Context

            Procesul separatist declanșat în anul 1992 – odată cu războiul de pe Nistru între forțele moldovene favorabile integrității teritoriale a Republicii Moldova și cele care vizau organizarea unui stat separat dincolo de Nistru (includem aici forțele paramilitare constituite de către populația locală și forțele armate ale Federației Ruse, care au acționat în coodonare și cooperare), a demonstrat importanța vitală, pentru toți actorii aflați în conflict, a construirii unui sistem de forțe armate modern, bine organizat și înzestrat, încadrat cu un număr cât mai mare de militari/paramilitari capabili să poarte operațiuni militare.

            În practica politică și strategică însă, părțile aflate în conflict au urmat politici diferite. Republica Moldova, autoproclamată neutră în relațiile internaționale, a construit un sistem de forțe militare[1] capabil mai degrabă să execute misiuni interne decât să conteze ca actor militar în eventuale conflicte cu statele vecine. În acest timp, auto-proclamata Republică Moldovenească Nistreană[2] a urmat consecvent un program ambițios de dotare cu structuri militare, de înzestrare și antrenare a acestora în scopul de a executa în orice moment, cu succes, operațiuni de apărare sau ofensive la adresa potențialilor inamici – în primul rând în relația cu Chișinăul.

            Din punct de vedere al dreptului constituțional al Republicii Moldova și al dreptului internațional, forțele militare din regiunea nistreană, nefiind controlate de către Guvernul Republicii Moldova, sunt ilegale – iar inițiatorii, coordonatorii politici, comandanții militari și toate persoanele încadrate în sistem sunt pasibile de aplicarea legislației naționale, cu pedepse deosebit de aspre. Codul Penal al Republicii Moldova prevede închisoare de la 5 la 10 ani pentru organizarea sau conducerea unei formațiuni paramilitare neprevăzute de legislația Republicii Moldova, precum și participarea la o astfel de formațiune[3]. Conform analizelor unor prestigioși experți în drept de la Chișinău, structurile militarizate din stânga Nistrului în anasamblul lor ar trebui trase la răspunderea penală[4].

Cadrul legislativ

            Legea Apărării Naționale[5] definește cadrul și organizarea apărării RMN, prin atribuțiile instituțiilor centrale și locale, ale organizațiilor cetățenești, ale cetățenilor.

            Organizarea militară a RMN (Forțele de apărare, alte trupe, unități, agenții) sunt statuate în Cap. 4, care detaliază atribuțiiile Ministerului Apărării (art. 14) și ale Statului Major General (art. 15). Nu sunt nominalizate celelalte trupe, unități și agenții, dar sunt descrise atribuțiile acestora (art. 16). Textul legislativ prezintă, în principiu, condițiile în care se declară stare de război, lege marțială, mobilizare, precum și obiectivele și organizarea generală a apărării civile și apărării teritoriale.

            Sistemul legislativ al apărării naționale se completează cu legi specifice pentru Forțele armate și Miliția Populară.

            Legea Forțelor armate stabilește principii și linii directoare (Cap. 2), scopul și obiectivele (Cap. 3). Forțele armate, alcătuite din militari și personal civil, se completează cu Forțele armate de rezervă (care sprijină mobilizarea și desfășurarea activităților Forțelor armate, și suplinesc pierderile acesteia în caz de război) și Miliția Populară (creată pe bază de voluntariat, pentru care legea nu prevede atribuții clare – vezi art. 10). Legea se încheie cu specificații referitoare la Organizarea serviciului militar, Managementul Forțelor armate, Asigurarea financiară și logistică.

            Legea Miliției Populare beneficiază de un text mai voluminos și mai elaborat decât precedenta – ceea ce indică rolul său deosebit în cadrul sistemului de securitate. Miliția populară este definită drept „structura militară voluntară creată pentru a sprijini Forțele armate în apărarea militară a statului” (art. 3). Aceasta se structurează în formațiuni, unități și divizii, organizate pe principiul teritorial și al unităților de producție (art.4). Personalul este recrutat dintre persoanele de sex masculin care nu fac parte din Forțele armate și rezerva acestora, cadre militare în rezervă (ofițeri superiori) care pot să comande unități și mari unități în Miliția Populară; cetățeni  (inclusiv femei) care pot asigura aprovizionarea Miliției Populare sau pot înlocui personalul acesteia care este absent în misiuni (art. 7). Toate autoritățile publice centrale (Sovietul Suprem, președintele, guvernul – și în mod special Ministerul Apărării) au atribuții concrete în organizarea și coordonarea Miliției Populare (art. 9-12); la fel cele locale (Cap. 4).

            Ministerul de Interne dispune de propriile forțe armate, așa cum stipulează Legea Trupelor de Intene[6], care definește această structură drept „parte integrantă a organizării militare a statului, desemnată să asigure securitatea indivizilor, a societății și a statului, să protejeze drepturile și libertățile indivizilor și cetățenilor de faptele criminale ilegale și de alte fapte”[7].

            Ministerul Securității Statului (KGB) dispune de forțe militare proprii, conform legii de organizare și funcționare[8]. Acesta subodonează și Unitatea nr. 10 a Oastei Căzăcești a Mării Negre[9].

Sistemul de conducere al forțelor armate. Ministerul Apărării Naționale

            Ministerul Apărării Naționale poate fi descris în baza consultării site-ului prezidențial[10]. Acesta își revendică originea în Rezoluția Sovietului Suprem din 6 septembrie 1991, intulată „Cu privire la măsuri de protecție a suveranității și inmdependenței republicii”, care a condus la înființarea gărzilor republicane. Acestea au consituit nucleul viitoarei armate transnistrene, așa cum prevede Concepția pentru dezvoltarea Forțelor Armate ale Republicii Moldovenești Nistrene, adoptată de către Sovietul Suprem în 3 septembrie 1992. Sistemul a devenit funcțional în ianuarie 1993, și a preluat în administrare militară teritoriul transnistrean în martie 1993.

            Conform Constituției, comandantul suprem al Forțelor Armate este președintele RMN, care are în atribuții prezentarea Doctrinei militare spre aprobarea Sovietului Suprem, acordarea de decorații și grade militare[11]. Ministerul pe care îl conduce are sediul în Tiraspol, Str. Manoilov nr. 42.

            Șeful executiv al Forțelor Armate este Ministrul Apărării – din ianuarie 2012 funcția fiind ocupată de către  Alexandr Lukianenko, absolvent al Școlii militare Suvorov Ussuri în 1978 și al Școlii Militare Superioare de Comandă din Tașkent în 1982[12].

            Organul colegial de conducere se intitulează Colegiul Ministerului Apărării Naționale, care se întrunește cel puțin anual în prezența comadantului suprem – fiind prezenți ministrul, miniștrii adjuncți, comandanți de unități militare și adjuncții lor, șefi de arme și servicii[13].

            Instituția militară de învățământ a Ministerului Apărării a fost înființată în 30 aprilie 2008[14], sub denumirea „Institutul Militar al Ministerului Apărării”, și funcționează ca structură a Universității de Stat „Taras Sevcenko” din Tiraspol[15].  Institutul formează ofițeri activi și ofițeri în rezervă, în forma învățământului profesional planificat pe durata a patru ani, bazat pe cursuri teoretice și practice. Absolvenții sunt calificați pentru funcțiile de comandant de pluton infanterie motorizată, comandat de pluton artilerie și comandant-adjunct însărcinat cu munca educativă[16].

Forțele militare. O evaluare cantitativă

            Din punct de vedere al organizării instituționale și al numărului de angajați, sistemul forțelor armate nu a cunoscut fluctuații semnificative după 1992: numărul total al oamenilor sub arme este de aproximativ 20.000, cifră care se completează cu opțiunea implicării militare a celor 7-8.000 membri ai unităților de cazaci[17]. Într-o evidență esențială:

– Ministerul Apărării[18] subordonează patru brigăzi de infanterie (cu sediile la Tiraspol, Tighina, Râbnița și Dubăsari), un batalion de infanterie (Hlinoaia), o unitate antiinfanterie (Tiraspol), o unitate de artilerie (Parcani), o unitate de aviație (Tiraspol), o unitate de geniști (Parcani), o bază de reparație a avioanelor (Tiraspol), centre de instruire și reciclare (Tighina, Colbasna, Afanasiefca), depozit de armament (Colbasna).  Înzestrarea însumează 18 tancuri T-64, 69 diferite mărci de transportoare amfibii blindate, 18 tunuri Gaubits-122, 12 tunuri de 85 mm, 3 Alazan, 69 lansatoare de mine. Aviația utilizează 6 elicoptere MI-8T, 2 elicoptere MI-2, un avion AN-26, 2 avioane AN-2, două IAK-18. Elicopterele MI-8T sunt dotate cu lansatoare de rachete. În total, personalul angajat este de aproximativ 4.500[19].

– Ministerul de Interne cuprinde batalionul Dnestr (500 angajați), Batalionul special „Cobra” (200 membri, cu sediul în Parcani), 7 Divizii de miliție (1900 angajați), Brigada de patrulare „Pervomaiski” (150 membri), Brigada de patrulare din Parcani (150 membri).[20]

– Ministerul Securității de Stat gestionează batalionul „Delta”, un detașament de cazaci, detașamente de grăniceri (la Tiraspol, Camenca, Râbnița, Dubăsari, Grigoriopol, Tighina, Slobozia), 44 posturi de frontieră. Batalionul „Delta” poate include 2.000-2.500 de oameni, în caz de necesitate[21].

– Oastea Căzăcească de la Marea Neagră este prezentă prin Unitatea nr. 10, care înglobează șapte detașamente (Tiraspol, Camenca, Râbnița, Dubăsari, Grigoriopol, Tighina, Slobozia).

– Corpul Miliției Populare, în sumă de aproximativ 2.000 de oameni (din care trei sferturi nu au experiență militară) se compune din șapte batalioane (Râbnița, Grigoriopol, Dubăsari, Tiraspol, Chițcani, Tighina, Parcani).

            Toate acest structuri au fost inițial înarmate și înzestrate cu tehnică militară ce aparține Federației Ruse, iar majoritatea ofițerilor au fost preluați din cadrul Armatei a 14-a a Federației Ruse, care au fost instruiți în cadrul forțelor armate ale acestui stat[22].

            Sunt publicate date certe cu privire la transferuri de armament din patrimoniul Armatei a 14-a către forțele militare transnistrene, în perioada 1992-1996. Prima tranșă a fost constituită din 150 unități de tehnică de luptă și peste 3.000 de tone de „patrimoniul militar” [23]. A doua tranșă, așa cum stipulează Hotărârea Guvernului Federației Ruse din 16 ianuarie 1995, constă în 35 unități de tehnică militară și 160 de tone de arme și muniție, care au fost cedate din depozitele Grupului Operativ de Trupe Ruse.  Ar fi urmat o a treia tranșă, la data de 17 iulie 1996, cu privire la care Procurorul militar general al Federației Ruse a avertizat pe Ministrul Apărării Igor Rodionov, că se va face cu încălcarea flagrantă a legilor ruse. Memoriul său este institulat Propuneri pentru înlăturarea ilegalităţilor comise în cadrul Grupului Operativ de Trupe Ruse din Transnistria.

Câteva evaluări calitative

            Având în vedere caracterul secret al multor detalii referitoare la structura, înzestrarea, gradul de pregătire al forțelor militare (oriunde acestea funcționează, nu doar în Transnistria), este o sarcină deosebit de dificilă aceea de a evalua capacitatea funcțională – care dă proba relevantă doar în situație de război.

            Suntem nevoiți să ne bazăm pe câteva observații și analize ale unor experți care studiază fenomenul, cu riscul ca acestea să nu fie într-adevăr relevante pentru a descrie fenomene și procese certe care se petrec în interiorul sistemului militar transnistrean.

            În ultima perioadă, se formulează rezerve cu privire la capacitatea Miliției Populare, care are în componență 70% personal care nu este antrenat corespunzător în mânuirea armamentului. Adesea sunt încadrate femei în vârstă, care nu corespund la nevoile militare. Capacitatea cazărmilor pe care le utilizează această instituție este departe de încadrare maximă: în Dubăsari, unde cazarma este destinată activităților a 600 de oameni, sunt la datorie doar aproximativ 120[24].

            În al doilea rând, sistemul militar în ansamblul său este grav afectat de sustragerea în masă a tinerilor de la încorporare. În condițiile în care serviciul militar este obligatoriu, majoritatea încorporabililor părăsesc regiunea transnistreană înainte de a împlini vârsta de 18 ani. Aceștia sunt integrați apoi în bazele de date ale punctelor vamale, și sunt arestați și obligați la serviciu militar, odată cu prima revenire în regiune[25].

            În al treilea rând, ierarhiile militare și eficiența serviciului par puternic afectate de relele tratamente suferite de către subordonați pe timpul stagiului militar[26] – care se constituie într-un fenomen de amploare și gravitate deosebită. Abuzurile comandanților, arestul în condiții umilitoare și alte rele tratamente conduc la numeroase dezertări. În anul 2011 au părăsit ilegal unitățile 329 soldați, dintre care 121 au fost trași la răspundere penală[27].

            Capacitatea de luptă a forțelor militare transnistrene a fost testată recent, în contextul crizei din Ucraina și a pericolului pe care autoritățile de la Tiraspol îl estimează prin destabilizarea regiunii. La aplicațiile pe scară largă desfășurate în luna marie 2014 au luat parte tancuri T-64, lansatoare de grenade, mortiere de calibrul 82 și 102 mm., tunuri antiaeriene. Acestea au fost operate de către diverse formațiuni militare, între care și cadeții Institutului militar[28]. Nu au fost făcute publice concluzii oficiale ale aplicațiilor, iar evaluări independente lipsesc.

Complexul militar – industrial transnistrean

            Reprezintă o componentă esențială a sistemului de apărare al regiunii, reușind să completeze și să modernizeze dotarea forțelor militare, dar oferind și o opțiune serioasă de export (mai degrabă ilegal) pentru diferitele teatre de război ale lumii. Diferite surse vehiculează aproximativ aceleași date și cifre[29], astfel:

–     Uzina Mecanică din Bender produce sisteme de lansare a proiectilelor reactive cu 20 de ţevi, montate pe caroserii de automobile; aruncătoare de grenade antitanc pe afet; aruncătoare de mine (de calibrul 82 mm., 120 mm.); aruncătoare de grenade antitanc portative; pistoale de calibrul 5,45 mm.; instalații de lansare a proiectilelor reactive de tip “Grad”.

–       Uzina Metalurgică din Râbnița produce aruncătoare de mine de calibrul 82 mm., având și opțiunea de a produce calibrul 120 mm. Tehnologia a fost importată din Federația Rusă, în 1995. De asemenea, produce mine antipersonal în carcasă de lemn și mine antitanc.

–      Uzina de Pompe furnizează aruncătoare de grenade antipersonal (cu fixare sub ţeavă) GP-25 de calibrul 40 mm. Uzina „Selihoztehnica” din Camenca produce subansamblurile necesare.

–      Uzina „Electromas” din Tiraspol produce pistoale mitralieră de 9 mm., pistoale Makarov de 9 mm., pistoale de 5,45 mm., arme de vânătoare și arme de luptă speciale fabricate în baza acestora. Subansamblurile – inclusiv amortizoare de zgomot – sunt primite din Federația Rusă.

–      Uzina „Electroaparat” din Tiraspol furnizează subansambluri și blocuri de aparataj pentru diferite sisteme de armament care se asamblează în Federația Rusă.

            Exportul producției de armament și muniție pare a fi realizat cu ajutorul firmelor rusești care se află în relații comerciale cu firmele transnsistrene menționate.

Forțele militare ale Federației Ruse în Transnistria

            Fără a înțelege dimensiunea cantitativă și rolul geostrategic al forțelor armate ruse în Transnistria, cuantificarea și analizarea forțelor militare din regiune sunt în mod inevitabil și iremediabil compromise. Întrucât cele două categorii de forțe militare se susțin și se completează reciproc, își acomodează planurile de înzestrare și de luptă, își compatibilizează misiunile, iar în multe cazuri se comportă ca o singură forță militară.

            Prezența militară rusă în Transnistria își are originea în Armata a 14-a sovietică, organizată în noiembrie 1956 prin comasarea Corpurilor de Armată 10 și 14 (aflate până atunci în Districtul Militar Odesa). Marile unități și unitățile Armatei a 14-a, comandate din actualul sediu al Ministerului Apărării Naționale, erau locate în puncte strategice din întreaga RSS Moldovenească.

            Statutul Armatei a 14-a s-a modificat odată cu Acordul încheiat la 20 martie 1992 între Guvernul Republicii Moldova și Comandamentul Principal al Forţelor Armate Unite ale Comunităţii Statelor Independente, în baza căruia trupele ex-sovetice se divizau în trupe ale Republicii Moldova și trupe ale Comunității Statelor Independente. Doar în câteva zile, trupele CSI au devenit trupe ale Federației Ruse, conform cu Decretul prezidențial Cu privire la trecerea sub jurisdicţia Federaţiei Ruse a unităţilor militare ale Forţelor Armate ale fostei URSS aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova (1 aprilie 1992).

            Sfârșitul conflictului transnistrean, marcat de Convenția între Republica Moldova și Federația Rusă (21 iulie 1992), a deschis calea unei noi reglementări a statutului trupelor ruse din Transnistria, afirmând că „problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova“ (art. 4).

            Această Convenție este invocată în Directiva nr. 314/2/0296 a Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse, care instituie Grupul Operativ de Forţe Ruse din Transnistria (GOTR), îndeplinind și misiunea de pacificare[30].

            Administrația de la Tiraspol a acceptat prezența GOTR pe teritoriul controlat de aceasta, prin Decretul prezidențial din 15 februarie 1994, care consideră armata rusă drept garantul păcii securității și stabilității – iar militarii armatei ruse şi membrii familiilor lor beneficiază de facilităţile stabilite prin legislaţia sovietică pentru militari şi membrii familiilor lor, inclusiv asigurarea acestora cu pensii şi înlesnirile la acestea[31].

            În plan internațional, au umat eforturi intense pentru a obține retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, concretizate pe timpul negocierilor privind adaptarea Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa. Federația Rusă a acceptat astfel ca în textul Declaraţiei de la Istanbul (1999) să fie introdus un paragraf prin care se angaja să își retragă trupele de pe teritoriul Republicii Moldova, până la sfârşitul anului 2002. Drept urmare, în perioada 2000 – 2001, Federaţia Rusă a evacuat 125 de unităţi de tehnică militară, 60 de vagoane de muniţii, şi a dezasamblat 239 de unităţi de tehnică militară. În anul următor au mai fost evacuate trei garnituri de tren cu echipament militar (118 vagoane/ platforme) şi două garnituri de tren cu muniţii (43 de vagoane). În total, în perioada 2000-2003 au fost evacuate 55 de garnituri de tren, (36 cu muniţii şi 19 cu echipament militar), și 721 vagoane cu muniţii plus alte 555 vagoane cu echipament militar. În zilele de 26-27 decembrie 2003 au fost evacuate, cu avioane militare de transport IL-76, toate rachetele antiaeriene stocate în perioada sovietică în depozitele din Transnistria. În anul 2004 numai un singur tren cu muniţii a fost evacuat din Transnistria; în depozitele GOTR se mai aflau încă 20.887 tone de muniţii.

            În sinteză, conform statisticilor gestionate de către Misiunea OSCE din Republica Moldova, din 42.000 tone de muniţii stocate în Transnistria, în anul 2001 au fost evacuate în Rusia 1.153 tone (3% din total), în 2002 – 2.405 tone (6%) şi în anul 2003 – 16.573 tone (39%).[32]

            Aceleași statistici arată că, la începutul anului 2005, GOTR însemna un efectiv total de 552 de militari ruşi subordonați Regiunii Militare Moscova, astfel: Batalionul 82 Infanterie Moto Independent, cu 22 vehicule blindate specializate (de cercetare, comunicaţii, transport); Batalionul 113 Infanterie moto Independent, cu 13 vehicule blindate specializate (de cercetare, comunicaţii, transport); Detaşamentul 72 Elicoptere Independent, subordonat Armatei 16 Aeriană din Comandamentul Misiuni Speciale de la Moscova, cu 148 de militari în subordine. Detaşamentul 72 Elicoptere Independent dispune de 2 elicoptere Mi-24 K şi 4 elicoptere Mi-8.

            Această dotare a fost îmbunătățită recent (2012) cu automobile și alte echipamente militare, urmând să sosească alte 20 de mașini cu echipamente pînă în luna septembrie 2012[33]. În prezent, se fac calcule geostrategice pentru instalarea rachetelor ruse „Iskander” în cazărmile armatei ruse, ca răspuns la instalarea scutului antirachetă american în România[34].

            Nu se poate încheia o cât de succintă prezentare a prezenței militare ruse în Transnistria fără a semnala că aceasta consituie o puternică bază de spionaj militar-strategic, unele activități de acest gen fiind documentate de către Serviciul de Securitate Ucrainean (SBU)[35].

Concluzii

            Forțele armate din regiunea transnistreană, totalizând capacitățile organizate de către statul „de facto” transnistrean cu cele ruse, par supradimensionate față de necesitățile obișnuite de apărare ale unui stat foarte mic (4.163 km., 555.000 de locuitori în 2004 și doar 505.000 estimați în 2013[36]).

            Însă necesitățile geopolitice și geostrategice sunt sunt disproporționat de mari față cu suprafața și numărul populației.

            Pe de o parte, concepția tradițională de apărare conform căreia inamicul principal se află la vest, a fost spulberată de instabilitatea recentă din Ucraina vecină – care a devenit riscul de apărare principal, în timp ce relația cu Chisinăul nu cunoaște o deteriorare.

            Pe de altă parte, autoproclamata Republică Modovenească Nistreană nu are doar scopuri defensive. Dovedește contextul ucrainean recent, că potențialul militar al Transnistriei este luat în calcul pentru operațiuni ofensive, care se pot derula în direcția Odessa sau în alte direcții de interes strategic pentru politica Federației Ruse – iar statele vecine sunt obligate să aloce capacități corespunzătoare pentru a preveni o ofensivă militară pornită din Transnistria.

            Pe orice scenariu însă, forțele militare autohtone nu contează fără sprijinul celor ruse. Aici se va concentra jocul geostrategic în perioada următoare: Occidentul împreună cu Ucraina vor insista pentru îndeplinirea obligațiilor asumate (conforme dreptului internațional!) de către Federația Rusă, de a-și retrage capacitățile militare din regiune; în acest timp, Federația Rusă va face totul nu doar pentru a-și perpetua prezența militară în Transnistria, dar și pentru a o spori.

            Din punct de vedere militar, importanța statului „de facto” transnistrean crește pe termen scurt și pe termen mediu, iar geostrategii au din ce în ce mai mult de lucru pe această temă.

Bibliografie:

Articole

1.      Forța de foc nimicitoare a Transnistriei, http://www.basarabeni.ro/stiri/editoriale/forta-de-foc-nimicitoare-a-transnistriei-417/

2.      Forțele armate transnistrene, avangarda noului dispozitiv militar rus, la http://www.interlic.md/2007-11-26/3163-3163.html

3.      Exerciţii militare cu tancuri, artilerie şi mortiere, http://www.puterea.ro/externe/transnistria-exercitii-militare-cu-tancuri-artilerie-si-mortiere-89514.html

4.      Moldova cere explicații Rusiei privind introducerea noilor tehnici militare în Transnistria, la http://politik.md/?view=articlefull&viewarticle=13060

5.      „Promo-Lex”: Militarii ruşi din Transnistria – un pericol pentru R. Moldova, la http://www.azi.md/ro/print-story/9049

6.      Radiografia Transnistriei, http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-03-04/radiografia-transnistriei.html

7.      Roncea, George, Moscova ne amenință cu lacrimi în ochi, http://www.curentul.ro/2009/index.php/2010081947696/Actualitate/Moscova-ne-ameninta-cu-lacrimi-in-ochi.html

8.      Transnistria: potențialul militar-logistic, http://www.transnistria.ro/index.php/geopolitica/ecuatia-militara/42-transnistria-in-sistemul-geopolitic-regional

Studii

1.      Călugăreanu, Vitalie, Soarta băieților din raioanele de est: pușcăriabili în mod automat, în „Buletin Informativ Promo-Lex”, Nr. 82/I, Ianuarie 2014

2.      Gribincea, Mihai, Russian troops in Transnistria  – a threat to the security of  the Republic of Moldova, lahttp://politicom.moldova.org/news/russian-troops-in-transnistria-a-threat-to-the-security-of-the-republic-of-moldova-20998-eng.html

3.      Operativnaya Gruppa Rossiyskih Voisk v Pridnestrovskom Regione RespublikiMoldova(Istorya, traditsiy, preemstvennost’), Tiraspol, 1996

4.      Roncea, Victor, Transnistria – potențialul militar-logistic și rolul său în geopolitica istmului ponto-baltic, în „Geopolitica”, nr. 2-3/2003

5.      Străuțiu, Eugen, Security Policies and Institutions in Transnistrian Region, în „Studia Securitatis”, Nr. 1 / 2014

6.      Zubco, Alexandru, Drepturile recruților în regiunea de est a Republicii Moldova, Chișinău, 2013

Site-uri web

1.      http://gov-pmr.org (Guvernul RMN)

2.      http://kgb-pmr.com (Ministerul Securității Statului de la Tiraspol)

3.      http://www.militar.spsu.ru (Institutul Militar din Tiraspol)

4.      http://www.mopmr.idknet.com (Ministerul Apărării Naționale de la Tiraspol)

5.      http://president-pmr.org (Președintele RMN)

6.      http://vspmr.org (Sovietul Suprem de la Tiraspol)