Toate statele părţi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) se angajează să garanteze oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile consacrate în Convenţie, precum şi să le ofere remedii eficiente în caz de constatare a unor încălcări. Astfel, populaţia care locuieşte în regiunea transnistreană beneficiază de o atenţie sporită din partea autorităţilor constituţionale, însă situaţia drepturilor omului în regiune rămîne a fi una alarmantă. De fapt, administraţia de la Tiraspol se prevalează de absenţa responsabilităţii ce derivă din nerecunoaşterea internaţională a regiunii ca stat, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) nu poate angaja decât responsabilitatea Federaţiei Ruse sau după caz a Republicii Moldova pentru abuzurile care sunt comise acolo, fie că este vorba despre procese inechitabile sau tortură şi rele tratamente etc.
Rolul judiciar al CEDO oferă posibilitatea restabilirii drepturilor şi libertăţilor locuitorilor din regiunea în cauză. Cu toate acestea, Curtea nu poate soluţiona disputele geopolitice şi în consecinţă poate fi chiar împiedicată de ele să îşi desfăşoare activitatea propriu-zisă. Mai mult decât atât, chiar dacă Curtea îşi pronunţă hotărârile, executarea lor reprezintă o adevărată provocare. De exemplu, în cauza Ilaşcu şi alţii, autorităţile ruseşti au declarat tranşant că nu vor executa decizia Curţii, fiindcă nu se consideră responsabile de încălcarea drepturilor în regiunea transnistreană. Prin urmare, prima şi cea mai mare dificultate de executare a deciziilor Curţii pun în evidenţă una dintre limitările autorităţii acesteia, şi anume voinţa politică a unui stat.
Merită atenţie faptul că prin modificările introduse în legislaţia rusă, Curţii Federale Constituţionale i se permite să decidă dacă principiile declarate de către un tribunal internaţional pot sau nu pot fi aplicate. În particular, Federaţia Rusă ar putea să se abată de la obligaţia de a pune în aplicare o hotărâre CEDO, în pofida faptului că Comisia de la Veneţia a avertizat că aceste prevederi sunt incompatibile cu obligaţiile generale internaţionale asumate, precum şi a solicitat abrogarea acestora cu enunţarea faptului că măsurile individuale prescrise în hotărârile Curţii, cum ar fi plata de satisfacţiei echitabile, nu pot face obiectul unei evaluări de constituţionalitate.
Astfel, reieşind, din speţa Catan şi alţii, cei 170 de reclamanţi sunt şi acum în aşteptarea plăţilor pentru încălcarea dreptului lor la educaţie (instruire). Curtea a considerat că regimul separatist nu ar putea supravieţui fără sprijinul continuu de natură politică, economică şi militară din partea Federaţiei Ruse şi că, prin urmare, închiderea şcolilor cu predare în grafie latină, precum şi persecutarea şi intimidarea continuă a copiilor din aceste şcoli, ţine de jurisdicţia directă a acesteia. Soluţii viabile de executare a hotărârii în cauză urmează a fi discutate în cadrul reuniunii Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru Drepturile Omului din luna decembrie 2016, bazate pe recomandările experţilor Consiliului Europei care de curând au efectuat o misiune tehnică la şcolile cu predare în grafia latină din regiunea transnistreană şi întrevederi cu reprezentanţii instituţiilor naţionale de resort şi administraţiei de la Tiraspol.
De altfel, în cauza Pisari, influenţă decisivă asupra forţelor de menţinere a păcii, a căror comandă comună a fost localizată pe teritoriul regiunii, la care autorităţile moldoveneşti nu au avut acces şi al cărei conducere a fost mereu numită de către administraţia de la Kremlin, a fost determinantă ca Curtea să statueze despre încălcarea de către Federaţia Rusă a aspectelor de fond şi de procedură ale articolului 2 din Convenţie. În acest sens, obligaţia de a proteja dreptul la viaţă în conformitate cu articolul 2, coroborat cu obligaţia generală a statului în temeiul articolului 1, impune existenţa unei forme de anchetă oficială efectivă a omorului săvârşit cu utilizarea forţei letale de către pacificatorul rus. Ancheta trebuia să fie capabilă, în primul rând să stabilească circumstanţele în care a avut loc incidentul şi pe de altă parte, să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. Aceasta nefiind o obligaţie de rezultat, ci de mijloace.
Guvernul Republicii Moldova a declarat în mod repetat că forţa militară de menţinere a păcii trebuie se fie înlocuită cu o misiune internaţională de observatori civili cu mandat internaţional (sub egida OSCE, de exemplu), precum şi pledează pentru retragerea definitivă a trupelor ruse şi a stocurilor de muniţii în conformitate cu angajamentele internaţionale existente. Cu toate acestea, această poziţie nu este susţinută de către Federaţia Rusă şi regimul de facto.
În cauză, Ivanţoc şi alţii, Curtea a constatat că din cauza colaborării dintre Federaţia Rusă şi regimul de la Tiraspol, a asistenţei acordate acestuia şi contribuţiei soldaţilor ruşi la reţinerea şi condamnarea reclamanţilor, a fost angajată responsabilitatea Guvernului Rus pentru actele săvîrşite, şi anume pentru încălcarea articolelor 3, 5, 8 şi 13 din Convenţie (detenţie ilegală şi arbitrară cu aplicarea relelor tratamente, echivalente torturii etc.). În acelaşi context, reclamantul Mozer s-a plâns de arestul şi plasarea sa ilegală în detenţie preventivă de către autorităţile autoproclamate, fiind deţinut în lipsa asistenţei medicale necesare şi în condiţii inumane şi degradante. În speţă, Curtea a menţionat că Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive care decurg din prevederile Convenţiei. În special, autorităţile au utilizat toate mijloacele legale şi diplomatice disponibile prin lansarea de solicitări şi apeluri către mai multe organizaţii interguvernamentale, precum şi alte state, printre care şi Federaţia Rusă în vederea depunerii eforturilor necesare pentru a continua garantarea drepturilor reclamantului.
Cu alte cuvinte, respectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană reprezintă o prioritate pentru autorităţile constituţionale, care urmăresc evoluţiile acestora şi acordă, în limita atribuţiilor şi posibilităţilor, asistenţa necesară pentru restabilirea drepturilor şi libertăţilor inalienabile ce au fost lezate. Cu regret însă, constatăm că reprezentanţii Tiraspolului refuză demararea unui mecanism de monitorizare internaţională a situaţiei privind drepturile omului din regiune, sfidează angajamentele anterior asumate în partea ce ţine de asigurarea liberei circulaţii, ignoră apelurile Chişinăului de a reveni în albia dialogului constructiv, tensionînd premeditat situaţia din regiune, ceea ce produce o inevitabilă dificultate de executare a hotărârilor menţionate supra, dar şi riscul potenţial ca Curtea de la Strasbourg să pronunţe noi condamnări în acest sens.
În pofida asumării unor angajamentelor clare, administraţia de la Tiraspol încalcă permanent dreptul la libertatea de circulaţie, prin instituirea unor restricţii nejustificate pentru accesul persoanelor în localităţile din stânga Nistrului (cerinţa completării aşa-numitei „carte migraţionale” la traversarea liniei administrative, percheziţionarea detaliată a mijloacelor de transport şi a bunurilor, blocarea accesului fermierilor din r-nul Dubăsari la pământurile aflate în proprietate, introducerea în lista neagră a tuturor oficialilor şi funcţionarilor din autorităţile constituţionale, obligarea documentării cu acte nerecunoscute pe teritoriul ţării şi aplicarea amenzilor pentru lipsa actelor respective etc.). Ad litteram, prin recenta cauză Turturica şi Casian, Curtea a relatat despre ilegalitatea acţiunilor administraţiei din regiune, care au sechestrat şi amendat proprietarii de autoturisme cu numere de înmatriculare moldoveneşti pe motivul „încălcării termenul de şedere” pe teritoriul regiunii. Pentru a-şi putea recupera automobilul, reclamanţii au fost obligaţi să achite „amenzi”, iar bunurile au fost restituite ulterior şi cu o întârziere mare de timp. Într-un final, aceste fapte au constituit ingerinţe ilegale în dreptul lor la proprietate, garantat de articolul 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Concluzii: Curtea în fiecare hotărâre a sa referitoare la regiunea transnistreană a considerat Federaţia Rusă în principal, în calitate de stat care exercită controlul efectiv asupra regiunii nerecunoscute şi anume ea se face responsabilă să demonstreze că „instanţele judecătoreşti” din regiune au respectat jurisprudenţa Curţii sau că „structurile de forţă” din regiune au sau nu aplicat relele tratamente sau acte de tortură faţă de reclamanţi. La moment, Federaţia Rusă nu a prezentat Curţii nici o informaţie de aşa gen.
Mai mult decât atât, nu a existat nici un motiv pentru a considera „sistemul de drept” al regiunii transnistrene compatibil cu CEDO şi similar celui existent în partea dreaptă a Nistrului. Or, sistemul judiciar moldovenesc a fost obiectul unei analize profunde anterior aderării la Consiliul Europei, fiind propuse amendamentele necesare asigurării compatibilităţii, precum şi monitorizat periodic, iar o analiză similară a celui din regiunea transnistreană nu a fost realizată niciodată.
Cu alte cuvinte, executarea măsurilor individuale (de exemplu, redeschiderea procedurilor penale inechitabile) cît şi celor generale (de exemplu, modificări legislative modificări în jurisprudenţă sau practică judiciară) se face imposibilă fiindcă Federaţia Rusă se opune executării hotărârilor, iar pe de altă parte, din perspectivă constituţională şi suverană a Republicii Moldova, efecte juridice produc exclusiv actele de model naţional ce au fost emise de autorităţi împuternicite prin lege, iar cele emise de către structuri nelegitime sunt lovite de nulitate.
Conchidem, că în pofida nesoluţionării diferendului, imposibilităţii obiective de a exercita control asupra localităţilor din regiunea transnistreană şi a provocărilor constant generate de către structurile de facto transnistrene, autorităţile constituţionale trebuie şi în continuare să întreprindă eforturi necesare pentru a-şi onora obligaţiile pozitive faţă de locuitorii din stânga Nistrului şi să asigure respectarea drepturilor lor inalienabile. În acest sens, propunem:
– identificarea unui mecanism (mecanisme) de monitorizare a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în regiunea transnistreană (monitorizarea condiţiilor de detenţie; prevenire şi combatere a torturii şi relelor tratamente aplicate de către structurile de forţă din regiunea transnistreană, respectarea libertăţii de asociere şi exprimare, dreptului la educaţie etc.);
– fortificarea capacităţii existente de monitorizare a situaţiei drepturilor omului în regiunea transnistreană (asistenţă juridică persoanelor drepturile cărora au fost încălcate, implicarea activă a societăţii civile etc.) şi sporirea nivelului de protecţie a apărătorilor drepturilor omului din regiune;
– implicarea organizaţiilor internaţionale în scopul facilitării efectuării de vizite şi accesului pentru reprezentanţii instituţiilor naţionale de resort, precum şi societăţii civile în regiunea transnistreană;
– informarea opiniei publice şi a comunităţii internaţionale despre necesitatea şi beneficiile reglementării finale a conflictului transnistrean etc.
Goinic Daniel
Biroul pentru reintegrare,
Cancelaria de Stat a Republicii Moldova.