Premisele, cauzele, evoluția, impactul și urmările conflictului transnistrean au devenit pe parcurs subiect de predilecție pentru diverși experți, oponenți, istorici, academicieni, dar și politicieni. Am putea enunța că este un fapt notoriu, cel puțin în spațiul estic al continentului european. Spațiul, care tot încearcă să aplaneze diverse conflicte interne și statale, și care, aparent nu o reușește. Unele cauze ale conflictului transnistrean s-au regăsit în alte scenarii ale țărilor vecine și de dincolo, față de care, comunitatea internațională a rămas rezervată.
Generic, abordarea acestui tip de conflict a fost înconjurat mereu de factorul politic. Mă refer aici, la acel factor dominant pe parcurs pe ambele maluri de Nistru, cât și în exterior. Este cert că conflictul respectiv nu mai este unul intern ci de un format mult mai extins, reprezentând un angajament internațional. Timp de peste două decenii se caută soluții. Acestea fiind focusate primordial pe interesele oamenilor de pe ambele maluri sau după cum relevă din comunicatele publice pe „drepturile locuitorilor”. La sigur, în toate apelurile publice o să identificați cel puțin una din frazele „dreptul la libera circulație, dreptul la proprietate, etc”. Un factor pozitiv este că la acest moment, suntem într-o speță în care ambele părți negociatoare conștientizează necesitatea asigurării drepturilor omului pe ambele maluri, cel puțin la nivel declarativ sau factologic în pofida diverselor rezerve și provocări. Factorul negativ al acestui deziderat este că ambele părți privesc diferit soluțiile, iar societatea în ansamblu este dezorientată în acest sens.
La moment, asistăm doar la anumite procese ce au loc în cabinete, în timp ce publicul larg sau a celor ce urmează a fi soluționate interesele este ignorat. Tiraspolul vehiculează cu rezultatele unui „referendum” care nu a mai fost reînoit, iar Chișinăul cu programele electorale ireale în cele câteva zeci de scrutine. O concepție clară pe termen minim, mediu sau de durată consultată extins nu este și probabil că în condițiile actuale nu va mai exista. Poate că nici nu ar trebui să fie, având în vedere lipsa cunoștințelor în domeniu sau mediul mediocru al alegătorilor rămăși pe ambele maluri de Nistru.
Pe de altă parte, lipsa de soluții a provocat dezbateri intense în ramura justiției sociale, cu o rezonanță sporită pe rețelele de socializare de pe malul stâng. Oamenii încearcă să denunțe anumite scheme coruptibile, să comunice informații despre încălcarea sau violarea anumitor drepturi, fapt ce demonstrează că fenomenul „purificării rațiunilor umane” este în epuizare. E o apreciere pozitivă, or un stat sau entitate care pretinde că asigură drepturile omului, trebuie să nu intervină în libertatea opiniei și a exprimării asupra acțiunilor sau inacțiunilor persoanelor publice. Aceasta ar fi o miză importantă pentru remedierea conflictului. Libertățile civile ale persoanelor urmează a fi garantate și asigurate, indiferent de „moftul politic sau personal”. Și aici, vreau să amintesc că în ipoteza clasică, drepturile omului reprezintă relațiile dintre om și stat. Reiterez că această relație nu este dintre om și politician sau om și businessman. În măsura în care, un politician a ajuns la putere (mai puțin contează prin ce modalitate), aceasta nu mai poate privi omul, doar ca pe simplu alegător. Din contra, politicianului îi revine o altă misiune, și anume cea, de asigurare, garantare și respectare a drepturilor omului și libertăților acestuia, indiferent de orice criteriu discriminatoriu în rolul său de reprezentat al puterii de stat. Nu mai poate fi justificată expunerea, că „eu reprezint doar interesele melcilor” ci a tuturor. Politicianul își asumă angajamente multiple, dincolo de cele electorale. Acestea, aplicate în mod corect pot conduce la o echitate socială, la respectarea valorilor democratice, etc. Este o misiune, pe care și-o asumă, și care, trebuie executată cu responsabilitate față de toți.
Dincolo de aceste notații, menționez că comunitatea experților în drepturile omului și-a expus în mod clar poziția privind responsabilitatea juridică în cadrul acestui conflict. Cele 17 hotărâri ale Curții europene pentru drepturile omului enunță expres asupra guvernelor responsabile de asigurarea drepturilor omului în regiune. În același timp, administrația de la Tiraspol în calitate de entitate ce exercită controlul de facto, are la fel, obligația de a asigura respectarea drepturilor omului în lumina dreptului umanitar. Autorul face aluzie nu doar la respectarea drepturilor sociale ale locuitorilor. Acestea oricum intră în obligații. Revin la asigurarea drepturilor civile și politice, indispensabile pentru oricare persoană și asupra cărora au fost exercitate repercusiuni dure în ultima perioadă.
Doar în atare condiții, vom putea menționa utilitatea negocierilor și angajamentelor în respectarea drepturilor omului. Vrem noi sau nu, dar conflictul drepturilor omului va rămâne dezideratul acestui diferend neepuizat.
Alexandru ZUBCO
Expert în drepturile omului, pentru LACT
Conferința anuală „The Transnistrian conflicts files. Solutions to develop society on the two bancks of the Dniester”, Bacău 2019