Interviu realizat cu domnul Andrei Neguța, ex-deputat în Parlamentul Moldovei, fost ambasador al Republicii Moldova în Republica Franceză, prin cumul în Regatul Spaniei și Republica Portugheză (mandat 2003-2006), fost ambasador al Republicii Moldova la Consiliul Europei (mandat 2006-2008), membru în delegațiile Moldovei la Adunarea Parlamentară a OSCE și APCE, fost ambasador al Republicii Moldova în Federația Rusă, două mandate 2009-2012 și 2017-2020.
Ambasadorul Andrei Neguța
Excelență, vă mulțumesc că ați acceptat să oferiți acest interviu. Numele meu este, Iurie Iachimenco și sunt doctorand la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, domeniul de studii Relații Internaționale și Studii de Securitate.
Astăzi avem ocazia să discutăm despre regiunea transnistreană, prin prisma posturilor pe care le-ați ocupat, dar și a experienței și a trăirilor dumneavoastră personale.
Acest interviu are loc într-un context geopolitic regional complicat, iar prin acest dialog mi-am propus să analizăm rolul și importanța regiunii transnistrene, dar și a altor actori statali pentru securitatea Republicii Moldova.
În acest context, Excelență, o să vă rog să răspundeți la următoarele întrebări:
I.I. Având in vedere faptul că, din 1998 ați fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova și apoi membru al delegației Moldovei la OSCE, dar și Șeful delegației Moldovei în Consiliul Europei vă rog frumos să descrieți evoluția relațiilor dintre Tiraspol și Chișinău, pe perioade, din `90 până în 2000, din 2000 până în 2010 și din 2010 și până în prezent.
A.N. Foarte multe evenimente, foarte multe documente elaborate și multe din ele contradictorii, care se băteau cap în cap. La început a apărut gândul acesta mare de federalizare, se considera că ea rezolvă multe, însă pe parcurs tot mai tare au început să se teamă de expresia aceasta.
A durat ceva timp până când au început să înțeleagă esența acestei federalizări, cu atât mai mult că în document, în proiectul care trebuia să fie despre statutul special al Transnistriei în componența Republicii Moldova, era stipulat că în caz de schimbare a orânduirii politicii la Chișinău ei (transnistrenii) au dreptul la autodeterminare. La început, această propunere de federalizare era considerată pozitivă, ca o dovadă că noi nu o să ne distrugem țara, iar pentru transnistreni era ca un semnal, vedeți la ce mergem noi?
Deci, dacă voi sunteți de acord, noi chiar și asta putem să acceptăm și era încă o teză care se regăsea și în memorandumul lui Kozak, referitor la faptul că dacă ceva nu le place transnistrenilor ei pot avea dreptul de veto. În mod practic, trebuia să fie un element care trebuia să-i facă să creadă în eforturile comune, în intenția de apropiere a celor două maluri, în realitate avea să se primească că, ceea ce nu convenea pentru malul stâng, nu trebuia să se miște.
Pe parcurs, au apărut mai multe proiecte de documente, atât din partea Chișinăului cât și a Tiraspolului, Moscovei și a Kievului. Acesta era un lucru pozitiv, o dinamică și dacă ajungea să se facă o sinteză a acestor proiecte și se extrăgeau elementele pozitive, pentru toți cei implicați era un beneficiu, însă multe documente erau propuse, apoi retrase și nu s-a mai ajuns la un numitor comun.
În consecință, în regiune începe să activeze reprezentatul Federației Ruse pentru reglementarea conflictului transnistrean, Dmitri Kozak.
Era interesant cum activa el, luni, marți el sosea la Chișinău, lucra cu echipa lui Voronin și personal cu Voronin, miercuri, joi pleca la Tiraspol, discuta cu ei, iar sâmbătă, duminică se întâlnea la Moscova cu factorii de decizie, arăta ce a mers la Chișinău, ce a mers la Tiraspol și iarăși săptămâna viitoare venea încoace.
S-a observat că unele elemente, deja fiind înțelese, se modifică pe parcurs și atunci s-a propus ca reprezentantul Moldovei, Voronin și reprezentantul Transnistriei, Smirnov după ce un articol din memorandum era acceptat de toți, ei îl semnează în josul paginii, ceea nu poate fi privit ca parafare, parafarea e procedura pe care o face Ministerul de Externe.
Faptul acesta că documentul e parafat îi dă un înalt grad de acceptare, ceea ce nu corespundea realității și iată când pe măsură ce fiecare articol era acceptat, a fost fixat pentru noiembrie 2003 sosirea la Chișinău a președintelui Vladimir Putin, unde trebuia să fie semnat acest document.
Între timp, câte ceva din cele înțelese deja nu funcționa, de exemplu, paralel cu elaborarea proiectului de document trebuia anunțată Europa, momentul acesta întârzia, totodată aici a început să se activezeze societatea civilă care era împotriva semnării acestui memorandum. Foarte mult s-a vociferat că schimbarea cardinală s-a produs după vizita ambasadorului Statelor Unite la domnul Voronin, care a negat aceasta, însă în societatea noastră sunt persoane și actori politici care consideră că într-adevăr așa a fost.
În plus, în afară de aceasta, două sau trei articole au apărut în ultimele zile care nu au fost discutate nici la Chișinău și nici la Tiraspol, se consideră că unul din aceste articole se referea la baza militară a Federației Ruse în Transnistria.
I.I. De la cine veneau aceste articole? Cine erau autorii?
A.N. De la cei care trebuiau să sosească înaintea președintelui Putin la Chișinău.
I.I. Deci din Federația Rusă?
A.N. Da. Iată tot ce se vorbea atunci în societatea noastră, iar elementele legate cu rolul ambasadorului Statelor Unite și schimbarea poziției lui Voronin și astăzi bântuie în societate la noi. Unii spun „bravo Voronin” că nu a semnat, alții spun „nu e bine” că dacă semna memorandumul în 2003 iar teritoriul acesta „trebuia dat în arendă pe 20 de ani”, noi deja aveam să depășim acest moment în 2023, era să avem o țară reintegrată și ajungeam la faptul că trupele rusești deja nu mai trebuiau să fie, ș.a.m.d.
Momentele acestea sunt de așa natură „dacă”, eu nu le consider normale, însă în cele din urmă președintele Putin a refuzat să vină la Chișinău, „Dacă nu semnez, nu vin să fac turizm la Chișinău.”, așa se spunea despre unele expresii ale lui, real a fost așa sau nu fost, e greu de spus, dar vizita n-a avut loc.
A avut loc înghețarea relațiilor moldo-ruse, apar embargourile dar, în 2008 conform planului de activitate, o reuniune a CSI (Comunitatea Statelor Independente) are loc la Chișinău. Din partea Federației Ruse vine președintele guvernului rus, Vladimir Putin, în afară de participarea la reuniunea CSI, el are o vizită oficială și are tratative cu prim-ministra Republicii Moldova, Zinaida Greceanîi și, desigur are întrevederi cu Vladimir Voronin.
Vizita a acoperit tot negativul din anii 2003-2008, se începe o colaborare, aici la Chișinău a fost semnat un acord despre activitatea în domeniul umanitar, tot aici au fost mai multe înțelegeri verbale pozitive, de aceea anul 2008 e o revenire, nu se spune nimic concret despre Transnistria, dar revenim la relații de normalitate.
I.I. Totuși ce s-a schimbat în abordarea lui Vladimir Putin față de Republica Moldova? Având în vedere evenimentele din 2003, putea să nu participe personal la această reuniune a CSI și totuși a venit.
A.N. Stagnarea relațiilor, ambele țări nu câștigau nimic din această stagnare. Președintele Voronin la început a întreprins unele măsuri, privind spre Apus (intervievatul prin apus se referă la statele din Europa de Vest) dorea să se folosească și de pârghia din CSI, el participa la reuniunile acestea și consider că în momentul acela din 2008 a fost o deschidere din ambele părți, nu a fost vre-un eveniment decisiv, dar procesele care au avut loc după 2003, au contribuit să se uite atitudinea aceea.
Reprezentații ruși considerau că partea moldovenească nu a procedat corect, totul a fost agreat referitor la memorandum și trebuia de găsit forțe bărbătești și de semnat documentul. Noi am considerat că documentul modificat, plus lipsa unor garanții a acestui proces și neacceptarea de către Apus a esenței documentului, nu ne permiteau să îl semnăm.
Dar mai este încă un moment, pe care eu l-am simțit, chiar dacă Apusul avea să fie informat corect, regulamentar să spunem așa, oricum era o întrecere, cine va soluționa problema transnistreană. Occidentul nu-și dorea ca asta să o facă Federația Rusă, iar Rusia nu dorea ca asta să o facă Apusul. Posibil, formarea unei echipe comune, care să lucreze împreună a fost o soluție de compromis.
Probabil că Apusul a acționat nu numai prin pârghiile care se cunosc, a influiențat și prin alte metode, dar totuși ei au fost bucuroși că acest memorandum nu a fost semnat.
Părțile (Rusia – Moldova), încep să se apropie una de alta, vine 2008, începe relansarea relațiilor. Iată chiar la început, în 2009, eu semnez cu partea rusă un acord de binefacere pentru lucrările de primăvară din 2009, pentru Găgăuzia, motorină și alt ajutor, a început o deschidere în aceste domenii, însă durează asta doar până în septembrie 2009.
Plecarea lui Vladimir Voronin la 11 septembrie 2009, a fost interpretată ca o influență nefastă a echipei președintelui Voronin asupra lui, ei îi ziceau că „puterea în Chișinău stă la picioarele noastre, e destul să mergem în alegeri anticipate și vom câștiga totul”.
S-a creat o neânțelegere totală, când PCRM (Partidul Comuniștilor din Republica Moldova) avea 60 de deputați în Parlament și trebuia de ales un alt președinte de țară după cele două mandate consecutive ale lui Voronin, care nu mai putea candida.
O însemnătate mare pentru Federația Rusă a avut faptul că ei au aflat de la mine și de la conferința de presă a lui Voronin că el pleacă din funcția de președinte, având în vedere că este incompatibilă cu funcția de deputat. Se considera invers, trebuie să se renunțe la mandatul de deputat, și să rămână să exercite funcția de președinte și după cum a arătat situația, alegerea unui nou președinte nu s-a întâmplat într-o lună sau două, dar tocmai peste trei ani.
După formarea AIE 1 și AIE 2 (Alianța pentru Integrare Europeană) în funcția de prim-ministru al Republicii Moldova este numit Vlad Filat, acesta este destul de activ privind deplasările în afara țării și întreprinde vizite în statele europene, inclusiv în România, dar a avut și câteva întrevederi cu V. Putin în Federația Rusă în cadrul reuninilor CSI și nu numai.
Eu am participat la ele, le-am văzut, le-am simțit prin mine, le-am pregătit. Partea rusă cerea insistent să i se prezinte care sunt proiectele economice de colaborare propuse de Moldova, în ce domeniu și direcție o să ne mișcăm.
Se crea impresia unor relații pozitive, doar că în realitate mulți experți la Moscova erau siguri că, prim-ministrul Republicii Moldova voia doar să mimeze dezvoltarea relațiilor cu Federația Rusă, iar vectorul țării era spre Europa.
I.I. În cadrul acestor întrevederi se discuta despre problema transnistreană?
Și dacă da, sub ce aspecte?
A.N. Se discuta sub aspectul că este necesar de menținut liniștea, de examinat activitatea grupelor de lucru, care trebuiau să fie formate în anumite domenii, permanent se discuta, dar ceva major la trei întrevederi nu a fost. Pentru ambele părți concluzia principală era, e bine că-i liniște.
I.I. Cum credeți care sunt motivele reale, că din 2003 nu s-au mai făcut evacuări de muniții de la depozitul de muniție și armament de la Cobasna?
A.N. În perioada cât Vladimir Voronin a fost președinte s-a încercat să se insiste pe evacuarea lor, fapt ce a și avut loc cu partciparea OSCE (Organizața pentru Securitate și Cooperare în Europa). După 2003 a avut loc înghețarea relațiilor moldo-ruse și nu s-a mai pus în discuție subiectul munițiilor, iar din 2009 au venit la putere alianțele care nu s-au înțeles prea bine cu partea rusă.
Iurie Leancă după ce a devenit ministru de externe, a efectuat o vizită în Federația Rusă abia după nouă luni de mandat, printre alte subiecte de interes care au fost discutate, a fost abordată și evacuarea și lichidarea munițiilor din depozit. Chiar dacă era anul 2009 și se putea folosi ruta de tranzit prin Ucraina nu s-a ajuns la o înțelegere între părți.
În schimb, în perioada mandatului lui Nicu Popescu în funcția de ministru de externe, acesta a abordat destul de activ problema depozitului de la Cobasna.
În cadrul vizitei la Moscova a discutat subiectul cu ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov. Lavrov i-a comunicat atunci că „dacă ni se creează condiții normale, noi punem o cameră de distrugere a munițiilor la Cobasna și le lichidăm pe loc, având în vedere pericolul pe care l-ar putea crea transportarea unora din acestea”, la care Popescu îi răspunde că „noi ne înțelegem bine cu europenii, dați-ne voie noi să cerem o cameră de la ei și cu două camere o să distrugem mai multe muniții și mai repede ”, Lavrov foarte sigur, i-a zis „Domnule ministru Popescu, dumneavoastră ați uitat să menționați că acest armament este de producție sovietică și rusească și ne aparține, o cameră produsă în străinatate, nu poate fi amplasată acolo” , Popescu i-a răspuns „Dat fiind faptul că acest proces este foarte costisitor, poate cerem noi bani de la occident pentru a accelera distrugerea?”, Lavrov a răspuns „nu este nevoie, ne descurcăm și singuri. Voi asigurați-ne condiții pentru asta, vorbiți cu Ucraina să permită evacuarea, lichidarea munițiilor”. Doar că, relațiile erau deja tensionate între cele două state și acest obiectiv era destul de greu de realizat atunci, iar acum cu atât mai mult.
Încă din perioada anilor 2000 s-au făcut planuri și calcule privind evacuarea anuală a tot ceea ce poate fi transportat, iar ce nu poate fi transportat să fie distrus cu ajutorul camerelor de distrugere, doar că, ținând cont de evenimentele care s-au desfășurat, aceste planuri au rămas doar pe hârtie.
De aceea cred că, motivarea Federației Ruse că nu există posibilitatea de transportat, dar ne rămâne doar opțiunea de pază și distrugerea pe loc, este argumentată.
I.I. Prin prisma faptului că în perioada 2003-2006 ați fost ambasador al Republicii Moldova în Franța și prin cumul în Spania și Portugalia, dar și șef în delegația Republicii Moldova la APCE vă rog să povestiți din propria experiență care era poziția statelor occidentale față de reglementarea conflictului transnistrean în acea perioadă de timp.
A.N. La începutul mandatului în Republica Franceză, conform protocolului am înmânat scrisorile de acreditare președintelui Franței de atunci, domnului Jacques Chirac, în Regatul Spaniei regelui Juan Carlos I, iar în Republica Portugheză, președintelui Jorge Sampaio.
Dacă în Franța și Portugalia la întrevederi au avut loc doar discuții protocolare, în Spania, la întrevederea cu regele Juan Carlos I era prezent și ministrul de externe, Miguel Angel Moratinos și după discuțiile protocolare, regele m-a întrebat ce se întâmplă cu Transnistria. Am dat un răspuns desfășurat și, astfel, în loc de cele 15 minute programate, întrevederea a durat 25 minute, 10 minute i-am vorbit regelui doar despre Transnistria.
De-a lungul mandatului am avut multe întâlniri și discuții cu oficiali francezi, care erau bine informați.
Per general acest conflict era perceput de occidentali ca un diferendum între Chișinău și Moscova, iar soluționarea acestuia era văzută prin negociere cu partea rusă.
La nivel de OSCE și APCE (Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei) în mare parte cei cu care colaboram, erau experți în domeniu și se propuneau soluții pentru reglementarea acestui conflict.
I.I. Vă rog să comentați cum a evoluat poziția Ucrainei față de regiunea transnistreană, în raport cu Republica Moldova din 1992 și până în prezent din punct de vedere diplomatic?
A.N. Ucraina, ca țară vecină, a obținut statutul de mediator și garant în soluționarea diferendului, aici aș face o precizare, țara noastră are doi vecini și în mod logic ar fi trebuit ca acest statut să îl aibă și România. Doar că, atât partea rusă cât și occidentul, au considerat că dacă UE are dreptul de observator, acest lucru este suficieint, mai târziu România a devenit membră UE și nu mai avea sens de discutat acest subiect.
În cazul Ucrainei, care a făcut parte din URSS, dar și a Rusiei, succesoarea de drept a URSS, s-a considerat că ele trebuie să fie garanți și mediatori.
Am simțit asta și aici la Chișinău, din poziția de deputat al Parlamentului Republicii Moldova., când aveam discuții cu ambasadorul Ucrainei la Chișinău, cât și în calitate de ambasador al Republicii Moldova în Federația Rusă, în cadrul discuțiilor și întrevederilor cu ambasadorul Ucrainei la Moscova.
Practic, la fiecare întâlnire se vorbea și despre subiectul transnistrean, noi ne pregăteam de aceste întrevederi, aveam și de acasă însărcinări „vedeți care este poziția, sau ce s-a schimbat în atitudinea Ucrainei” față de anumite teme legate de Transnistria, Iar răspunsurile Ucrainei erau destul de scurte „discutați cu Federația Rusă și după aceea soluționăm”, adică ei ne transmiteau că în mod automat sunt de acord cu poziția Rusiei pe subiectul transnistrean.
Ulterior, Ucraina începe să se distanțeze de Rusia și s-a ajuns la situații când reprezentații ucraineni aveau opinii contrare sau votau exact invers la ceea ce propunea parte rusă, se mergea pe ideea, că dacă Federația Rusă a propus așa, noi nu o să acceptăm și o să votăm împotrivă, asta în ciuda faptului că unele propuneri ale Rusiei erau pozitive și în beneficiul Ucrainei.
În această perioadă de timp a fost retras ambasadorul Rusiei la NATO, nu mai aveau loc summit-urile UE – Federația Rusă, iar statele occidentale și instituțiile europene, fiecare separat caută diverse modalități de a slăbi influiența Rusiei în Ucraina și în același timp se observă o creștere și un control a occidentului în Ucraina.
La moment, Ucraina are o atitudine foarte atentă față de situația din Transnistria, au avut loc mai mule discuții și întâlniri cu conducerea de la Chișinău pe acest subiect.
I.I. Având în vedere dinamica continuă a evenimentelor din regiune, sunt convins că opiniile și trăirile dumneavoastră expuse în acest interviu, o să fie de folos publicului larg.
Domnule ambasador Andrei Neguța, vă mulțumesc pentru că v-ați făcut timp să putem avea această discuție, iar eu la rândul meu vă doresc mult succes în activitățile dumneavoastră!