 442).
Probabil că pentru întărirea propriilor adepţi, reprezentanţii forţelor conservatoare, care nu apreciau restructurarea şi transparenţa noului lider, M Gorbaciov, au avut grijă să-şi trimită oameni noi. Între aceştia a fost, posibil, şi inginerul Igor Smirnov, care a devenit rapid liderul rusofonilor de la Tiraspol şi ,,preşedinte” al ,,republicii moldoveneşti nistrene”.
În legătură cu venirea sa în Moldova, la Tiraspol, Smirnov mărturiseşte în Memoriile sale că, uzina din Tiraspol, îi era cunoscută ,,doar din auzite”. În plus, Uzina era mai mică faţă de cea din Kahovka-Nouă, Ucraina, de unde a fost trimis. Tot el spune că avuse mai multe ,,locuri de director”, în Frunze (Kirkizia), Poltava, Iaroslov şi Tiraspol. A ales Tiraspolul, pentru că ,,celelalte variante nu mi-au trezit un interes profesional… Eu, pur şi simplu, nu doream să mă limitez doar la cele realizate… Sosind la Tiraspol, am început a face cunoştinţă cu uzina. În luna noiembrie a anului 1988 au avut loc alegeri, la care am fost ales director”. Interesante sunt mărturiile sale în ceea ce priveşte implicarea sa în politică. Le redăm aşa cum au fost scrise de Igor Smirnov în anul 2000, când i-a apărut volumul de memorii, rămânând ca cititorii să tragă concluziile asupra sincerităţii lor: ,,Aşa mi-a fost soarta: am fost nevoit să mă consacru activităţii politice. Dacă cineva mi-ar fi zis, să zicem, în Kalhovka Nouă că mă voi ocupa cu politica, voi părăsi producţia, eu l-aş fi considerat pe acest ,,proroc” drept un prost, şi l-aş fi rugat să nu cobească. Politica… Ba n-a fost în Uniunea Sovietică de odinioară o altă politică, decât ,,linia generală a partidului”… Orientare şi înainte!… În timpul restructurării gorbacioviste şi în Moldova, după Pribaltica, a început creşterea naţionalismului, dar şi popularizarea minuţioasă a lui, cultivarea şi antrenarea în aceasta a conştiinţei în declin a unei părţi mari de mase. Toate acestea au avut loc din cauză că, în procesul de ,,democratizare”, a societăţii a fost pusă conştiinţa naţională, ,,problema naţională”.
În aparenţă, nu conţin nimic rău aceste lozinci despre limba naţională şi problemele ei, renaşterea culturii naţionale, însă chiar de la început aceste lozinci erau doar mijloace de camuflaj pentru a masca planurile ambiţioase ale intelectualităţii naţionaliste moldoveneşti, mai bine zis românofile”. Cred că aici autorul. Igor Smirnov a sesizat bine faptele, dar nu a recunoscut întregul adevăr: domnia sa, cât şi cohortele de ruşi şi rusofoni aduşi în Moldova, sunt rezultanta politicii sovietice, a doctrinei internaţionalismului proletar, a patriei şi naţiunii sovietice socialiste, prin care ei, cei aduşi, erau puşi în ,,fruntea bucatelor”, ocupau mai toate funcţiile de conducere, primeau aproape în exclusivitate, apartamente noi, iar ca să nu se simtă ,,discriminaţi” în Moldova, toţi localnicii trebuiau să comunice cu ei folosind doar limba rusă, cea a ,,fratelui mai mare” care au edificat primul stat socialist din lume şi i-au eliberat pe ei de sub asuprirea ,,regimului fascist al României regale”.
Dar iată cum încearcă el să definească apartenenţa naţională şi naţionalismul: ,,Eu am crescut în Urali, unde cot la cot trăiesc şi muncesc ruşi, tătari, başchiri, ucraineni, germani. Da, eu întotdeauna mă mândream în suflet că sunt rus, însă niciodată nu mă lăudam cu acest fapt, nu reliefam apartenenţa naţională…
Naţionalismul – iar în aceasta e pericolul lui – propovăduieşte posibilitatea superiorităţii unor oameni de o etnie asupra oamenilor de altă apartenenţă naţională, şi nu numai posibilitatea, dar şi moralitatea. Această dezbinare a oamenilor după soiuri, reieşind din coloniţa (rubrica) ,,de naţionalitate”, această ură faţă de alt om, cultivată şi salutată de către naţionalişti, e mai straşnică decât toate. Infernul molimei naţionaliste se absoarbe în sânge foarte repede şi prezintă un pericol, asemănător SIDA-ei”, conchide Smirnov (apud. I Smirnov, op. cit. pp.17-18).
Să ne amintim că din 1922 când s-a constituit oficial URSS şi până în 1991, când s-a destrămat statul sovietic, care se definea drept primul stat din lume al muncitorilor şi ţăranilor liberi de exploatare, un stat multinaţional, exemplu de conlucrare armonioasă, bazat pe ideea internaţionalismului şi al formării unui om nou, a unei naţiuni comune, cea sovietică. Şi totuşi, odată cu începerea proceselor de democratizare, restructurare şi transparenţă (perestroika şi glasnosti, în terminologie rusă), a ieşit la suprafaţă tocmai acea dorinţă firească a fiecărui om de a-şi manifesta identitatea, inclusiv cele de familie, loc de baştină vorbitor al unei anumite limbi, apartenenţa etnică. Care până atunci au fost nesocotite, prigonite, sancţionate prin condamnări grele, deportări, chiar eliminări fizice. Erau în fapt raporturi imperiale, imperialiste, continuatoare ale celor ţariste, doar cu alt ambalaj propagandistic. Şi redeşteptarea naţionalismului băştinaşilor din Moldova Sovietică, nu a fost doar un fapt singular, specific doar lor, ci unul general, toate republicile sovietice componente alegând calea statelor naţionale. Reprezentanţii popoarelor băştinaşe, reclamau în fapt renunţarea la statutul de privilegiaţi pe care îl aveau până atunci trimişii Centrului, ai Moscovei, în republicile unionale, ruşi sau rusofoni. De aceea ruşii şi rusofonii au reacţionat adesea dur la transpunerea în practică a ideilor restructurării şi transparenţei. Acolo unde n-a mai fost susţinerea Moscovei, iar forţele locale au avut şi sprijin internaţional, ca în cazul statelor baltice, unde majoritatea rusofonilor au preferat să rămână cetăţeni loiali acestor state, considerând că pot trai mai bine în continuare, acolo şi nu în Federaţia Rusă sau alte state.
Vom mai rămâne la Memoriile liderului separatist de la Tiraspol, care caută să explice de ce au recurs ei la greve politice. Să ne amintim că în societatea sovietică, cuvântul grevă se referea doar la realităţi ale lumii capitaliste, în socialismul sau comunismul sovietic fiind vorba de armonie socială prin politica justă a partidului unic. Nu am auzit ca în URSS să fi existat până atunci greve, cu revendicări economice sau politice. Dar, atunci, in oraşele rusofone de dincolo de Nistru, ele au început. E curată ipocrizie să afirmi că ele au pornit din iniţiativa ,,oamenilor muncii”, în condiţiile în care directorii, conducătorii, fuseseră puşi acolo de ministere, de partid, tocmai pentru a nu se ajunge la ele. Dar, iată punctul de vedere al liderului separatist de la Tiraspol: ,,Ce înseamnă a fi în grevă? Aceasta înseamnă a nu lucra, a stopa producţia, înseamnă pierderi în venit şi salarii… Şi, totuşi, înţelegeam că în alt mod nu vom reuşi să atragem atenţia asupra problemelor populaţiei rusofone din Moldova (nu numai din Transnistria). Doar era o adevărată blocadă informaţională, toate revendicările, toate propunerile noastre ale oraşelor şi raioanelor Nistreniei, sesiunilor Sovietelor, care au concentrat în hotărârile lor unele propuneri ale colectivelor de muncă, de parcă nici nu existam. Nici un răspuns, nici o reacţie. Nici din Chişinău, nici din Moscova. Iar propunerile în etapa aceea erau destul de chibzuite, ele reflectau real bilingvismul din republică. Propuneam să fie două limbi de stat: moldoveneasca şi rusa…Toate întreprinderile – şi mai mari şi mai mici – au participat la grevă… Era un astfel de organ – Sovietul directorilor, în frunte cu A I Bolşakov – directorul uzinei ,,Tacilitmaş”, discutau şi ei unele aspecte. Însă, când în prezenţa mea la Chişinău, pe atunci spuneau cu ură că e un ,,complot al gulerelor albe”, eu ascultam şi strângeam din umeri… Aici situaţia era alta: dacă directorul ar fi încercat să se opună grevei, îndată l-ar fi rugat să elibereze fotoliul (Şi totuşi nu-mi pot reţine o întrebare: de ce după ce şi-a proclamat propria ,,republică”, aceeaşi muncitori, nu au mai avut nici un fel de nemulţumiri, revendicări, încât nu s-a mai auzit ca în vreo uzină sau fabrică din Transnistrenia” să se mai fi făcut vreodată grevă!?!).
,,Oamenii conştient participau la grevă, îşi continuă mărturisirile Igor Smirnov, iar la Chişinău, chiar şi la Moscova era la modă ca poporul să fie considerat drept o turmă, care are nevoie doar de ,,treucă”: promite-i o lingură mai mare şi vor închide gura. Organul de partid în loc să-i susţină, ridicându-se la lupta cu naţionalismul, din contra, primind instrucţiuni, punea beţe în roate. … Situaţia era paradoxală: partidul comunist nu depunea toate stăruinţele pentru a opune rezistenţa naţionalismului, din contra, era foarte indulgent! Iar despre Mişcarea ,,Intervijenie”, scrie că ea, ,,îşi îndreptă activitatea spre consolidarea prieteniei dintre popoare, spre lupta cu naţionalismul!” (op. cit. pp. 21-24).
Autorul acestor opinii le-a scris după un deceniu. Ori documentele de atunci ţin să-l contrazică. Astfel, reprezentanţii partidului comunist din oraşele transnistrene au acţionat în simbioză deplină cu directorii, cu ,,Interfrontul”, cu comitetele de grevă. Iată ce declara primul secretar al comitetului orăşenesc de partid Tiraspol, L. Ţurcam, în şedinţa Prezidiului Sovietului Suprem din 17-18 august 1989, în cadrul căreia au fost definitivate textele proiectelor de legi lingvistice: ,,Colectivele de muncă au demonstrat forţa unei organizaţii social- politice care reprezintă interesele muncitorilor şi nu a conducătorilor lor. Dacă toate consecinţele adoptării legii despre limba lor vor suporta anume ei. Cu mare greu întreprinderile se eliberează de sistemul administrativ de comandă, cu încetul, dar ferm, se instaurează autogestiunea. Şi iată, în locul unui jug, colectivele de muncă capătă altul lingvistic, naţional. Cu ce este el mai bun decât precedentul? Doar n-o să creăm sectoare, secţii, pe principiul naţional, ceea ce ar lovi drastic în primul rând, în productivitatea muncii.” Aceleaşi idei susţinea, tot atunci, omologul său de la Bender, P Ţîmai, prim secretar al comitetului orăşenesc de partid. (apud. M Snegur, op. cit. vol. I, p. 488).
Cât priveşte ,,blocajul informaţional”, faptul este contrazis de prezenţa în acea perioadă a numeroşi reprezentanţi ai mass-media de la Moscova, în mijlocul celor din Transnistria. Ce-i drept unor conducători nu le conveneau unele relatări mai obiective. Spre exemplu: I Kondratov, corespondent special al cotidianului unional ,,Izvestia”, care scria în august 1989: ,,Am fost la Tiraspol, m-am întâlnit cu colectivul uzinei ,,Litmaţ”, cu membrii colectivului de grevă (preşedinte-directorul uzinei). Ei mi-au spus că sunt nemulţumiţi de activitatea Frontului popular. Le-am dat explicaţii cuvenite, la care ei mă priveau uimiţi, de parcă ascultau asemenea dovezi pentru prima dată… Mulţi muncitori nu ştiau pentru ce se află în grevă, iată de ce este necesară lărgirea urgentă a ariei agitaţiei directe, cu participarea presei…” (ibidem, p. 516).
Liderii de la Tiraspol, Bender sau Rîbniţa pretindeau că vorbesc în numele întregii populaţii rusofone din Republică. În aceeaşi şedinţă a Prezidiului Sovietului Suprem , un ucrainean, I. Dumeniuc, le-a replicat: ,,Cât priveşte termenul ,,populaţie rusofonă”, nu e cazul să se speculeze cu dânsul. Ce înseamnă ,,populaţie rusofonă”? Eu sunt ucrainean şi mă pronunţ categoric împotriva includerii mele în componenţa celor 40 % de rusofoni. Noi avem limba noastră şi trebuie create condiţii în satele ucrainene pentru studierea ei. Trebuie să deschidem şcoli ucrainene, să procurăm literatură, ş.a. Anume aceasta va contribui la dezvoltarea relaţiilor interetnice în stil leninist şi nu altceva… Toată atenţia o acordaţi doar vorbitorilor de limbă rusă. Numai despre interesele lor şi nimic despre interesele populaţiei moldoveneşti din aceste oraşe şi raioane. Între timp ea s-a pomenit într-o situaţie foarte dificilă: limba nu s-a mai dezvoltat, lipsesc şcoli şi grădiniţe de copii în limba maternă, nimeni nu citeşte ziare şi reviste în moldoveneşte” (ibidem p. 493).
Lipsa de şcoli şi grădiniţe pentru copiii moldovenilor era cronică. Potrivit datelor statistice, în Tiraspol, oraş cu circa 200.000 locuitori, al doilea ca mărime a populaţiei după Chişinău, în mare majoritate rusofoni, pentru cei 10-12 la sută moldoveni nu există nici o grădiniţă sau şcoală cu predare în limba moldovenilor. Abia în 1989, de ochii lumii au încercat să creeze câteva grupe şi clase şcolare. Chiar în capitală, la Chişinău, situaţia nu era mai bună. Astfel la 1 septembrie 1989 din cele 74 şcoli existente, numai în 17 (cu 18.150 elevi, adică 19%) procesul de învăţământ era în limba română, în 31 şcoli (41 la sută din elevi), în rusă, iar restul de 26 de şcoli erau mixte (apud. M Snegur op. cit. vol. I p.81). Situaţia era şi mai dramatică la nivelul întregii republici. Scriitorul Nicolae Dabija scria tot în 1989 că ,,În republica noastră există 100.000 de moldoveni care nu recunosc limba moldovenească drept limbă maternă, adică 100.000 de moldoveni nu ştiu moldoveneşte. Dacă lăsăm lucrurile să continue mîine avem toate şansele ca RSSM să rămână o republică fără moldoveni, conchidea N. Dabija. (apud. op. cit. p. 572).
Liderii rusofonilor au suferit un eşec usturător la Bălţi, cel mai puternic centru industrial din nordul republicii, unde ponderea rusofonilor era foarte ridicată (circa 60-70 procente). Totuşi acolo primul secretar al comitetului orăşenesc de partid V. Iovv, nu a subscris la poziţia ,,colegilor” săi de la Tiraspol, Bender sau Râbniţa. El s-a pronunţat de la început ca limbii ruse să i se confere statutul de limbă de comunicare, dar a trecut operativ la organizarea de cursuri, la diverse nivele, în unităţi industriale, instituţii, ş.a. pentru învăţarea limbii moldoveneşti, iar la şedinţa amintită s-a pronunţat contra grevelor şi mitingurilor la întreprinderi cu susţinerea conducătorilor, declarând deschis: ,,Cred că la Tiraspol şi secretarul comitetului orăşenesc de partid, şi preşedintele comitetului executiv sunt în stare să lămurească poporului situaţia, iar poporul o poate conştientiza. Dar, probabil, aceasta n-a reuşit chiar de la început. Nu avem dreptul să învinuim conducătorii oraşului, însă, din discuţiile de azi, ei urmează să tragă concluziile de rigoare” (apud, ibidem, p. 500).
În luna august, 1989 în a doua ei jumătate când s-a dat ,,bătălia decisivă”, pentru aprobarea în Sovietul Suprem al Republicii a legilor privind limba şi grafia ei, grevele rusofonilor au luat amploare, servind ca mijloc deosebit de presiune asupra deputaţilor chemaţi să decidă. Potrivit datelor publicate recent de M.Snegur, bine informat prin natura funcţiei în care fusese proaspăt numit de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem (din 29 iulie) în acea perioadă din cauza grevelor nu funcţionau circa 80 de întreprinderi din 5 oraşe, staţionau 70-80.000 de muncitori. La Tiraspol şi Bender, zilnic aveau loc mitinguri. Unul din membrii prezidiului, D. Nidelcu, a declarat la şedinţa din 25 august 1989, în care s-a decis convocarea şedinţei istorice (sesiunea a XIII-a) a Sovietului Suprem că : ,,Dispun de informaţii din Bender, din alte localităţi, precum că, atunci când comitetul de grevă era gata să stopeze grevele şi să înainteze propunerile de rigoare asupra proiectelor publicate, au sosit tovarăşii de la Tiraspol şi cu lacrimi în ochi, i-au rugat pe grevişti să-i susţină in continuare, ca să nu rămână singuri, şi cei din aşa-zisa ,,uniune a truditorilor” i-a susţinut”, iar M Snegur, adăuga in Memoriile sale: ,,Lucrătorii de rând, de fapt, doreau să muncească. Cei de la ,,Moldovghidromaş”, ,,Electrotocipribor”, de la uzina de asamblare a tractoarelor ş.a. au refuzat să participe la greve. Iar muncitorii de la întreprinderile ,,Bender Trans” din Bender, ,,Mezon” din Chişinău, uzina de beton armat ş.a. s-au adresat la Prezidiul Sovietului Suprem, protestând împotriva faptului că sunt instigaţi la grevă de conducători” (ibidem pp. 516 si 532).
Mitingurile, grevele, toate intervenţiile făcute de liderii rusofonilor din oraşele industrializate din Bender şi de dincolo de Nistru, apelurile la susţinătorii lor de la Moscova, nu au reuşit să împiedice întrunirea deputaţilor din Sovietul Suprem, al RSS Moldoveneşti, care a dezbătut şi aprobat proiectele de legi despre limbă.
Dar, înainte de a ne referi la acel eveniment, să mai amintim un fapt deosebit şi semnificativ: prima grevă din presa sovietică făcută de colectivul de redacţie al oficiosului partidului comunist din RSS Moldoveneşti, cotidianul ,,Moldova Socialistă”, din 12 mai 1989, în semn de solidaritate cu redactorul-şef, Tudor Ţopa, eliberat din funcţie, pentru că a refuzat să publice, varianta comisiei speciale, condusă de A. Mocanu, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem, ci a tipărit-o pe cea a savanţilor lingvişti de la Academia de Ştiinţe a Moldovei şi de la alte instituţii de învăţământ superior. A trebuit să vină în redacţie pe la mijlocul nopţii, însuşi primul secretar al partidului, Semion Grosu, să discute cu greviştii şi să repună în funcţie pe Tudor Ţopa (din păcate, ulterior din cauza presiunilor psihologice el s-a sinucis).
În fapt opiniilor savanţilor-lingvişti nu aveau cum să le placă, în primul rând liderilor rusofoni. Astfel, academicianul rus R. Piatcovski, scria: ,,Nu putem confunda tipul de vorbire ierarhic subordonat – graiul moldovenesc – ca limbă română literară, ca tip de vorbire subordonat… Nu putem utiliza două sintagme – limba română şi limba moldovenească – pentru marcarea unei singure noţiuni… Termenul de ,,limbă moldovenească” a fost un instrument al politicii imperiale ţariste, iar apoi al puterii imperiale staliniste – bolşevice. Menirea acestui instrument era de a izola Basarabia, iar mai târziu – Republica Moldova de arealul românesc. Oamenii de ştiinţă au conştientizat întotdeauna acest adevăr… Personal, eu nu pot nicidecum înţelege atitudinea acelor locuitori şi purtători ai limbii care insista cu îndărătnicie asupra folosirii glotonimului ,,limba moldovenească”. Aceasta este opinia unui academician filolog de la Moscova şi nu de la Bucureşti. Păcat că mulţi oameni politici de la Chişinău nu au ţinut şi nici azi nu ţin la opinia ştiinţifică a specialiştilor în domeniu! (ibidem p. 508).
Semnificative sunt şi opiniile altei cercetătoare-filolog de la Moscova, doamna Z.V.Rubţova, care a participat la solicitarea Chişinăului, la sistematizarea ortografiei în limba rusă a denumirilor de localităţi. Într-o scrisoare datată 26 august 1989, adică în ajunul marilor dezbateri de la Chişinău, (reprodusă în volumul I al Memoriilor lui Mircea Snegur, pp. 508-513), doamna Rubţova nota: ,,urmăresc cu mari emoţii publicaţiile de presă, observ cât de sinistru se încordează atmosfera şi nu pot să nu reacţionez, ştiind că asemenea încordare, ca regulă, nu se termină cu bine. De aceea nu pot sta deoparte şi mă văd obligată să mai fac un apel către ruşii ce locuiesc în Moldova, către muncitorii aflaţi în grevă la Tiraspol şi în alte oraşe…
Până la revoluţie, ruşii ce se pomeneau pe tărâmuri nemţeşti îşi păstrau cu sfinţenie limba. Totodată, ei nu doreau să se îngrădească cu un zid chinezesc, erau însetaţi de comunicare, înţelegând numaidecât şi faptul că nu poţi niciodată să-ţi păstrezi demnitatea ignorând-o şi umilind-o pe a altora. Iată de ce, aceşti ruşi întotdeauna au cunoscut şi limba vecinilor lor băştinaşi. Bunicul meu de pe tată, care a fost un ţăran rus îngrijitor de cai, vorbea curat tătara, deoarece satul lui rusesc, transferat pe Volga încă pe timpul lui Petru I, era megieş cu un sat tătărăsc…
Colonia ruşilor de rit vechi, care mai bine de 200 de ani este stabilită în România, nu numai că vorbeşte şi acum rusă, dar are şcolile sale, chiar editează cărţi şi reviste. Totodată, ei stăpânesc româna nu mai rău ca românii…
Oare ce s-a întâmplat cu noi, cu generaţia noastră contemporană de ruşi? Oare, chiar, noi, cu toate studiile noastre generale, ba chiar şi superioare, suntem mai betegi ca buneii noştri şi nu mai putem să cuprindem în noi mai mult nimic? Sau poate ni s-a uscat sufletul ca pielea şagrinată şi nu mai putem iubi pe nimeni în afară de noi înşine?…Dar ce se întâmplă cu ruşii care s-au născut şi trăiesc pe pământul moldovenesc?…prin ce se exprimă acea lezare a demnităţii omeneşti, despre care vorbeau muncitoarele tiraspolene? Doar în proiecte nu-i nici o urmă de interzicere a limbii ruse ca atare: poftim, continuaţi s-o studiaţi la şcoală ca pe unul dintre obiecte: poftim, citiţi în limba maternă literatura rusă, vorbiţi ruseşte în familie, cu prietenii, scrieţi scrisori apropiaţilor, versuri celor iubiţi, dar, totodată, puneţi umărul şi ajutaţi cu fapta la păstrarea limbii celei mai mici republici din Uniune, nu permiteţi pieirea ei sub presiunea enormă a rusificării generale…”.
La fel de elocventă a fost şi scrisoarea trimisă de un simplu locuitor din oraşul Novgorod, E. Iakovlei (str. Păcii, nr. 30/4, ap 39), adresată Parlamentului de la Chişinău, citită acolo, în martie 1992, când se declanşaseră luptele de pe malurile Nistrului.
,,Ruşilor, (scrie rusul din Novgorod, scrisoare reprodusă tot în Memoriile lui M. Snegur, vol. II, p. 551), soarta a făcut să vă legaţi viaţa de republicile baltice şi de Republica Moldova. Mulţi ani aţi trăit şi aţi muncit alături de populaţia băştinaşă datorită politicii de stat privind apropierea dintre naţiuni, formarea unei comunităţi unice – poporul sovietic – şi nici n-aţi observat cum au fost scoase abuziv din circuit limbile naţiunilor băştinaşe, cum au fost date uitării tradiţiile lor naţionale, istoria, cultura. În mod obiectiv, fără ca voi să purtaţi vreo vină, dar cu participarea voastră nemijlocită, era împinsă la fund conştiinţa naţională a letonilor, lituanienilor, estonienilor, moldovenilor. Însăşi noţiunea de ,,conştiinţă naţională” a devenit tabu…
Oamenii veniţi aici cu vreo treabă oarecare se mirau de scenele când ruşii (locali) se aruncau asupra vânzătorilor cerându-le să vorbească doar ruseşte sau când vreun sătean venit la oraş multă vreme nu puteau să găsească vreo persoană ce cunoştea lituaniana, letona, estoniana sau moldoveneasca, pentru a-i putea lămuri cum să ajungă în centrul oraşului.
Ruşii schimbau canalul de televiziune atunci când staţia locală transmitea programul de ştiri în limba naţiunii băştinaşe. Suportând o asemenea presiune, naţiunile băştinaşe la fel ca arcul presat mult, trebuia să se rupă ori să se îndrepte şi să-şi arunce din cârcă acest jug. Şi ele s-au îndreptat, nu s-au rupt. Acesta e meritul, şi nu vina lor. Amintiţi-vă de Rusia: 200 de ani a apăsat asupra noastră cultura tătaro-mongolilor înglobată în cea mai mare parte a statului rus. De la ei au rămas multe elemente în limba şi cultura noastră, dar noi întotdeauna am tins spre independenţa noastră naţională, am luptat pentru ea şi am căpătat-o. atunci de ce îi privăm pe alţii de acest drept?…”
Păcat că asemenea idei nu au fost sau sunt împărtăşite şi de alţi ruşi, inclusiv politicieni.
Adoptarea legilor privitoare la limba şi alfabet în – moment
de răscruce în disputele dintre moldoveni şi rusofonii separatişti.
Deşi reprezentanţii rusofonilor separatişti au susţinut mereu, inclusiv prin mitinguri sau greve politice, că trebuie amânate şi reexaminate prevederile legilor privind limba de stat şi grafia latină, totuşi ei au suferit un prim mare eşec care, cred, a marcat o primă etapă în acţiunile lor, care au dus la separatism, la proclamarea peste un an, la 2 septembrie 1990, a ,,republicii moldoveneşti nistrene”, cu sediul în Tiraspol.
Documentele propuse, au fost mai întâi validate înaintea sesiunii, a XIII-a a Sovietului Suprem, găzduită de sala mare a Teatrului de Operă şi Balet aflat peste drum de Parcul cu aleea clasicilor şi flancat de statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, devenit deja loc tradiţional de întâlnire şi manifestare al moldovenilor, de prima Mare Adunare Naţională, de duminică, 27 august 1989, la care au participat câteva sute de mii de cetăţeni, veniţi din toate colturile republicii, într-o organizare excelentă, fără incidente, făcută de reprezentanţii Frontului Popular din Moldova, (înregistrat oficial ca asociaţie obştească a cetăţenilor, în urma decretului ,,Cu privire la modul provizoriu de înregistrare a asociaţiilor obşteşti ale cetăţenilor din RSS Moldovenească”, adoptat la şedinţa Prezidiului Sovietului Suprem din 25 august 1989, adică în ajun).
Chiar de la începutul lucrărilor, reprezentanţi, ai rusofonilor, deputaţi sau invitaţi, au încercat să pună beţe în roate lucrărilor, de la luări de cuvânt pentru modificarea ordinii de zi, cerând scoaterea legilor privind limba şi alfabetul până nu se va găsi compromisul care i-ar împăca şi pe ei. Sau ca limba rusă să fie legiferată în calitate de a doua limbă de stat, ori măcar să rămână limba de comunicare pe teritoriul republicii. S-a spus ca proiectele prezentate ar fi copii ale variantelor adoptate în republicile baltice. La Tiraspol, doar, se aflau atunci în grevă 39 din cele 43 de întreprinderi din oraş, după spusele primului secretar L. Ţurcan, cerând ca problema alegerii limbii de lucru în genere să fie lăsată în seama sovietelor locale. S-a propus şi organizarea unui referendum privitor la utilizarea grafiei latine, deoarece alfabetul propus este identic cu cel românesc şi astfel se legiferează statutul limbii române (V. Iakovlev, doctor în dreptul colhozurilor, ajuns membru al Academiei de Ştiinţe, un fel de ideolog al Mişcării ,,Edinstovo” şi a separatismului, pe care l-am cunoscut personal în 1990 şi mi-a acordat un interviu în numele grupului deputaţilor rusofoni).
Au fost numeroase momente tensionate pe parcursul celor nu mai puţin de patru zile de dezbateri. Au fost cazuri când deputaţii rusofoni au părăsit sala, motivând că trebuie să vorbească la telefon cu comitetele de grevă de la Tiraspol, Rîbniţa sau Bemder. În final raţiunea a triumfat, mai ales că era o presiune formidabilă din partea masei uriaşe de oameni, care au urmărit în direct dezbaterile, fie în Piaţa din faţa Teatrului de Opera şi Balet, dar şi în faţa televizoarelor sau aparatelor de radio.
Din stenogramele dezbaterilor furtunoase de atunci am reţinut câteva luări de cuvânt ale unor personalităţi ale vieţii politice, de renaştere naţională a moldovenilor de dincolo de Prut, (deoarece cei care locuiau în apropierea graniţei de la Prut au putut să urmărească la televizor acele istorice momente).
Voi începe cu câteva fragmente din ,,Raportul privind proiectele de legi despre limba, prezentat de Mircea Snegur. ,,Pentru a salva limba moldovenească de dispariţie nu-i de-ajuns să fie reglementată doar folosirea ei, ci este necesar ca şi celelalte aproape 40 de procente din populaţia moldovenească a republicii, care în prezent nu cunoaşte, sau slab înţelege moldovenească, să capete posibilitatea de a o învăţa… Limba moldovenească a fost practic scoasă din uz, mai ales la oraşe, şi nu funcţionează nici în sfera de stat, nici în cea de partid, nici în cea socială, ca să nu mai vorbim de domeniul ştiinţei şi tehnicii…
Revenirea limbii moldoveneşti la alfabetul latin a fost susţinută de majoritatea absolută a persoanelor chestionate în urma a două sondaje – sociologic şi sociolingvistic – efectuate de savanţi din republică, totodată, argumente împotriva revenirii scrisului moldovenesc la grafia latină nu s-au dovedit a fi convingătoare. Astfel, în presă, în unele lecţii ţinute în faţa populaţiei cel mai des a fost pomenit faptul că renunţarea la alfabetul rus înseamnă, chipurile, încălcarea unor tradiţii seculare a scrisului în Moldova. În realitate, moldovenii au utilizat secole la rând scrisul chirilic, care nu este una şi acelaşi cu alfabetul rus. Scrierea chirilica propriu-zisă nu mai este folosită de nimeni, nu numai de moldoveni…
Actuala situaţie din republică ne determină să promovăm un bilingvism armonios. Aici trebuie făcute anumite precizări: nicidecum nu e vorba de bilingvismul de acum. Ştim cu toţii că până în prezent, bilingvi erau, în fond, numai moldovenii. Cealaltă parte a populaţiei, cu rare excepţii, vorbea numai o singură limbă…
Prezidiul Sovietului Suprem consideră că limba de stat trebuie să-şi exercite funcţiile în toate domeniile şi pe întreg teritoriul republicii. Însă, în acelaşi regim, şi în special în oraşele Tiraspol, Bender şi Rîbniţa, s-au stabilit termene diferite de intrare în vigoare a legii (1 ianuarie 1996, iar trecerea la grafia latină până în 1995)… Sovietul Suprem poate să prelungească termenele prevăzute. De ar fi dorinţa de a însuşi limba”.
La rândul ei, cunoscuta poetă Leonida Lari, care era atunci deputat al poporului din URSS, a spus: ,,Nu s-a pomenit în vecii vecilor, nici pe o parte a globului pământesc, ca cineva să facă grevă împotriva limbii, numai la noi, în această biată Moldovă, are loc aşa ceva…
Stimaţi colegi ruşi! Dumneavoastră nu sunteţi vinovaţi de cele întâmplate…Aţi fost dezorientaţi, pur şi simplu, de psihoza fratelui mai mare, aţi fost smulşi de pe locurile de baştină şi împrăştiaţi prin lume ca şi unii din copământenii mei. Dar bieţii moldoveni care au umplut oraşele Iunosti, Sugurt nu-şi permit să ceară limba moldovenească de stat şi de comunicare pe teritoriul moldovenesc?” Alt deputat al poporului, scriitorul Ion Druţă, venit special de la Moscova unde locuia şi locuieşte şi acum, a declarat: ,,Tovarăşi, spuneţi-mi, dar unde aţi fost voi în toată perioada, când a predominat dictatul minorităţii, când colhoznicii noştri se încurcau însăilând cu greu frazele, dar vorbeau în altă limbă – limba rusă? Unde aţi fost pe parcursul dezvoltării republicii, când în arhivele ei nu găseşti nici un proces-verbal al şedinţelor Guvernului, Consiliului central al sindicatelor, sau al CC al PCM în limba moldoveneasca? Nici o şedinţă oficială nu s-a desfăşurat în limba poporului băştinaş, dar moldovenii modeşti, niciodată nu s-au plâns că sunt discriminaţi de minoritate…”
La rândul său scriitorul Nicolae Dabija spunea: ,,…a venit timpul ca limba comună să ne fie în sfârşit, datorită lui Gorbaciov, restructurării, şi limba acestei case. Nu numai şi numai limba celor care ne-au păşit pragul şi pe care poporul nostru a ştiut să-i întâmpine cu pâine şi sare. Starea în care a ajuns azi limba este deplorabilă. Iar acordarea statutului de limbă de stat limbii moldoveneşti nu va însemna decât legalizarea ei în drepturi cu limba rusă”.
Regretatul actor Mihail Volontir, şi el deputat al poporului în Sovietul Unional de la Moscova, a fost foarte direct: ,,Limba de stat în republică trebuie să fie numai limba moldovenească, pentru că limba rusă este limba de stat în Rusia… Cu atât mai mult că, în proiectele pe care le discutăm azi, este scris negru pe alb că, Republica Moldova asigură însuşirea de către nemoldoveni a limbii de stat pe gratis, fără bani. Fără bani, adică din buzunarul ţăranului moldovean, găgauz, ucrainean, rus, bulgar – ei vor plăti pentru neglijenţa admisă de atâţia ani sau, ca să fiu mai clar, pentru lenevia noastră…
Faptul că peste o sută de colective de la întreprinderi, reprezentând populaţie nemoldovenească, au declarat grevă şi ne-au avertizat să nu începem sesiunea, constituie unicul caz în istoria omenirii, când cineva anunţă grevă împotriva limbii poporului, pe pământul căruia trăiesc. Asta-i, după părerea mea, prostia numărul unu a secolului XX”. Toate aceste citate, care, consider, totalitatea răspunsurilor raţionale faţă de pretenţiile rusofonilor separatişti, au fost scoase din capitolul special acordat în Memoriile sale de Mircea Snegur, vol. I, pp. 533-600).
Să mai consemnăm drept concluzie, că legile limbii au fost votate în ansamblu cu un singur vot împotrivă. Au trebuit să se supună marii majorităţi şi deputaţii rusofonilor. Pentru ei a fost doar o primă etapă în lupta lor pentru separatism.
De la greve politice la separatism declarat
Votarea legilor privind statutul limbii şi grafia latină de către Sovietul Suprem în istorica zi de 31 septembrie 1989 a însemnat o primă mare înfrângere pentru separatiştii rusofoni, siliţi să voteze şi ei de partea majorităţii. Au votat, dar au decis să nu permită aplicarea legilor în zonele controlate de ei. Întorcându-se în oraşele pe care le conduceau şi manipulau au trecut la ample acţiuni greviste începând cu 2 septembrie şi care au încetat abia spre sfârşitul lunii. Potrivit unui bilanţ statistic la greve au participat 177 de întreprinderi, cu peste 150.000 de muncitori, pierderile economice depăşind suma de 184 milioane ruble (apud M Snegur, op. cit. vol. I pp. 612-613).
Ele au fost coordonate de ,,Comitetul Republican de grevă”, condus de B. Ştefan, care cerea: stoparea activităţii legilor despre limbi ca fiind necorespunzătore constituţiilor URSS şi RSSM, Declaraţiei universale a drepturilor omului, cerând totodată timp de antenă la radio şi televiziune pentru a-şi putea exprima direct şi pe larg revendicările greviştilor, venirea în republică a unei comisii, a Sovietului Suprem al URSS, care să analizeze la faţa locului situaţia.
Comisia specială a sosit operativ, ea fiind condusă de deputatul E. Auelbekov. S-au purtat discuţii ample, cu ,,comitetul de grevă”, mandatul principal al comisiei fiind încetarea grevelor, care afectau, nu doar economia republicii, dar şi pe cea unională. De fapt în acel debut de toamnă, în septembrie 1989, evenimente asemănătoare cu cele din Moldova aveau loc pe întreg teritoriul URSS, ceea ce a constrâns conducerea de la Kremlin să adopte şi publice urgent platforma proprie intitulată ,,Despre politica naţională a Partidului în condiţiile actuale”, la o plenară specială în care se încerca temperarea situaţiilor care deveniseră explozive, urma ca şi la Chişinău să aibă loc o plenară similară, care să dezbată ,,platforma” unională. Dar mai întâi trebuiau stopate grevele.
Reprezentanţii conducerii de la Chişinău au fost nevoiţi să se deplaseze în Transnistria şi să încerce dialogul cu greviştii. La mitingul din 3 septembrie 1989 in Piaţa centrală din Tiraspol erau adunaţi 40.000 de grevişti şi familiile lor. Mircea Snegur, recunoaşte că a fost acolo copios huiduit, fluierat, insultat. La învinuirea adusă că ar fi naţionalist, Snegur a răspuns că el e moldovean, îşi iubeşte poporul, ,,nu pot fără cultura lui specifică şi nu mă voi dezice de el pentru nimic in lume. Totodată, întreaga mea viaţă conştientă am fost un internaţionalist în fire şi pledez pentru prietenia dintre toate popoarele ce locuiesc pe teritoriul Moldovei… Adevărul este că şi familia mea e una internaţionalistă, dar soţia rusoaică, a învăţat limba moldovenească. Aşa că dragi tiraspoleni, în activitatea noastră de mai departe hai să ne bazăm pe aceste realităţi şi concepţii”, a îndemnat el, dar n-a fost apreciat (ibidem. p. 605). Tot el conchide cu amărăciune, după experienţele trăite în acele zile în oraşele rusofone de la Nistru: ,,Orice acţiuni propagandistice în mijlocul populaţiei nemoldovene stârnea ura faţă de moldoveni şi limba lor. Era de ajuns să vorbeşti în limba română în stradă, în salonul mijloacelor de transport în comun sau în locurile de agrement, că pe loc erai considerat om rău, naţionalist… La mitinguri, întruniri şi alte manifestări de la Tiraspol, erau acceptate numai ideile extremiste ale organizatorilor de greve. Propunerile constructive şi apelurile de a găsi căi rezonabile de ieşire din impas erau respinse din start”. (ibidem p.609).
Comisia sosită de la Moscova, prin unii membri a încercat să propună convocarea unei noi Sesiuni pentru a anula legile adoptate, dar în cele din urmă s-a mulţumit cu efectuarea unei expertize juridice a legilor votate, dar cerând şi examinarea propunerii comitetului de grevă privind acordarea statutului pentru limba rusă ca a doua limbă de stat, să se garanteze conducătorilor şi tuturor participanţilor la greve că nu vor fi urmăriţi şi persecutaţi, să se garanteze protecţia juridică tuturor naţionaliştilor, condamnând orice manifestare de naţionalism, şovinism, extremism, iar găgăuzilor să li se soluţioneze chiar în acel an problema autonomiei. S-a încercat adoptarea unui proiect de acord şi stoparea grevelor de pe 8 septembrie, dar ele au continuat încă circa 2 săptămâni, abia la 25 septembrie activitatea reluându-se pretutindeni. Comisia s-a întors la Moscova şi pe baza raportului ei, la 22 septembrie 1989, Comisia pentru Politică Naţională şi Relaţii între Naţiuni a Sovietului Naţionalităţilor al Sovietului Suprem al URSS a adoptat o hotărâre specială ,,Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM”. În ea se consemna că , atât Comisia, cât şi Institutul dreptului de stat al Academiei de Ştiinţe al URSS : ,,n-au fost comise încălcări serioase care ar leza drepturile constituţionale ale cetăţenilor RSSM, din careva considerente, inclusiv independenţa de apartenenţă naţională şi, prin urmare, nu sunt temeiuri pentru a suprima sau întrerupe acţiunea Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM” (ibidem pp.614-615).
Rusofonii au trecut la o nouă etapă cerând deschis autonomie pentru zonele pe care le controlau. Problema a fost pusă mai întâi, conform ziarului ,,Patriot” din 25 august 1989, în apelul unei ,,Adunări a Cetăţenilor din satul Parcani, unde era un uriaş depozit al Armatei a 14 sovietice, în care se impuneau revendicările recunoscute ale liderilor rusofoni, ameninţând că în caz de refuz, îşi rezervă dreptul de a cere autonomie pentru locuitorii din stânga Nistrului şi alipirea acestui teritoriu la RSS Ucraineană”, (apud, ibidem p. 507).
În legătură cu acest ,,salt calitativ”, de la greve politice la autonomie, la separatism, putem împărtăşi opiniile fostului preşedinte Mircea Snegur, direct implicat în acele evenimente. El scrie: ,,Anume în timpul grevelor s-a prefigurat discordia dintre Transnistria şi restul republicii. Mai mult, emisarii Tiraspolului, în momentul în care noi purtam tratative cu comitetul de grevă, cutreierau toate localităţile regiunii, îndemnând cetăţenii la acceptarea separatismului – prin crearea unei autonomii a oraşelor greviste şi a 5 raioane din stânga Nistrului. În felul acesta, directorii şi-au demascat intenţiile lor de perspectivă de către forţele şovine de la Moscova – la rugămintea deputaţilor I.Blohin, B. Palagniuk ş.a. Deci, putem afirma cu certitudine că grevele au fost şi o motivaţie pentru invocarea separatismului … Deja a doua zi după încetarea grevelor la Tiraspol a avut loc întrunirea reprezentanţilor oraşelor şi raioanelor din stânga Nistrului şi ai oraşului Bender. La ea s-a creat o comisie menită să elaboreze argumentele politice, juridice şi economice pentru formarea aşa zisei ,,republici autonome nistrene în componenta rssm”. Cei de la Rîbniţa au propus desfăşurarea unui referendum în problemele autonomiei, atitudinea faţă de grafia latină, creierii în RSSM a unui parlament bicameral, etc. Unicul care s-a pronunţat împotriva ideilor separatiste a fost secretarul II al Comitetului Raional Slobozia al PCM, I Luca, …nu credea în seriozitatea acestor intenţii. Evenimentele ulterioare au demonstrat însă că ne înşelam amarnic”, a conchis peste ani Mircea Snegur (op cit, vol. I, pp.613-614).
Dar, iată şi opinia principalului, încă de atunci lider al separatiştilor de la Tiraspol. Igor Smirnov scrie: Toată puterea reală în Tiraspolul grevist se concentra în mâinile Comitetului Unit de grevă, care a apărut din Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă, format în august. La mitingurile din Tiraspol, se adunau mai mult de 80.000 de oameni! Populaţia oraşului era de 200.000 de locuitori.
Din punct de vedere formal scopurile n-au fost atinse, legile discriminatorii cu privire la funcţionarea limbilor, Sovietul Suprem al RSSM le-a adoptat fără amendamente. Greva a luat sfârşit şi ne-am întors la locurile de muncă…. Însă nu-i chiar aşa! În primul rând, greva a avut o însemnătate organizatorică colosală, consolidând oamenii, călindu-i în discursurile politice. În al doilea rând a fost ruptă blocada informaţională, ţara a aflat adevărul despre cerinţele greviştilor… În rândul 5, eram în căutarea bazei teoretice, care ar fi îndreptăţit tentativele de apărare a drepturilor. Ne-am amintit că Nistrenia a avut statalitatea sa în perioada existenţei RSSM în componenţa Ucrainei în anii 1924-1940, am răsfoit arhivele, literatura istorică şi juridică.
În rândul şase, au început să se unească oraşele şi raioanele viitoarei Republici Moldoveneşti Nistrene, totodată şi oraşul de pe malul drept al Nistrului – Bender, şi a exprimat dorinţa de a intra în componenţa autonomiei (pe atunci era vorba despre autonomie). În rândul şapte, a fost format Consiliu unit al colectivelor de muncă (K.U.K.M), care a unit reprezentanţii clasei muncitoare și intelectualităţii, iar la sate – şi pe săteni… Într-un cuvânt, greva a avut rezultate pozitive” (I. Smirnov, op. cit. pp. 26-27).
Să mai adăugăm. în acelaşi context, că s-a şi trecut la fapte. Astfel, pe 3 decembrie 1989, Sovietul Orăşenesc Rîbniţa a organizat un referendum consultativ la nivel de oraş privind acordarea statutului de teritoriu autonom oraşului Rîbniţa şi formarea ,,republicii autonome transnistrene în componenţa RSSM, în care să aibă drepturi egale toate limbile”.
În luna noiembrie în toată Uniunea Sovietică în ziua de 7, era marcată aniversarea Marii Revoluţii Socialiste Bolşevice, iar trei zile mai târziu, Ziua Miliţiei. În 1989 aceste aniversări au generat evenimente în premieră. Astfel, în dimineaţa zilei de 7 noiembrie, demonstranţii, in frunte cu lideri ai Frontului Popular au blocat accesul în Piaţa (atunci a Victoriei= Pobeda, azi a Marii Adunări Naţionale, unde e sediul Guvernului, Parcul Catedralei, iar pe o latură de intrare în Grădina publică este statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt). Tancurile şi restul tehnicii militare s-au oprit şi au fost nevoite să facă apoi cale întoarsă. A fost unicul caz în URSS de zădărnicire a paradei militare, consemnează M Snegur (p.636), iar istoricii Nicolaie Enciu şi Ion Pavelescu, o consideră drept ,,o strălucită pagină de demnitate naţională, o dovadă că forţa brută putea fi înlăturată şi cu mâinile goale”(apud. Istoria Basarabiei… p.494). Peste alte trei zile, când era Ziua Miliţiei Sovietice, s-a produs un alt incident în urma căruia un miliţian a tras focuri de armă, fapt ce a provocat un protest, blocarea şi incendierea sediului Ministerului de Interne aflat pe Bulevardul central (atunci V. I. Lenin, azi Ştefan cel Mare şi Sfânt). Ministru era Vladimir Voronin, dar atunci a procedat cu tact, i-a eliberat pe demonstranţii reţinuţi şi nu a admis utilizarea armelor. Să mai amintim şi alte două evenimente care au marcat zilele imediat următoare: Pe 12 noiembrie la Comrat a fost convocat un aşa-zis congres extraordinar al găgăuzilor, unde s-a decis formarea ,,republicii sovietice autonome găgăuze” şi a cerut Sovietului Suprem de la Chişinău şi Congresului II al deputaţilor din URSS aprobarea acestei decizii. Apoi pe 16 noiembrie, în urma evenimentelor amintite, pe care nu a reuşit să le preîntâmpine şi controleze, Semion Grosu şi-a depus ,,cererea de plecare” din funcţia de prim secretar al Partidului Comunist fiind înlocuit cu Petru Lucinschi. A urmat pe 21-24 noiembrie 1989, o nouă sesiunea (a XIV-a) a Sovietului Suprem al RSSM, când s-a mai produs, consider, un fapt semnificativ. Atunci deputaţii separatişti nistreni, în frunte cu I. Blohinm V. Solonari, P.Ţîmai, L. Ţurcan, care propuseră trecerea la un parlament bicameral, după modelul de la Moscova, adică şi o cameră a naţionalităţilor, ca legile să fie adoptate, nu cu majoritate simplă, ci cu 2/3 din voturi. Supusă la vot, propunerea acestora nu a acumulat nici treimea de voturi propusă. A fost un nou semnal că ei nu-şi mai pot impune la Chişinău propriile idei. De aceea s-au concentrat pe organizarea noilor alegeri la nivel republican, ca să trimită şi mai mulţi deputaţi la Chişinău, iar în paralel să continue acţiunile de reclamare a autonomiei.
Alegerile, primele cu candidaturi multiple sau alternative, au avut loc în două tururi de scrutin, pe 25 februarie şi 10 martie 1990. Pentru cele 380 de mandate de deputat au fost 1892 de candidaţi, adică de la 2 la 20 pe un loc!. De data aceea s-a produs o ,,primenire” radicală, 338 dintre deputaţi fiind aleşi pentru prima dată. Interesantă şi decisivă a fost însă componenţa etnică nouă, în Soviet, (care va purta în curând numele de Parlament) au fost aleşi 259 moldoveni, 57 ruşi, 35 de ucraineni, 8 bulgari şi 13 găgăuzi. Ei se vor grupa pe ,,fracţiuni”: Viaţa Satului = Agrarieni, Democraţi = Frontişti, Independenţi, Sovieţkaia Moldavia = transnistreni şi Budjac=al găgăuzilor şi altor deputaţi din sudul tarii.
Între timp în zona Transnistriei, unde după mărturisirile lui Smirnov, reprezentanţii Comitetului unit al colectivelor de muncă au obţinut majoritatea ,,ca să nu spunem toate mandatele, iar el, deşi mai tânăr (fiind născut în 1941 tocmai în peninsula Kamciatka de la Pacific, deci avea 49 de ani) a fost trimis ca deputat la Chişinău”. Înaintea alegerilor parlamentare, pe 28 ianuarie 1990 la Tiraspol s-au organizat un referendum prin care se cerea acordarea pentru oraşul Tiraspol a statutului de teritoriu autonom şi oportunitatea intrării oraşului cu suburbiile sale (Dnevstrovsc, Cremenciug) în componenta r.s.s. nistrene, în cazul în care va fi formată.
Noul parlament de la Chişinău şi-a început lucrările în noua clădire special ridicată (unde se află sediul Președinției, peste drum de cel al fostului Comitet Central, unde e acum Parlamentul).
Înainte de a discuta despre activitatea noului for parlamentar (la care am asistat personal, ca prim corespondent de presă venit din România, transmiţând periodic timp de peste un an, începând de la sfârşitul lui aprilie 1990, corespondenţe pentru Radiodifuziunea Română la Bucureşti), trebuie subliniat un alt fapt care a avut o înrâurire deosebită asupra vieţii politice, nu doar de la Chişinău, dar şi de la Tiraspol.
Este vorba de Revoluţia română, care a dus la răsturnarea regimului Ceauşescu şi desfiinţarea Partidului Comunist. Prutul înceta să mai fie o frontieră nepenetrabilă, zidul cu sârmă ghimpată dintre fraţi. Pentru cei de la Tiraspol ,,pericolul fraternizării, a unirii cu România”, devenea o perspectivă tot mai concretă şi înfricoşătoare pentru ei, cei care ne numeau ,,fasciştii ocupanţi români!). Noi, cei din România prinşi în vâltoarea evenimentelor tumultoase de atunci, poate că am uitat de acele manifestări de solidaritate cu adevărat frăţească. Să amintesc doar faptul că pe 28 decembrie 1989 a venit la Bucureşti un grup de 35 de medici înzestraţi cu echipamente, plus medicamente în valoare de 25.000 de ruble, s-au colectat şi expediat până pe 3 ianuarie 1990, 123 de vagoane, 5 avioane, plus numeroase camioane totalizând 2500 tone mărfuri alimentare şi industriale, s-au strâns şi predat 3542 litri de sânge de la 12.000 de donatori voluntari (apud M Snegur. op. cit. vol. I p. 673). Am asistat personal la venirea a 5 camioane cu ajutoare peste barajul de pe Prut de la Stînca-Costeşti.
Primul legislativ ales în mod democratic şi-a desfăşurat lucrările primei sale sesiuni în perioada 17 aprilie – 28 iulie 1990, când a adoptat o serie de hotărâri deosebite privind evoluţiile viitoare, fiind totodată şi ultima în care la lucrări au participat şi deputaţi aleşi în zonele rusofone, de la Bender şi dincolo de Nistru. În urma eşecurilor suferite ei au decis să se retragă definitiv făcând pasul decisiv pentru separatism.
Privind cronologic desfăşurarea lucrărilor şi confruntările, opoziţia deputaţilor rusofoni separatişti, primul moment tensionat a fost legat de adoptarea simbolisticii naţionale, adică a tricolorului. Au votat 22 deputaţi împotrivă şi au fost 14 abţineri, (să ne amintim că erau atunci 57 deputaţi ruşi, 35 ucraineni şi 13 găgăuzi). Din 1940, când au venit sovieticii, au impus un drapel în culorile roşu – verde – roşu, care, potrivit Comisie ce a studiat amănunţit evoluţia simbolisticii a fost în perioada medievală steag turcesc al flotei otomane care naviga atunci pe Dunăre, Nistru şi Prut. ,,Nistrenia” lui Igor Smirnov a păstrat acelaşi drapel care flutură acum pe clădirile oficiale de la Bender şi de dincolo de Nistru. De amintit că, doar cu un an înainte, la plenara CC din 11 mai 1989, primul secretar Semion Grosu declara de la tribună: ,,În ultimul timp, la mitinguri şi manifestaţii, tot mai des este înălţat drapelul roşu – galben – albastru, care, chipurile, este drapelul tradiţional al Moldovei. În realitate însă conform informaţiilor care s-au păstrat din timpul domniilor lui Ştefan cel Mare,. Petru Reareş şi Ieremia Movilă, nici steagurile militare, nici cele domneşti nu au fost asemănătoare tricolorului. Este ştiut că tricolorul, pentru prima data, a apărut în anii 30 – 40 ai secolului XIX, în cnezatul Valahilor care ulterior, a devenit drapelul oficial al statului burghez român, format în urma unirii cnezatelor” (apud. M Snegur, I p. 483). În fond, aceasta era teza oficială a istoriografiei sovietice.
Dacă la Chişinău, pe 27 aprilie 1990 tricolorul a fost arborat solemn pe noua clădire a parlamentului (de către deputatul Gh. Ghimpu, cel care pătimise pentru că susţinuse cauza naţională), în oraşele transnistrene, s-a interzis arborarea sa ori a fost smuls şi distrus acolo unde s-a reuşit punerea sa. Motivaţia o găsim în primul rând în memoriile deja citate ale liderului lor, I. Smirnov: ,,Acest drapel, identic cu cel românesc, trezea memoria oamenilor, amintirea despre ocupaţia română. Ar fi fost straniu, dacă deputaţii aleşi în Soviete ar fi arborat tricolorul deasupra clădirilor oficiale (în Chişinău de acum se vorbea despre unirea ,,a două state româneşti”). Deşi în Slobozia şi în Dubăsari secretarii comitetelor raionale de partid şi preşedinţii Sovietelor şi comitetelor executive într-adevăr au încercat arborarea drapelului nou… Însă ele erau smulse în decurs de o zi” (I. Smirnov, op. cit. p.35).
O cu totul altă atitudine a avut un alt conducător, tot rusofon, dar care a înţeles imperativele noi. Este vorba tot de primul secretar de la Bălţi, V.Iovv, care după ce a votat în Parlament pentru, revenit acasă la Bălţi, a organizat un mare miting şi într-o atmosferă solemnă a arborat pe clădirea Sovietului raional Tricolorul. (Tot el a dispus editarea ziarului raional şi în grafie latină, cu sprijinul redacţiei ,,Clopotul” de la Botoşani).
Un alt moment de controversă a fost în 31 mai când s-a discutat proiectul de hotărâre de recunoaştere a independenţei Lituaniei, asemenea act fiind apoi adoptat numai de conducerea de la Chişinău, dintre republicile unionale. Aceasta însemna în fond separatism faţă de URSS, dar Smirnov şi ai săi puteau concepe şi accepta, dar fără dezlipirea de Moscova.
Pe data de 6 mai 1990, în organizarea Fronului Popular din Moldova şi al Ligii Culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni din România a avut loc ,,Podul de flori” cea mai mare întâlnire de suflet a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, la care au participat nu doar locuitori din zonă, ci şi cei veniţi din diferite părţi ale României şi Republicii Moldova. A fost un prilej de revedere peste decenii ale unor rude, dar atunci s-au şi legat spontan prietenii, urmate de vizite reciproce şi chiar de căsătorii.
A fost de data aceasta un prilej de agitare a românofobiei, a pericolului unirii iminente cu România ş.a.m.d, întreg arsenalul propagandei de tip sovietic. Spre exemplu, un şef din cadrul trupelor de grăniceri sovietici de la Prut a declarat presei că pentru 6 mai naţionaliştii români şi cei moldoveni planifică nimicirea fortificaţiilor de frontieră dintre România şi Republica Moldova. Informaţia a fost preluată şi amplificată, nu doar de presa de la Tiraspol sau Bender, dar şi la Moscova, cotidianul ,,Izvestia” a scris ca Frontul Popular agita lumea pentru trecerea hotarului în semn de protest contra existentei sale pe râul Prut, etc.
Situaţia era în continua tensionare atât dincolo de Nistru, dar şi la Chişinău, într-o corelaţie strânsă. La Chişinău, în şedinţele deputaţilor rusofoni, au avut surpriza neplăcută ca unul din deputaţii din zonă, doamna L. Dicusar, a dat citire unui apel al moldovenilor din Tiraspol în care li se cerea parlamentarilor să le ia apărarea. Aceştia erau persecutaţi prin toate mijloacele: mulţi erau nevoiţi să părăsească oraşul din cauza batjocorii la care erau supuşi, faptul că cei 30.000 de moldoveni nu dispuneau de nici o şcoală sau grădiniţă în limba lor, deputaţii rusofoni au refuzat să-şi primească mandatele în Sovietul orăşenesc scrise în grafia latină, iar Institutul pedagogic se transforma într-o instituţie exclusiv rusofonă (ceea ce s-a şi întâmplat). Semnatarii apelului au cerut venirea unei comisii pentru a vedea situaţia la faţa locului. Ea s-a deplasat, a scris raportul, dar situaţia nu s-a a ameliorat, ci din contră. Alte sesizări au venit, de exemplu, de la o şcoala tehnică de medicină veterinară din raionul Grigoriopol, unde elevii moldoveni erau terorizaţi pentru că refuzau să acorde ajutor bănesc greviştilor de la Tiraspol. În plus deputata L. Dicusar era şicanată, organizându-se la Tiraspol mitinguri pentru condamnarea ei datorită curajului de a citi apelul moldovenilor persecutaţi, scriindu-se şi lozinci defăimătoare pe pereţii locuinţei sale. Singurul ziar în limba română care mai apărea la Tiraspol ,,Adevărul nistrean” a fost închis cu motivaţia lipsei de finanţare. Pentru ziarele rusofone erau resurse financiare.
Între timp, la Chişinău s-a produs un incident încă nedeplin edificat, deşi au trecut două decenii de atunci. Deoarece şedinţele deputaţilor erau transmise la radio cei din preajma clădirii, din oraş şi din ţară urmăreau dezbaterile şi le comentau. Unii aplaudau sau huiduiau pe unii deputaţi la intrarea în clădire. În seara de 22 mai 1990, la ieşirea de la şedinţă deputaţii din grupul ,,Sovieţkaia Moldavia” au fost atacaţi, loviţi de un grup de ,,gardişti” (un fel de gărzi naţionale apărute în acele zile, ca răspuns la organizarea unor ,,detaşamente de apărare” ale rusofonilor nistreni, după mitingul moldovenilor de la Varniţa, o suburbie a Benderului (acum acolo la Varniţa o stradă desparte teritoriile aflate sub administraţia puterii de la Chişinău şi a celei separatiste de la Tiraspol!). În Memoriile sale M Snegur scrie: ,,Rămâne o enigmă cine i-a organizat. Cum au apărut, aşa au şi dispărut. Se zvonea că animatorul, creierii unei asemenea forţe (Garda Naţională n.a.) ar fi dl. A. Ţurcanu. Dar în virtutea evenimentelor schimbătoare şi a dispariţiei ,,gardiştilor”, aşa şi nu s-a revenit în investigarea cazului dat (p.774). Ca urmare deputaţii rusofoni au părăsit sesiunea Sovietului Suprem în 23 mai. A urmat scandalul mediatic, presa de limbă rusa dezlănţuindu-se.
În una din şedinţele Sovietului Suprem de la Moscova deputatul poporului al URSS, transnistreanul B.Palagniuk a dat citire apelului grupului de deputaţi agresat ,,Sovieţkaia Moldavia”, arătând că ei au părăsit Legislativul Moldovei din cauza atitudinii ostile din partea preşedintelui şi a celorlalţi deputaţi, neavând la Chişinău condiţii pentru a-şi exercita mandatul dat de alegatori, iar ei au revenit acasă să-şi asigure condiţii de lucru prin crearea autonomiei transnistrene în componenţa Uniunii Sovietice.
Adevărata cauză a părăsirii Parlamentului de la Chişinău o recunoaşte, într-un fel mai târziu, însuşi liderul lor, Igor Smirnov în memoriile sale. Atunci el tocmai fusese ales la începutul lui aprilie 1990, ca preşedinte al Sovietului orăşenesc Tiraspol, învingându-l pe vechiul nomenklaturist L. Ţurcan, care fusese secretarul comitetului raional. Despre participarea sa şi a tovarăşilor săi de idei el mărturiseşte: ,,În sala parlamentului toate erau hotărâte din timp, după părerea mea, încă până la deschiderea sesiunii. Nouă nu ne dădeau voie să spunem nici un cuvânt. Însă noi nu ne lăsam bătuţi. Din nou încercam a lua cuvântul. Dar totul era în zadar, votând ei nu luau în consideraţie propunerile noastre. În aşa mod îi interesa problemele minorităţilor!… În Sovietul Suprem nu chiar toţi erau naţionalişti, recunoaşte Smirnov. Erau mulţi deputaţi care nu împărtăşeau ideile naţionaliştilor, de exemplu, deputaţii agrarieni… În parlament toate încercările deputaţilor din ,,Intevijenie” care au format grupul ,,Sovieţkaia Moldavia” în componenţa căreia am intrat şi noi, sufereau eşec după eşec, însă, aceasta şi mai tare întărea convingerea noastră: N-aveam ce căuta aici – timp pierdut în zadar (ibidem pp.33 si 36).
Rămânând ,,acasă”, deputaţii rusofoni separatişti au convocat pe 2 iunie în satul Parcani, având în preajmă o importantă bază militară sovietică, aşa numitul ,,congres al deputaţilor de toate nivelurilor din zona nistreană”, unde au hotărât crearea unor zone economice libere, formând pentru aceasta un consiliu coordonator, cu prerogative prin care legile adoptate la Chişinău puteau avea efecte acolo numai după aprobarea lor de către acel consiliu. Aceste hotărâri au fost luate în pofida protestelor, a atenţionării celor prezenţi de către reprezentantul oficial al Parlamentului de la Chişinău, V. Puşcaş. Astfel s-a început constituirea acolo de organisme proprii de putere, menite să le dubleze pe cele republicane cu investitura Chişinăului.
Situaţia era tensionată nu doar în Republica Moldova, dar şi la nivel unional. La Moscova Congresul deputaţilor poporului din URSS a condamnat într-o declaraţie proprie pactul Molotov-Ribbentrop, iar cele trei republici baltice, hotărâseră să părăsească Uniunea. Ca urmare, încercând să salveze situaţia, la şedinţa Consiliului Federaţiei din 12 iunie 1990, Mihail Gorbaciov, care va fi reales secretar general al partidului la Congresul ţinut în perioada 2-13 iulie (când l-a învins la vot pe Ligaciov) a propus un nou tratat unional. Atunci a apărut contrapropunerea susţinută de Boris Elţîn de realizare, nu a unei uniuni sau federaţii, ca până atunci, ci a unei confederaţii, prin tratate directe dintre republicile unionale. Aceasta însemna ca majoritatea absolută a funcţiilor centrului să fie transmise republicilor confederate, inclusiv toate întreprinderile industriale, până atunci direct subordonate Moscovei. Ori aşa ceva însemna un fapt inadmisibil, mortal, pentru conducătorii rusofonilor din oraşele de pe Nistru. Însemna să accepte astfel ,,jugul” moldovenilor de la Chişinău. În plus, la Moscova, Elţîn şi Sovietul Federatiei Ruse adoptase deja declaraţia despre suveranitate. Exemplul a fost repede urmat de Chişinău şi în alte republici unionale.
Pe 23 iunie 1990 parlamentul a adoptat cu majoritate absolută de voturi ,,Declarată cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Potrivit textului; ,,Republica Sovietica Socialistă Moldova, este un stat unitar indivizibil (art.3), prioritatea Constituţiei şi a legilor RSS Moldova pe întreg teritoriul ei. Legile şi alte acte normative unionale se pun în aplicare în Moldova numai după ratificarea (aprobarea) lor de către Sovietul Suprem al Republicii, iar efectele celor aflate în vigoare, dar care contravin suveranităţii Moldovei se suspendă (art.5). Ca stat suveran, RSS Moldova are dreptul să intre în uniuni de state, delegându-le benevol unele împuterniciri, să retragă aceste împuterniciri sau să iasă din aceste uniuni în modul stabilit prin tratatul în vigoare (art.6). În Republica Sovietică Socialistă Moldova se instituie cetăţenia republicană (art.8). Republica Sovietică Socialistă Moldova, ca subiect egal în drepturi al relaţiilor şi tratatelor internaţionale se declară zonă demilitarizată (art.12) şi Prezenta Declaraţie serveşte drept bază pentru elaborarea noii Constituţii a RSS Moldova, perfecţionarea legislaţiei republicane şi drept punct de plecare în pregătirea şi încheierea Tratatului unional dintre RSS Moldova şi comunitatea statelor suverane (art.13 ultimul).
În aceeaşi zi, 23 iunie 1990 a fost aprobată şi hotărârea ,,Cu privire la avizul comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-juridică a tratatului sovieto-german de neagresiune şi a protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi consecinţele lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord”. Câteva precizări: comisia amintită fusese instituita de Prezidiu la 11 ianuarie 1990; în acea perioadă oficialităţile de la Kiev se pregăteau să sărbătorească în regiunea Odesa, adică în sudul Basarabiei ,,Aniversarea a 50-a a reunirii Basarabiei cu RSS Ucraineană”!, iar peste un an, pe 26 iunie 1991, la Chişinău a avut loc Conferinţa internaţională cu genericul ,,Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia”.
Ce a însemnat aceste noi evoluţii pentru liderii separatişti? Aflăm răspuns tot în memoriile liderului lor Igor Smirnov: ,,Pe data de 23 iunie 1989 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Declaraţia de suveranitate, prin aceasta a început procesul de ieşire din URSS…Ce înseamnă acest pas a legislativului din Chişinău pentru Nistreni? Doar una – claritatea finală a perspectivei. Dorind să rămână în componenţa statului unitar – URSS, trebuia să luptăm pentru crearea statului propriu, propriei republici. Cu atât mai mult că baza juridică pentru crearea Republicii Nistrene a pregătit-o însuşi parlamentul Moldovei, adoptând la 23 iunie concluziile comisiei speciale în privinţa pactului Ribbentrop-Molotov, prin care se recunoştea că RSSM a fost formată nelegitim, înseamnă că Tiraspolul, raioanele Kamenka, Rîbniţa, Dubăsari, Grigoriopol şi Slobozia, care până la acel moment erau, în componenţa Ucrainei, de asemenea au fost incluse nelegitim în componenţa RSSM” (op. cit. pp. 39-40).
A urmat o ,,vacanţă de vară” a parlamentarilor, iar la apariţia toamnei, pe 31 august 1990 a avut loc o mare manifestare de suflet în Chişinău, un spectacol grandios pentru a marca prima aniversare a adoptării Legilor privind limba şi alfabetul sărbătoarea ,,Limba noastră” .
Pentru reprezentanţii rusofonilor din stânga Nistrului ,,vacanţa de vară”, ca deputaţi în Sovietul Suprem al Republicii a reprezentat, nu un timp al meditaţiei, ci al acţiunii. Atât evoluţiile politice de la Chişinău, cât şi cele de la Moscova nu prevesteau nimic bun pentru ei, decât perspectiva pierderii funcţiilor şi implicit a privilegiilor lor şi a clientelei aduse în oraşele industrializate forţat. Aşa cum a arătat un deputat rusofon de la Tiraspol, beneficiile întreprinderilor de acolo, toate de subordonare unională, păstrau numai jumătate din beneficii pentru ,,dezvoltare”, numai 10 procente dând la bugetul local. Ca urmare aveau ,,baza financiară” pentru a face greve şi proclama separatisme, în condiţiile în care noul guvern de la Chişinău condus de Mircea Druc a trecut la implementarea primelor elemente ale economiei de piaţă. Să mai amintesc că la nivelul întregii Republici numărul moldovenilor care ocupau posturi de conducere era de 49,8%, potrivit datelor lansate de revista moscovită ,,Argumentî i factî”, în timp ce în republicile baltice şi caucaziene el varia între 90-99%!! Ori în restul republicii, după 1989 începuse acţiunea de promovare a conducătorilor locali, ceea ce a ajuns să îi înspăimânte pe conducătorii rusofoni şi neamurile lor aduse odată cu ei. În condiţiile în care RSS Moldova avea cea mai mare densitate a populaţiei (127 locuitori pe kmp), dar şi cei mai mulţi pensionari (veniţi din URSS), cu cea mai mare pondere a populaţiei rurale (52%), şi cea mai redusă cota de locuinţe noi pentru populaţia locală (se aştepta 10-15 ani pentru un apartament sau o cameră la cămin). În condiţiile în care au continuat să vină ,,specialişti” rusofoni, se înregistrau circa 150.000 de şomeri, din care marea majoritate erau moldoveni.
În asemenea condiţii, spre deosebire de alte republici, cum ar fi cele baltice sau caucaziene, rusofonii au fost înlăturaţi sau constrânşi la supunere, apărând separatisme, dar pe baze etnice şi religioase (Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno Karabah). Ori în cazul Transnistriei, nu e asemenea conflict, ci doar pe baze de interese personale ale unei oligarhii conservatoare, mafiote, dornică să-şi păstreze privilegiile din perioada sovietică.
Reacţii la proclamarea ,,republicilor” separatiste Găgăuzia şi Transnistria
Ca şi în urmă cu un an, rusofonii i-au scos la ,,înaintare” pe găgăuzi, care pe 9 august 1990 au convocat la Comrat ,,Congresul deputaţilor poporului de toate nivelurile” şi care au proclamat Republica Autonomă SS Găgăuzia. Curios, dar semnificativ, găgăuzii se opuneau limbii şi alfabetului legiferate la Chişinău, dar proclamau renaşterea lor naţională folosind pe mai departe limba rusă. I-au susţinut doar transnistrenii, nu şi bulgarii din satele vecine.
Situaţia social politică agravându-se Prezidiu Sovietului Suprem a hotărât convocarea unei sesiuni extraordinare pe 2 septembrie 1990. Era într-o zi de duminică, frumoasă, cum au fost şi celelalte, vineri fiind sărbătorită cu fast prima aniversare a adoptărilor legilor privind limba de stat şi grafia latină.
De la tribună, Mircea Snegur, care era preşedintele Sovietului, şi care ştia ca în acele ore ale dimineţii la Tiraspol se întrunise alt Congres, care să consfinţească secesiunea transnistreană, a rostit un discurs calificat de el însuşi în Memoriile sale, ,,cea mai dură cuvântare din viaţa mea. Le-am spus separatiştilor tot ce mi se acumulase pe suflet.” Iată câteva fragmente: ,,forţele reacţionare, antirestructuriste … s-au dezlănţuit cu o furie şi obrăznicie fără precedent… Nu le place limba noastră, alfabetul ei, nu le place istoria acestui popor. Le plac numai pâinea, vinul, fructele şi legumele, carnea si toate celelalte bunuri pe care acest popor le produce. Le plac numai casele, apartamentele şi vilele înălţate tot de acest popor… Lor le-a plăcut şi le mai place şi astăzi, să cârmuiască acest popor fără a şti măcar să-i spună ,,bună ziua” şi ,,la revedere”… pentru prima dată în istoria omenirii au fost organizate greve împotriva limbii şi alfabetului unui popor băştinaş…ei fac tot posibilul pentru a menţine măcar unele structuri pentru a-şi păstra astfel actualele poziţii, adică au grija mai mult de propria lor piele, de propriile foloase şi nicidecum de interesele celor pe care chipurile, îi reprezintă… ei susţin că nu mai sunt cetăţeni ai Moldovei, dar rămân, a fi doar cetăţeni ai Uniunii RSS”. În aceeaşi cuvântare Snegur a informat asistenţa, iar prin transmisia radio, întreaga Republică, că în noaptea care trecuse, ministrul de interne de la Moscova, A. Bakatin, a îmbarcat şi dus de la Chişinău la Tiraspol un batalion al regimentului de intervenţii, pentru a se desfăşura în condiţii de maximă securitate lucrările Congresului separatiştilor, ceea ce demonstra fără tăgadă că-i sprijină!.
De aceea, atunci, s-au luat două hotărâri istorice: instituirea funcţiei prezidenţiale şi crearea primelor detaşamente a viitoarei armate naţionale, sub numele de carabinieri.
La orele prânzului, când şedinţa s-a încheiat, o mulţime de oameni s-au adunat în faţa sediului Sovietului – Parlament, manifestând zgomotos şi scandând numele celor doi Mircea (Snegur şi Druc) şi cerând arme spre a porni ca voluntari contra celor de la Tiraspol şi Bender! La anunţarea hotărârii constituirii unităţilor de carabinieri s-au adunat primii solicitanţi, chiar acolo în piaţă. Cu greu s-a dispersat mulţimea.
A doua zi, luni, 3 septembrie 1990, a avut loc o şedinţă maraton. Eram atunci singurul ziarist străin prezent la Chişinău, iar radioul şi televiziunea locală nu puteau răzbate cu emisiunile lor dincolo de frontiere. Ca urmare, relatările mele pentru Radio Bucureşti au fost preluate şi de marile agenţii de presă internaţionale, cele de la Moscova mai mult dezinformând opinia publică. Dar iată textul relatării transmisă atunci, pe 3 septembrie 1990: ,,În condiţiile în care s-a anunţat proclamarea Republicii SS Moldoveneşti Transnistrene – condusă de un Consiliu din 50 de rusofoni, în frunte cu Igor Smirnov, venit doar de 3 ani în Republică, preşedintele Snegur a informat Sovietul Suprem şi întreaga ţară – lucrările fiind transmise direct la radio şi televiziune – că a avut o convorbire telefonică cu preşedintele Uniunii Sovietice, Gorbaciov, ce şi-a exprimat preocuparea şi îngrijorarea în legătură cu situaţia apărută în Moldova… În acelaşi context al afirmării suveranităţii a avut loc semnarea primului comunicat oficial după tratativele dintre delegaţiile Moldovei Suverane şi Federaţia Rusă în care este recunoscută reciproc suveranitatea, dreptul de a deveni subiect al dreptului internaţional, de a dispune de bogăţiile şi resursele proprii. S-au pus astfel bazele concepţiei viitorului Tratat cu privire la principiile relaţiilor interstatale dintre cele două republici sovietice. În cursul serii, după discuţii ample, a fost votată legea cu privire la instituirea postului de Preşedinte al Republicii. În aplauzele asistenţei, după scrutin, a fost investit ca prim preşedinte al Republicii, domnul Mircea Snegur, care până acum a îndeplinit funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem”.
Am coborât din lojele pentru presă, împreună cu colega de la radio Moldova, Maria Trifon, şi i-am luat interviu primului Preşedinte. L-am întrebat tranşant: Ce a discutat cu Gorbaciov în cele două convorbiri telefonice pe care, aşa cum a spus de la tribună, le-a avut cu şeful de la Kremlin. A zâmbit şi mi-a dat un răspuns diplomatic. Înregistrarea nu o puteam transmite la Bucureşti, pentru că nu erau circuite speciale. Eu relatam doar telefonic, când mă sunau din redacţie. Aşa că am luat trenul de seară, am ajuns la Iaşi, am transmis interviul difuzat dimineaţă la radiojurnalul de ora 7 şi aveam să aflu, a fost preluat apoi de marile agenţii. Am revenit apoi la Chişinău şi în următoarea relatare (de marţi 4 septembrie) am arătat, că ,,în aceea zi, s-a trecut la constituirea primelor două detaşamente de carabinieri, a câte cinci sute de oameni fiecare, formate din voluntari în vârstă de până la 30 de ani, care vor fi puse la dispoziţia preşedintelui Republicii şi a Consiliului Prezidenţial aflat în curs de constituire, pentru apărarea ordinii şi integrităţii teritoriale a Republicii… Şi astăzi, pe adresa Sovietului Suprem au sosit sute de telegrame şi scrisori, semnate de mii şi mii de cetăţeni, inclusiv din raioanele de sud şi din stânga Nistrului, în care sunt condamnate acţiunile liderilor separatişti. De altfel, mulţi dintre deputaţii aleşi în acele zone au arătat că participanţii la aşa zisele congrese separatiste de la Comrat şi Tiraspol, nu au avut mandatul tuturor locuitorilor pe care pretind ca i-ar reprezenta. Sovietul Suprem de aici de la Chişinău a hotărât în această seară în încheierea lucrărilor sale, trimiterea, începând de mâine, a unor grupuri de deputaţi în cele două zone, pentru a susţine acţiunile antiseparatiste ale populaţiei locale şi a lua măsuri împotriva separatiştilor”.
Peste aproape 3 săptămâni (pe 20 septembrie) aveam să transmit din nou: ,,Aici la Chişinău, cât şi în republică continuă eforturile pentru detensionarea situaţiei de criză provocată de acţiunile separatiste. Astfel, parlamentarii, cât şi membri ai Guvernului sunt prezenţi în sudul şi estul Republicii, întâlnindu-se cu diferite categorii de cetăţeni pentru a le explica adevăratele intenţii şi interese ale separatiştilor. Astfel, în ultimele zile a avut loc o Mare adunare naţională la Larga, în raionul Dubăsari din Transnistria, la care a luat cuvântul preşedintele Mircea Snegur, care a subliniat: ,,Să nu uităm ca Moldova noastră a fost deja împărţită cu forţa de către cei care acum se află la groapa de gunoi a istoriei. Tot acolo le este locul şi ucenicilor lor, care din anumite interese, încearcă şi astăzi să croiască harta Moldovei!” La rândul său, Guvernul şi-a desfăşurat şedinţa lărgită în deplasare la Dubăsari pentru a cunoaşte şi soluţiona problemele ce se ridică în acest raion şi în ansamblu în zona de dincolo de Nistru. Elementele separatiste au manifestat zgomotos, insultând-ul la Primul Ministru Mircea Druc şi au pătruns cu forţa în clădirea Comitetului executiv raional şi a dat jos şi profanat drapelul de stat, Tricolorul, ceea ce a determinat în urmă cu două seri un impresionant miting de protest în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău. În acelaşi context Procuratura republicii a trecut la intentarea de procese penale pentru încălcarea Constituţiei şi ultragierea simbolului naţional statal, Tricolorul.”
Asemenea momente au continuat şi pe parcursul anului următor 1991. atunci a avut loc şi la Chişinău, în Sovietul, devenit între timp Parlament, regrupări, au apărut şi s-au înregistrat primele formaţiuni politice, cum a fost gruparea agrarienilor ,,Viaţa Satului”, care a devenit Partidul Democrat Agrar, al preşedinţilor de colhozuri şi solhozuri, care vor guverna ţara timp de un deceniu. S-a scindat şi Frontul Popular apărând şi gruparea ,,Suveranitatea”. Chiar şi la comunişti au avut loc sciziuni, după plecarea lui Petru Lucinschi, apărând platforma unională, condusă de Grigore Eremei şi cea independentă, democratică naţională, care l-a ales în fruntea ei pe Antioh Grajdieru. A urmat înlăturarea lui Mircea Druc şi formarea unui nou guvern condus de Valeriu Muracschi (28 mai 1991)
Să mai amintesc că într-o altă duminică, pe 6 iunie 1991 a avut loc un nou Pod de flori, de data aceasta pe malul românesc. A fost aceeaşi însufleţire, oaspeţi veniţi nu doar din judeţele limitrofe, dar şi din Transilvania, Banat sau Oltenia, dornici să-i cunoască pe fraţii de peste Prut.
Dacă la Chişinău ori Moscova continuau disputele şi tensiunile, la Tiraspol se păstra acea ,,unitate de monolit” în jurul liderilor care îşi vedeau mai departe de ,,feuda”, de privilegiile lor. Situaţia avea să se schimbe în urma marilor evenimente de la Moscova, de unde le venea principala susţinere: între 19-23 august 1991, ,,puciul” contra lui Gorbaciov şi reformelor sale, urmată de proclamarea în lanţ a independenţei republicilor unionale: pe 24 Ucraina şi pe 27 august 1991, cea a Republicii Moldova. Ne amintim că am urmărit în transmisie directă derularea evenimentelor de la Chişinău, iar guvernul condus de Petre Roman, a decis în direct, la câteva minute după proclamare, recunoaşterea noului stat, vecin, Republica Moldova.
Dispariţia URSS şi consecinţele ei.
S-a discutat mult despre acel moment pe ambele părţi ale Prutului, legat de oportunitatea unirii atunci a celor două state. Eu mi-am exprimat atunci scepticismul încă cu un an înainte, încercând să arăt entuziaştilor unionişti să fie mai realişti, pentru că nomenklatura nouă a moldovenilor abia se instala în fotoliile unde stătuseră rusofonii şi se simţeau foarte bine în postura de şefi, de nacialnîci, cum li se spunea în vocabularul sovietic. Ori o unire, repede, atunci, ar fi însemnat să vină alţii, mai pregătiţi, unii de dincoace de Prut, din România, ori propaganda sovietică le-a vorbit numai de rău despre administraţia interbelică românească. Ori pericolul unirii, a ,,fasciştilor români”, continuă să-i sperie, inclusiv pe moldovenii aflaţi sub stăpânirea regimului separatist condus de Igor Smirnov şi avându-l ca preşedinte al sovietului lor pe moldoveanul transnistrean, Grigore Mărăcuţă!
Aşa cum am mai arătat cele peste 160 de întreprindei industriale existente în teritoriul autoproclamatei republici erau de subordonare unională, adică depindeau doar de ministerele de la Moscova, care nu prea au luat în seamă protestele Chişinăului. Situaţia a început să se schimbe după ce URSS a dispărut, în urma demisiei preşedintelui ei, abia ales, Mihail Gorbaciov, rămas fără ţară, în urma deciziei celor trei lideri ai ,,republicilor slave” întruniţi la Brest (4 decembrie) şi care au decis părăsirea Uniunii. Desprinderea a fost grea pentru toata lumea, mai ales că ea s-a făcut brusc, peste noapte. Gândiţi-vă că erau 16 republici într-un angrenaj ţesut în atâtea decenii, care s-au destrămat în ore şi zile. Spre exemplu, avioanele, vagoanele, locomotivele aflate în acel moment pe teritoriul unei republici au rămas pe teritoriul ei naţional. La fel şi forţele armate sau de interne. Aşa s-a trezit, tot ca exemplu, Republica Moldova cu avioane de luptă sau civile mult peste necesarul ei. La nivel militar ordinele de la Moscova au venit astfel ca unităţile militare staţionate pe teritoriul republicilor să ia legătura şi să se subordoneze conducerilor republicane, până la noi ordine, când unele din ele, în special cele de tehnica rachetelor, vor fi retrase în interiorul graniţelor Federaţiei Ruse. Aşa a fost cazul unor unităţi de rachete din preajma Chişinăului.
Având în vedere că URSS nu mai exista, cred că interesante sunt astăzi şi opiniile unor lideri de atunci de la Chişinău şi Tiraspol despre omologii lor de la Moscova, adică Gorbaciov şi Lukianov. Petru Lucinschi, care a fost în acea perioadă prim secretar al Partidului Comunist din Moldova, l-a cunoscut bine pe Gorbaciov, au şi lucrat împreună la Moscova. Opiniile sale sunt conţinute în cartea sa intitulată ,,Ostaticii”, scrisă în 1992, imediat după dispariţia URSS. Iată câteva extrase: ,,Conform tradiţiei, libertatea de acţiune a secretarului general depăşea limitele responsabilităţii lui…Dreptul de semnătură pe Hotărârea biroului politic, se ştie, îl avea numai el… Noul secretar general a înţeles repede rolul ce-i fusese oferit în ansamblul jocului, el nu avea o echipă proprie. Surprinzător este faptul că nici nu şi-a format-o. Cu excepţia câtorva persoane: Iakovlev, Medvedev, Şevarnadze, Boldin. Se pare că acestea erau regulile în împărţirea puterii… în spatele lui Gorbaciov se aflau o mulţime de consilieri care, imediat după alegerea lui… i-au stabilit programul cu obiectivele de bază. După aceea el a făcut tot ce a putut ca o breşă spre o ,,societate deschisă” să devină invenţia lui şi numai a lui… M. Sergheevici, nu ştia cum trăiau oamenii din alte părţi… S-a tulburat puţin atunci când s-a lovit de viaţa reală în timpul călătoriei sale în Tiumen. În ciuda celei văzute activitatea de la Kremlin a lui M Gorbaciov era cu totul idealistă, străină de problemele vitale ale ţării… eu cred că drama lui Gorbaciov, ca om politic, constă iîn faptul că nu a reuşit să se elibereze de povara vechilor clişee… El era mlădiţa acestui sistem… Nenorocirea este că Gorbaciov nu ştia să-şi asculte interlocutorii. A fost subjugat de o singură idee măreaţă: să construiască un nou socialism, de la Centru… partidul rămânea ca o sirenă din împărăţia apelor, învăluită doar în ceaţa ideologică…” (,,Ostatici”, ed. EUS, Chişinău, 1993, pp.4).
Despre opiniile lui Mircea Snegur, în capitolul următor, dar cele ale lui Smirnov sunt foarte tranşante. Pe Gorbaciov, consideră că ,,pentru toată ţara el este un distrugător şi un criminal”. Iar despre Lukianov, unul din sprijinitorii separatiştilor notează: ,,Pe de o parte el ne compătimea iar pe la spate cum s-a adeverit, lucra o altă politică, folosindu-ne drept carte de joc în procesul de negocieri cu politicienii din Moldova după principiul: ,,Voi ne promiteţi că veţi intra în componenţa Uniunii Noi, semnând cu noi contractul unional, iar noi, în schimb, vă promitem să vă oferim Nistrenia în palmă” (p-43).
Lui Igor Smirnov nu-i convenea că a fost folosit de omul Moscovei dar recunoaşte că şi el s-a folosit de găgăuzi. ,,Ei de acum luptau pentru autonomie, dar fără succes. Şi, probabil, nici n-ar fi reuşit, dacă nu proclamau în august 1990 Republica Găgăuzia… Moldovei îi era greu să reacţioneze pe două fronturi. Şi în faţa comunităţii mondiale trebuia să-şi dea darea de seamă… Doar găgăuzii ca popor aveau dreptul la autodeterminare. Aşa a şi apărut autonomia Găgăuz Eri”, conchide liderul separatist de la Tiraspol.
Autonomia Găgăuziei – exemplu de conflict rezolvat
Acţiunile fruntaşilor populaţiei găgăuze din partea de sud a republicii Moldova s-au desfăşurat în aceeaşi perioadă cu cele ale separatiştilor rusofoni. Un timp, aşa cum recunoaşte şi Smirnov, au fost sprijinite de ei, dar ele au avut o traiectorie diferită. Una din cauze, o exprimă clar, unul din fruntaşii de atunci ai găgăuzilor, F. Angheli, care în cartea sa ,,Autonomia găgăuză. Oameni şi fapte (1989-2003)” scrie: ,,Un rol pozitiv în aceasta (rezolvarea problemei găgăuze fără violenţă n.a.) a continuat să-l aibă Preşedintele Turciei Suleiman Demirel. El îi sugera într-o formă delicată Preşedintelui M Snegur că, atât în prezent cât şi în viitor, caracterul relaţiilor dintre Turcia şi Moldova va depinde de cît de repede va fi rezolvată pe cale paşnică problema găgăuză” (op.cit, Chișinău, 2006, p. 175), fapt confirmat de Snegur în Memorii, vol.II, p.885, în care scrie: ,,Cât priveşte rolul lui S, Demirel, afirm cu gratitudine că el a fost unul decisiv în reorientarea mentalităţii liderilor găgăuzi, care, până la urmă, s-au dezis de ambiţiile nefondate de a-şi croi un stat separat pe pământul nostru strămoşesc şi au ales forma acceptabilă de unitate teritorial-administrativă autonomă găgăuză”.
Noi în România cunoaştem prea puţine lucruri despre găgăuzi. De aceea voi prezenta în continuare câteva repere despre ei şi zona unde trăiesc, împreună cu moldovenii, bulgarii şi alte naţionalităţi, într-un amplu interviu cu actualul lor conducător care poartă numele de başkan. Din decembrie 2006 în această funcţie este Mihail Furmuzal (născut la 7 noiembrie 1959 în raionul Ceadîr-Lunga. Fost maior în armata sovietică şi primar al oraşului natal (mi-a acordat în vara lui 2007 un amplu interviu, care clarifică, sper şi pentru cititori, multe aspecte ale trecutului prezentului şi perspectivelor acestora). Îl redau în continuare.
În vecina noastră de peste Prut, Republica Moldova, de la sfârşitul anului 1994, există oficial o entitate politică autonomă, numită Găgăuz Eri. Ea are o suprafaţă de 1.848 km pătraţi şi o populaţie de circa 155.000 locuitori, potrivit recensământului din 2006, din care 83 de procente o reprezintă populaţia găgăuză, de neam turcic, venită din Europa, odată cu ultimele populaţii migratoare, stabilită iniţial în Balcani şi Dobrogea şi colonizată de Rusia ţaristă după ocuparea teritoriului Basarabiei în 1812. Spre deosebire de turci şi alte populaţii turcice, găgăuzii sunt de credinţă creştin-ortodoxă, ca şi noi. În urmă cu jumătate de veac li s-a asigurat un alfabet, până în 1994 cu grafie chirilică, apoi cu cea latină. Teritoriul lor este format din 3 foste raioane: Comrat, Vulcăneşti şi Ciadâr-Lunga, situat în sud, în zona fostei stepe a Bugeagului, în partea de nord, sudul aflându-se acum în Ucraina.
În fruntea Găgăuz Eri se află un conducător numit Başkan. Primul interlocutor este însuşi actualul Başkan Mihai Macor Formuzal, ales în această funcţie chiar la începutul anului 2007.
1. Cititorii din România cunosc puţine lucruri despre populaţia găgăuză din Republica Moldova. Vă rog pe dumneavoastră, în calitate de ales al lor, să ne prezentaţi câteva date, repere, care au marcat istoria găgăuzilor, înainte şi după venirea lor pe meleagurile moldovene.
– În primul rând, permiteţi-mi să mulţumesc tuturor românilor pentru interesul şi atenţia pe care o manifestă pentru noi. Faptul că publicul din România cunoaşte puţin despre populaţia găgăuză din Republica Moldova este, desigur, regretabil, deşi foarte mulţi reprezentanţi ai populaţiei găgăuze trăiesc şi în ţara dumneavoastră, şi numărul lor nu e mic. Mai mult, pot spune că ei reprezintă o prezenţă în toate sferele societăţii româneşti, inclusiv în domeniile culturii, ştiinţei, politicii.
Istoria găgăuzilor este legată de perioada marilor migraţii. Atunci, începând cu secolul al X-lea, din Asia Mijlocie au început să vină triburi de populaţie turcică, adică palovţi, oguzii şi pecinegii, ajungând în peninsula Balcanică şi în teritoriul actual al Dobrogei. Astfel, pe aceste pământuri noi din această parte a răsăritului Europei s-a produs etnogeneza poporului găgăuz. Istoricii amintesc despre existenţa în Balcani, în secolele XIV-XV- a unei ţări a oguzilor, ei fiind consideraţi străbuni ai găgăuzilor de azi. Migraţia găgăuzilor din Balcani şi Dobrogea în Basarabia a început la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi jumătatea secolului al XIX-lea. Ei s-au aşezat în localităţi din sudul Basarabiei, ocupându-se cu creşterea vitelor. Rusia ţaristă, care din 1812 a luat în stăpânire aceste pământuri, a acordat celor noi veniţi, găgăuzi, scutiri de impozite şi serviciu militar, ceea ce a creat condiţii pentru dezvoltarea acestor localităţi şi creşterea numărului populaţiei. Au urmat evenimentele cunoscute din anii 1917-1918, când Basarabia a intrat în componenţa României regale, apoi în cea a URSS. La sfârşitul anilor 80 pe valul evenimentelor care s-au produs în Uniunea Sovietică (perestroika şi glasnosti) în sudul Republicii Moldova a început o mişcare populară pentru realizarea autonomiei administrativ teritoriale a găgăuzilor. Procesul a continuat până în 1994, când pe 27 decembrie, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la statutul legal al teritoriului Găgăuziei, în limba noastră Găgăuz Eri. În conformitate cu această lege, Găgăuz Eri are drapel, imn, stemă, Constituţie şi evident, propriile organe ale puterii.
2. Ce vă spun bunicii şi istoricii despre relaţiile populaţiei găgăuze cu administraţia româneasca, apoi cu cea sovietică?
– Să începem cu o istorioară: un bătrân găgăuz ar fi fost întrebat odată: când a trăit el mai bine: pe vremea românilor ori cea a sovieticilor? După o pauză de gândire bătrânul a răspuns: am trăit aşa de câteva ori. Asta s-a întâmplat, după ce au plecat românii şi încă n-au venit sovieticii! Apoi, dacă e să vorbim serios, ambele perioade au avut propriile neajunsuri. În timpul românilor ne-au rămas în memorie ca o perioadă de asimilare a populaţiei găgăuze. În perioada sovietică însă au avut loc alte fapte: colectivizarea forţată, foametea de la sfârşitul anilor 40, când a murit cam un sfert din toată populaţia găgăuză din Basarabia. Dar în ambele perioade s-au petrecut şi lucruri bune. Astfel, mă refer la faptul că un număr de găgăuzi s-au integrat activ în societatea românească. Astfel, în perioada interbelică mulţi găgăuzi au devenit medici, ingineri, savanţi. Aş putea da câteva exemple, pictorul Ion Ivan Papazoglu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, care e originar din Comrat. Desigur că îl cunoaşteţi pe Alexandru Bârlădeanu, care a ocupat înalte funcţii pe linie de partid şi de stat în România, care a fost, în perioada 1990-1992 preşedinte al Senatului României, originar de la noi, din Comrat. Aş mai aminti pe Mihail Guboglu, Anatol Macriş, Vladimir Tapciu, care şi-au dobândit în România o mare popularitate.
Totodată noi nu demonizam perioada sovietică, când majoritatea populaţiei găgăuze au reuşit să facă studii superioare. Tot atunci şi-au dobândit propriul alfabet al limbii găgăuze cu sprijinul nemijlocit al savanţilor specialişti ruşi. De asemenea tot atunci s-a produs şi apariţia unităţilor industriale în regiunea noastră.
3. Care au fost etapele constituirii Autonomiei Găgăuziei şi ce program de reformă şi-a propus să realizeze pentru populaţia din zonă?
– Perioada de formare a Autonomiei găgăuze se poate împărţi în două etape: prima a fost cea, să-i spunem, a ,,baricadelor”, iar a doua, a căii ,,constituţionale”.
La sfârşitul anilor 80 populaţia găgăuză din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a simţit că schimbările care se produceau în societatea sovietică a vremii, alături de mult râvnita eliberare din lanţurile regimului în marasm, aducea pericolul pentru existenţa şi viitorul însuşi al poporului găgăuz. În acel context pentru tot mai mulţi găgăuzi a fost tot mai clar că unica posibilitate pentru apărarea intereselor naţionale este crearea Regiunii Autonome a Găgăuzilor. Ţin să subliniez de la început, că nu a fost vorba deloc de ieşire din componenţa Republicii Moldova, dar atunci la Chişinău nimeni nu ne auzea. Această dorinţă, toate problemele pe care le ridicam noi atunci erau ignorate.
În atare situaţie liderii politici ai găgăuzilor au ajuns la concluzia că, dacă vrei să obţii puţin, atunci trebuie să ceri cât mai mult! Astfel, în august 1990 la noi în Comrat a fost proclamată Republica Autonomă Găgăuzia, dar care în fapt n-a fost recunoscută de nimeni. Totuşi, autorităţile moldoveneşti de la Chişinău, după ce au trecut prin amara experienţă a conflictului armat din Transnistria, a înţeles încotro poate duce ignorarea doleanţelor unei populaţii din propria ţară. Ca urmare, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat în decembrie 1994 Legea amintită, privind statutul special al regiunii teritorial-administrative a găgăuziei-Găgăuz Eri. Pe această bază a început atunci formarea structurilor puterii la noi.
Ţin să subliniez că în fiecare din aceste două perioade elita noastră politică a avut componente specifice. Astfel, la începutul anilor 90, a fost nevoie de oameni entuziaşti şi curajoşi, chiar cu o anumită doză de spirit de aventură, capabili prin energia de care dădeau dovadă să-i mobilizeze pe cetăţenii noştri, să-i scoată la demonstraţii, la mitinguri, pentru că, vă amintiţi, viaţa politică se desfăşura mai mult în stradă. Apoi, curajul şi dârzenia trecând în plan secundar, au cedat locul rezistenţei necesare îndeplinirii acelor idealuri, cerinţe. Competenţa a trecut pe primul plan.
4. În cadrul Autonomiei ce structură etnică aveţi, care sunt celelalte populaţii cu care trăiţi, împreună în localităţile din zonă?
– Pe teritoriul nostru, al Găgăuz Eri, trăiesc circa 155.000 de locuitori, ceea ce reprezintă 4,6 procente din întreaga populaţie a Republicii Moldova. Celelalte procente aparţin altor naţionalităţi: câte 5% sunt bulgari şi moldoveni, 4% reprezintă ruşii, 3% ucrainenii şi alte multe naţionalităţi. Cât priveşte raporturile dintre etnii putem spune că reprezentăm un model pe plan internaţional de convieţuire paşnică. în toţi anii de existenţă al Găgăuz Eri, din 1995 încoace nu am avut nici o problemă interetnică. Oamenii comunică uşor între ei, găsind limbaj comun, folosind şi limba lor maternă, neavând greutăţi de comunicare. Mulţi dintre locuitorii noştri ştiu şi vorbesc în 2-3 limbi diferite şi asemenea particularitate este una din principalele calităţi pe care o întâlniţi la noi.
5. Cum au evoluat raporturile Autonomiei cu cei trei preşedinţi ai Republicii Moldova?
– Cu cei trei preşedinţi ai Republicii Moldova relaţiile noastre au fost foarte diferite. Cu unii am colaborat mai uşor, cu alţii mai greu. Cu toate acestea toate problemele care au apărut, oricât de complicate erau, am reuşit să le rezolvăm paşnic, civilizat. Chiar în perioada cea mai tensionată în relaţiile dintre Chişinău şi Comrat, care a coincis cu perioada preşedinţiei lui Mircea Snegur s-a încheiat în fond cu o soluţie reciproc avantajoasă prin formarea Autonomiei Administrativ Teritoriale a Găgăuziei. Acea hotărâre a conducerii Republicii Moldova din decembrie 1994 noi am perceput-o ca pe o manifestare a unei mari voinţe politice şi mărturie a respectului pentru poporul nostru.
Cu preşedintele Petre Licinschi am avut relaţii normale, calme. Anii în care Lucinschi a fost preşedinţiei putem cataloga drept anii ai dezvoltării stabile ai Găgăuziei. Nu se poate să nu amintesc că în acea perioadă reprezentanţii găgăuzilor au fost incluşi în organe ale puterii centrale de la Chişinău. Aceasta a avut loc datorită spiritului deschis, democratic, manifestat de preşedintele Petru Lucinschi, a încrederii sale în poporul găgăuz şi în conducătorii Găgăuz Eri.
Când a fost ales preşedinte Vladimir Voronin, în 2001, relaţiile dintre Găgăuz Eri şi autorităţile centrale de la Chişinău s-au schimbat mult. Consider că este foarte greu să dai o apreciere simplistă acestor relaţii în cadrul cărora au fost multe contradicţii, dispute. Aş putea aminti în acest sens faptul că în anul 2002, la iniţiativa autorităţilor de la Chişinău a fost demis conducătorul Găgăuz Eri, başkanul D. V. Croitor, ales democratic în 1999, de către poporul nostru prin vot. În acel context în societatea găgăuză au apărut nemulţumiri cât se poate de radicale, care, după cum apreciem noi, ele ne aminteau de perioada trecută a începutului anilor 90. În acelaşi timp trebuie să recunosc că preşedintele Voronin, ca nici un alt predecesor de-al său, a acordat multă atenţie finanţării Autonomiei găgăuze. Astfel, între 2002 şi 2006, când partidul de guvernământ de la Chişinău îşi avea la noi în Găgăuz Eri ,,başkanul” său, Adunării Naţionale găgăuze – Parlamentul nostru, i s-au acordat cele mai mari resurse financiare. Regretăm doar faptul că aceste resurse financiare n-au fost folosite eficient, nu au servit îmbunătăţirii vieţii cetăţenilor noştri.
6. Ce aduce nou programul Dumneavoastră cu care aţi fost ales acum ca nou Başkan?
– De la început ţin să arăt că majoritatea candidaţilor care se înscriu în campania electorala, când abordează problemele conţinutului Platformei electorale – program, preferă să includă în text cât mai multe promisiuni populiste. Drept urmare se întâmplă mereu ca alegerile, campania electorală, să se transforme într-o competiţie banală, plină de promisiuni, şi cine reuşeşte să fie mai convingător acela câştigă. Astfel, ţara noastră ca şi majoritatea statelor desprinse din spaţiul fost sovietic se învârt în acest cerc vicios de peste 15 ani. În cazul alegerilor pentru funcţia executivă de conducere a Găgăuz Eri, cea de başkan, echipa mea de campanie a decis să vină cu o alta abordare. În acest sens am elaborat, mai întâi, un Proiect de Program cu mult înainte de debutul companiei propriu-zise. L-am întocmit împreună cu experţi profesionişti, urmând ca în el să se regăsească nu doar principalele probleme cu care se confrunta societatea, cetăţenii noştri, dar arătându-le şi soluţiile pe care le preconizăm, dacă ne vor da votul lor. Ca urmare, am avut de la început un proiect de Program clar, de calitate. Dar acesta a fost numai începutul, pentru că a urmat cea de a doua etapă, de confruntare a propunerilor noastre cu doleanţele cetăţenilor, a alegătorilor. De aceea noi am editat Propunerile într-o broşură, care l-a sfârşit cuprinde o foaie detaşabilă, în care fiecare alegător, care dorea, putea să ne scrie aprecierile, propunerile sale, iar ele ajungeau la stafful nostru de campanie. A urmat, apoi, procesarea tuturor propunerilor venite din teritoriu şi astfel Platforma noastră electorală, Programul meu, a căpătat forma finală. Care era de altfel şi expresia dorinţelor noastre comune. Pot spune că trei calităţi au deosebit textul nostru de cele ale concurenţilor mei.
Mai întâi a fost constatarea necesităţii schimbării în societatea găgăuză. Apoi, acceptarea ideii că Puterea executivă, başkanatul, trebuie să înfăptuiască această necesară schimbare, venind astfel în întimpinarea voinţei oamenilor noştri. De altfel Platforma noastră program s-a intitulat ,,11 paşi în întimpinarea oamenilor, a alegătorilor pentru a răspunde astfel la întrebarea lor: Cum să înfăptuim transformările necesare?”
Ca urmare echipa mea de campanie mobilizând alegătorii cu Programul amintit, a reuşit să câştige alegerile. Eu personal consider că am învins, nu doar eu, dar în special Platforma noastră electorală, care a ajuns un simbol al veritabilei alternative pentru viitorul Găgăuz Eri. Alternativa la ceea ce s-a făcut aşa cum s-a făcut, în anii din urmă! Vreau să mai subliniez şi faptul că echipa noastră, chiar din start, a abandonat calea discursului populist în campania electorală, iar faptul că noi am obţinut victoria probează maturitatea opţiunii populaţiei, care a înţeles mesajul nostru, valorile democraţiei, a probat faptul că populaţia, electoratul nostru nu mai poate fi manipulat şi prostit cu promisiuni populiste.
7. Domnule Başkan, găgăuzii sunt înrudiţi cu turcii. Pornind de la această realitate care sunt în prezent relaţiile găgăuzilor cu reprezentanţii Republicii Turcia?
– Într-adevăr populaţia din Găgăuzia percepe clar acest grad de rudenie cu turcii. Materialul etnic din care s-au format ambele popoare este asemănător, chiar comun. Asemănările dintre găgăuzi şi turci se regăsesc în domeniile limbii, a promovării unor valori etnice asemănătoare, cum ar fi respectul pentru bătrâni, pentru înaintaşi, fidelitatea faţă de angajamente, de cuvântul dat, exigenţa faţă de propriul comportament în familie şi societate. Desigur că asemănarea elementelor comune ambelor popoare au determinat relaţii foarte apropiate dintre găgăuzi şi turci. Chiar din primele zile ale formării Găgăuzi Eri am simţit sprijinul poporului turc, al conducerii Turciei. Ea ne oferă nu doar sprijin financiar pentru proiectele noastre. Aş putea cita în acest sens asistenţa tehnică şi financiară pentru aprovizionarea noastră cu apă, în condiţiile în care ne confruntăm mereu cu ani secetoşi. Asemenea sprijin, desigur că poporul găgăuz nu-l poate uita vreodată. În acelaşi timp, după părerea mea, bunele relaţii dintre Găgăuz Eri şi Republica Turcia reprezintă un element pozitiv, de consolidare şi extindere a bunelor raporturi dintre Republica Moldova şi Republica Turcia în ansamblu.
8. Care este punctul dumneavoastră de vedere în discuţiile privind limba moldovenească şi cea română, obţinerea cetăţeniei şi a vizelor româneşti pentru urmaşii celor care au trăit în perioada administraţiei României între 1918-1940?
– Îmi vine greu, mie ca găgăuz să mă aventurez în labirintul problemelor istorico-lingvistice şi să mă pronunţ în probleme controversate acum privind denumirea corectă a limbii de stat în Republica Moldova. Personal prefer să-mi consacru energiile şi timpul nu în căutarea adevărului asupra denumirii ei corecte, ci mai degrabă să văd că populaţia găgăuză să nu aibă probleme în cunoaşterea şi vorbirea ei. Cred că e mult mai raţional să înveţi mai întâi bine limba şi abia apoi să te preocupe denumirea ei! În privinţa obţinerii de către găgăuzii noştri a dublei cetăţenii pot spune că e o problemă dureroasă pentru noi. Ea cred că nu are o bază ideologică. Majoritatea cetăţenilor noştri care vor să obţină şi cetăţenie română nu se gândesc la o restabilire a unei jurisdicţii a României, ci doar la posibilitatea de a obţine astfel un paşaport care să le permită să meargă în UE în căutarea de câştiguri mai bune. Dacă cetăţenii Republicii Moldova ar putea obţine şi alte paşapoarte ar fi rând şi la ambasadele altor state. Aşa că problema se reduce la nivelul scăzut de viaţă al populaţiei. Înţeleg că acum pleacă peste hotare pentru a avea o viaţă mai bună şi ca urmare nu pot fi contra dorinţelor de a obţine şi altă cetăţenie. Pot fi doar contra sărăciei noastre şi pentru depăşirea acestei stări.”
9. Consideraţi că modul în care vor evolua relaţiile Autonomiei cu conducerea de la Chişinău va influenţa soluţionarea conflictului cu Transnistria?
– Sunt convins în această privinţă şi am discutat deja despre relaţiile Găgăuziei cu cei trei preşedinţi ai Republicii Moldova. Din istoria relaţiilor recente se pot trage câteva observaţii şi concluzii. Ne amintim că în perioada în care ni s-a acordat mai multă încredere a fost o etapă de stabilitate social-economică a societăţii, dar când conducerea de la Chişinău a exagerat în neîncrederea sa, când s-au manifestat tentative prin care s-a urmărit să se plaseze în fruntea Autonomiei Găgăuziei oameni nepopulari, dar fideli Administraţiei centrale de la Chişinău, asemenea atitudini ale unor conducători a dus la acutizarea situaţiei social-politice, la radicalizarea societăţii noastre găgăuze.
Eu sper că acum, conducătorii ţării au tras concluzii juste. Din partea noastră am făcut mulţi paşi în întimpinarea Chişinăului. Am declarat deschis, clar că suntem pentru păstrarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova şi dispuşi la dialog constructiv cu Chişinăul. Suntem în continuare gata să răspundem adecvat pe baza principiilor autonomiei noastre. Având stabilitate politică ne este mai uşor să atragem investitori străini, deoarece aceştia preferă condiţii de pace, se feresc de zonele cu crize politice. Transformarea Autonomiei găgăuze – Găgăuz Eri într-o autonomie modernă cu o economie dezvoltată, cu drepturi clar stipulate în Constituţie poate reprezenta o forţă reală care i-ar putea determina şi pe locuitorii Transnistriei să abordeze într-o nouă viziune problemele legate de soluţionarea conflictului de acolo.
10. Domnule Mihail Macarovici, o ultimă întrebare: Dacă aţi vizitat ţara noastră, şi cum vedeţi viitorul relaţiilor celor din Autonomia pe care o conduceţi şi reprezentaţi şi România?
– Am fost în România de mai multe ori şi am impresii foarte bune despre ţara dumneavoastră. În ceea ce priveşte perspectivele mi-e foarte greu să mă pronunţ, deoarece nu am competenta necesară să o fac. În altă parte sunt acele pârghii ale puterii care determină direcţiile generale ale dialogului moldo-român.
Desigur că eu personal doresc mult ca relaţiile de colaborare între noi să fie eficiente, reciproc avantajoase şi prodigioase. Consider că România are o experienţă bogată de transmis şi are reuşite în domeniul transformărilor economice, a democraţiei, experienţă care ar putea fi utilă şi pentru Republica Moldova.
În urmă cu doar 15 ani ţările noastre se aflau în condiţii foarte asemănătoare de start: corupţia, sărăcia, criminalitatea ne erau comune, dar azi România a ajuns o componentă a Uniunii Europene, iar Republica Moldova a ajuns cea mai săracă de pe continentul European. Am avut recent o întâlnire cu ambasadorul ţării dumneavoastră, domnul Filip Teodorescu şi i-am arătat interesul nostru de a studia experienţa României în domeniul transformărilor structurale din societate şi trebuie să recunosc că domnul ambasador a apreciat pozitiv interesul nostru şi ne-a promis susţinere în multe din problemele pe care le avem de rezolvat, pentru stabilirea unor relaţii economice strânse ale agenţilor economici din Găgăuz Eri cu unele judeţe din România. Am speranţa că pe viitor relaţiile noastre vor cunoaşte o extindere, mai ales că cele la nivel regional se pot dezvolta mai mult şi mai repede, direct, în plan economic, social şi cultural.”
din cartea lui Corneliu Filip, Dosarul Transnistria: istoria unui conflict inghețat, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2011 (Capitolul V)