Vitalie Gămurari: „Ne-am dori ca România să participe activ la soluționarea conflictului transnistrean“

Profesorul universitar dr. Vitalie Gămurari, purtător de cuvânt al Partidului Democrat din Moldova și director al Școlii Doctorale în Drept din cadrul Universității Libere Internaționale din Moldova (ULIM), a acordat, în exclusivitate, un amplu interviu Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean (lact.ro).

Expert în drept internațional, cu o experiență consistentă în domeniul analizei conflictelor înghețate și a drepturilor omului, profesorul Vitalie Gămurari a explicat rolul justiției tranziționale în zonele de conflict, poziția partidului aflat la guvernare în Republica Moldova, PDM, în privința reglementării conflictului transnistrean dar și modul prin care România s-ar putea implica mai mult în această problemă.

Profesorul universitar Vitalie Gămurari

 

 

Stimate domnule profesor, sunteți un reputat analist al conflictelor, în paradigma justiției tranziționale. Ne puteți expune, cât se poate de scurt, cum vedeți aplicabilitatea acestei teorii la cazul transnistrean?

 

Vitalie Gămurari: Justiția tranzițională este rezultatul pragmatismului englezesc de a găsi soluții în situații în care societatea este bulversată în urma unor tensiuni, fie este vorba despre trecerea printr-un conflict armat, fie ca urmare a unui regim autoritar/dictatorial. Cazul „transnistrean” este unul care se încadrează perfect în conceptul justiției tranziționale – conflictul armat de pe Nistru din 1992, dar și cauzele care au dus la declanșarea acestuia și efectele pe care le-a produs în raport cu societatea moldovenească in integrum și, parțial, în regiune. Este bine cunoscut că justiția tranzițională are obiectivele, principiile, izvoarele sale, dar nu are finalități clare. Avem în vedere că justiția tranzițională nu are un răspuns ideal tuturor societăților post-conflictuale. Foarte mult depinde de tradițiile istorice, specificul regiunii, dar și de dorința părților și aici ne referim în special la lideri politici, personalități, mesajul cărora de regulă este unul decisiv.

Nu putem vorbi despre o formulă ideală pentru cazul „transnistrean”, care ar putea fi preluată din alte situații similare, dar, totodată, anumite mecanisme și instituții ale conceptului justiției tranziționale ar putea fi implementate cu succes. În cazul Republicii Moldova, spre deosebire de alte situații, inclusiv din Europa, cum ar fi Irlanda de Nord, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Karabahul de Munte, conflictul nu are o conotație etnică sau religioasă, ci are la baza sa factorul politic. Acest fapt poate crea acele condiții necesare, care ar putea favoriza dialogul dintre Chișinău și Tiraspol în contextul implementării treptate a unor instituții ale justiției tranziționale.

 

Având în vedere rolul dumneavoastră de purtător de cuvânt al Partidului Democrat din Moldova, vă rog să ne schițați poziția partidului în evaluarea stadiului conflictului și preferințele pentru soluționarea conflictului.

 

Vitalie Gămurari: Atunci când am acceptat funcția de purtător de cuvânt al Partidului Democrat din Moldova, am spus foarte clar, că voi încerca să aplic practica și cunoștințele acumulate pe parcursul carierei mele de profesor universitar, dar, în egală măsură și de expert al unor organizații internaționale, cum ar fi de exemplu Comitetul Internațional al Crucii Roșii, pentru ca dialogul politic în societate să aibă o abordare științifică.

Practica demonstrează că acele societăți care fac acest lucru, devin societăți prospere, chiar dacă unele efecte nu sunt palpabile imediat. Or, o asemenea responsabilitate poate să și-o asume doar o clasă politică care are viziuni clare de dezvoltare a societății, argumentele sale având un suport științific. În contextul conflictului „transnistrean” această regulă are o legătură directă, fiind o soluție clară și binevenită, doar că implementarea ei ține de voința politică. Vă aduc un exemplu din dreptul internațional. Este bine cunoscut că sistemul normativ internațional este constituit din diverse norme – politice, juridice, morale, religioase, organizaționale etc., între acestea existând o legătură directă. Astfel, nici o normă de drept internațional nu poate fi elaborată sau aplicată în lipsa voinței politice ale statelor. Și viceversa, nici o normă politică nu poate fi aplicată în lipsa unei argumentări din punct de vedere al dreptului internațional. Prin analogie cu dreptul internațional, ne asumăm răspunderea să afirmăm că punerea în aplicare a instituțiilor justiției tranziționale în cazul „transnistrean” este condiționată în mod direct de factorul politic. Or, conceptul justiției tranziționale face parte din dreptul internațional umanitar. În această ordine de idei, putem afirma că o asemenea abordare va avea efecte directe și asupra societății moldovenești, dezbinate în baza criteriilor politici.

Cert este că punerea în aplicare a unor instituții și mecanisme ale justiției tranziționale în Republica Moldova va atrage în acest proces clasa politică și societatea civilă nu doar în raport cu cazul „transnistrean”, ci cu siguranță va avea efecte mult mai largi. Ne referim la așa instituții ca lustrația, amnistierea, revizuirea istoriei, constatarea factorilor reali ce au dus la declanșarea conflictului, fapt ce va duce la identificarea nivelului de vinovăție a reprezentanților părților la conflict, dar și a celor care nu au întreprins nimic pentru a-l evita, deși, și-au asumat responsabilitatea pentru guvernarea țării la acel moment. Nu este vorba nici într-un caz despre o eventuală „vânătoare de vrăjitori”, ba din contra, o abordare științifică a acestui fenomen, ar permite să evităm acele greșeli pe care le-au comis alte state în implementarea unor instrumente ale justiției tranziționale.

Doar un exemplu – forma în care a fost aplicată legea lustrației în așa state cu tradiții democratice cum sunt Franța, Regatul Țărilor de Jos, Grecia sau Norvegia, după cel de-al Doilea Război Mondial, ne demonstrează pe cât este de important ca acest proces să nu se transforme într-o revanșă politică a învingătorilor asupra celor învinși. Or, o asemenea abordare nu duce la o reconciliere reală a societății, ba din contra, duce la dezbinarea acesteia.

 

Aveți aliați în parlament pentru a coagula o politică guvernamentală coerentă în problema transnistreană? Cine vă sunt aliații, și cine vă sunt adversarii, în această problemă?

 

Vitalie Gămurari: Eu cred că în raport cu cazul „transnistrean” nu ar trebui să vorbim doar din punct de vedere al unui partid politic, inclusiv în situația în care acesta se află la guvernare. Procesul de reconciliere națională trebuie să devină un proiect de țară la care să participe întreaga societate, dat fiind că el produce efecte în raport cu fiecare cetățean al Republicii Moldova, indiferent de zona în care locuiește sau viziunile sale politice. Practica demonstrează că realizarea unui asemenea proiect este imposibil fără implicarea întregii societăți, dar este evident că trebuie să fie identificați și acei lideri care își vor asuma rolul de locomotivă în promovarea conceptului justiției tranziționale. Este evident că vor fi și de acei care vor încerca să pună anumite bariere în acest proces, uneori chiar cu susținere ideologică din străinătate, doar că asigurarea caracterului transparent al acestui proces și atragerea la dialog a întregii societăți, va fi acel garant, care va asigura caracterul ireversibil al procesului de reconciliere națională.

Este important să conștientizăm rolul elitei intelectuale din Republica Moldova în promovarea conceptului justiției tranziționale, așa cum au făcut-o alte societăți ce au trecut prin conflicte armate sau regimuri autoritare. Aceasta presupune organizarea dezbaterilor, consolidarea unui dialog continuu pe diverse situații și aspecte de interes comun, asumarea responsabilității pentru punerea în aplicare ale unor instituții ale justiției tranziționale. Or, acest chestionar adresat de către dumneavoastră, în egală măsură trebuie privit ca un element al procesului de familiarizare a societății cu conceptul justiției tranziționale în general și a posibililor efecte ale acestui concept asupra soluțiilor în procesul de reglementare a conflictului „transnistrean”, în special.

Consider că în pofida faptului că au trecut peste două decenii de la acel conflict armat, în urma căruia societatea moldovenească a rămas divizată, or, acest conflict a dus la polarizarea întregii societăți, putem vorbi despre posibilitatea reală de reconciliere, chiar dacă acest proces va fi unul de durată.

Or, justiția tranzițională nici nu asigură efecte imediate, acesta este un proces dinamic, în care foarte mult depinde de cei antrenați în realizarea lui. Sperăm că viitorul Legislativ va reveni asupra acestui subiect important și va propune elaborarea unei strategii eficace de punere în aplicare a justiției tranziționale în Republica Moldova.

 

Cum vedeți rolul societății civile, pe ambele maluri ale Nistrului, în susținerea procesului de reglementare? Sunt dispuși factorii politici de la Chișinău și Tiraspol să accepte argumente și expertiză din această direcție?

 

Vitalie Gămurari: Reglementarea conflictului „transnistrean” este imposibilă în lipsa implicării active a societății civile de pe ambele maluri ale Nistrului, aceasta indiscutabil este o ipoteză. Orice proces de acest gen, dacă nu este impulsionat și monitorizat de societatea civilă, este greu de asigurat atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Dat fiind că justiția tranzițională este o instituție a dreptului internațional umanitar, ea inevitabil este afectată de aceiași factori, în mare parte de ordin politic.

Este bine cunoscut că aplicarea dreptului internațional umanitar, de regulă, este condiționată de prezența unui conflict armat, inclusiv internațional sau non-internațional. Or, autoritățile de regulă nu recunosc prezența unui conflict, în contextul în care, odată recunoscând faptul că statul se află într-un conflict, acestea sunt obligate să aplice normele dreptului internațional umanitar, ceea ce deseori este privit negativ de către autorități. Exemple pot fi aduse multe, începând cu conflictul de pe Nistru, două operațiuni militare din Cecenia, operațiunea antitero din sud-estul Ucrainei și multe altele. Or, chiar și în cazul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, speța Dusco Tadic (prima speță examinată de tribunal), apărarea a încercat să respingă jurisdicția tribunalului pe acest caz, motivând că nu este un conflict armat internațional, fapt ce limita semnificativ posibilitățile tribunalului de a aplica normele dreptului internațional umanitar, în special Convențiile de la Geneva din 1949.

Același lucru îl putem spune și despre dorința Chișinăului și Tiraspolului de a accepta pornirea unui dialog, care ar prevedea anumite studii, expertize, anchete etc. În special o asemenea lipsă de dorință va fi argumentată și este firesc, prin nivelul scăzut de încredere reciprocă a părților. Și iată în asemenea situație, rolul societății civile de pe ambele maluri ale Nistrului poate fi unul definitoriu.

Practica demonstrează că reprezentanții societății civile întrețin contacte destul de bune cu organizații internaționale non-guvernamentale, fapt ce poate asigura o finanțare a anumitor programe comune, vizite de expertizare, invitarea unor experți în materie etc. Anume de insistența și de nivelul de implicare în acest proces a societății civile ce reprezintă ambele maluri, în mare parte depinde flexibilitatea autorităților de la Chișinău și Tiraspol de a întreține un dialog în contextul punerii în aplicare a mecanismelor justiției tranziționale.

 

Considerați că mass-media, la Chișinău și Tiraspol, reflectă în mod obiectiv stadiul și nevoile reglementării? Ce sugestii ați transmite actorilor media?

 

Vitalie Gămurari: Dacă e să ne referim la mass-media de la Tiraspol, atunci trebuie să constatăm, că este destul de dificil să reflecți în mod obiectiv situația creată în zonă, în contextul în care acestea se află sub un control dur din partea autorităților locale. Or, unul din obiectivele urmărite de justiția tranzițională, în special de una din instituțiile sale – DDR (democratizare, dezarmare și reîncadrare), vine să asigure o libertate de exprimare prin intermediul unei mass-media libere și deschise. Totuși, aceasta nu trebuie să fie un impediment pentru promovarea conceptului justiției tranziționale în societate, inclusiv în stânga Nistrului. Referitor la mass-media de la Chișinău, situația este mai deschisă, însă din lipsa unui interes din partea clasei politice, a jurnaliștilor, a experților din diverse domenii, situația rămâne a fi una incertă.

Totuși unele succese sunt. Așa, de exemplu conceptul de justiție tranzițională este abordat în cadrul unor programe de studii la nivel de Universități, cei drept, la ciclul II și III – masterat și doctorat; au fost organizate unele emisiuni dedicate justiției tranziționale, la care a participat autorul, au fost organizate mese rotunde, works shopuri, unele cu suportul logistic și financiar al unor organizații internaționale și a ambasadelor acreditate la Chișinău. Până a da o analiză obiectivității expunerii din partea mass-media, este important ca reprezentanții acesteia să fie familiarizați cu conceptul justiției tranziționale, fapt ce va duce la apariția unui interes sporit din partea jurnaliștilor față de problematica în cauză. Or, aceasta la rândul său, în mod inevitabil v-a duce la dezbateri în societate cu implicarea reprezentanților de pe ambele maluri ale Nistrului.

 

Cum evaluați rolul prezent și misiunea viitoare a României în reglementarea transnistreană? Ce așteptări aveți din partea statului și societății civile românești?

 

Vitalie Gămurari: De la bun început vreau să spun că eu personal regret că România a fost exclusă din formatul de negocieri, din care inițial făcea parte. Astfel, Chișinăul s-a trezit singur în fața Moscovei și Kievului care susțineau Tiraspolul. Efectele acestei erori s-au simțit de-a lungul anilor. Dar asta este deja trecut, important este să nu repetăm greșelile comise.

Evident că ne-am dori ca România să participe activ la procesul de reglementare a conflictului „transnistrean”, în contextul în care este și membru al Uniunii Europene. Or, este foarte clar că situația poate fi schimbată doar odată cu „internaționalizarea” acestui conflict, am în vedere implicarea în dialogul politic a mai multor factori, inclusiv România ca țară care conștientizează efectele nesoluționării unui conflict în zona bazinului Mării Negre, spațiu care odată cu ocuparea în 2014 a Crimeii de către Rusia, a devenit și mai sensibil din punct de vedere al securității regionale.

Practica demonstrează că în procesul de reglementare a unei situații conflictuale, inclusiv post-conflict, trebuie implicați actori internaționali, care între timp sunt și garanți ai continuității dialogului politic cu obiective bine definite și cu anumite strategii de durată elaborate cu participarea părților la conflict. Or, în asemenea situații, unul din obiectivele urmărite este restabilirea încrederii între părți și asigurarea lor că procesul de negocieri va fi unul transparent, cel puțin la nivel de anumite decizii finale pe anumite chestiuni de interes comun.

Exemplul Irlandei de Nord este unul benefic. Pe lângă faptul că liderii catolici și protestanți au putut depăși anumite ambiții dictate de egoul personal, părțile au putut solicita și asigura implicarea în procesul de negocieri a unor actori internaționali influenți, dar în același timp și credibili. Să nu uităm și de faptul că asigurarea unei bune funcționări a unui asemenea proces este unul costisitor, pe care părțile de regulă nu îl pot asigura. Așa că atragerea la acest dialog a mai multor actori internaționali poate asigura și instituirea unui fond atât de necesar în contextul punerii în aplicare a justiției tranziționale. Să ne imaginăm, de exemplu, situația în care bosniacii musulmani și croați din zona orașului Mostar nu ar fi avut susținerea Națiunilor Unite, inclusiv cea financiară, grație căreia a fost restabilit podul de piatră cu o istorie de peste 500 de ani, aruncat în aer în 1993, în timpul conflictului din Balcani. Am fi putut oare vorbi despre o restabilire a încrederii între cele două comunități pentru care acest pod a constituit timp de secole un simbol al coexistenței pașnice a celor două confesiuni?

Un alt argument referitor la rolul României în participarea la acest proces ar fi faptul că România are o tradiție bogată în materie de drept internațional umanitar, iar Asociația română de drept umanitar întreține legături amicale cu asociațiile similare din diverse state, inclusiv cele ce au avut de afacere cu justiția tranzițională.

Astfel, acest proces ar putea fi asigurat de participarea unor experți de talie, fie este vorba despre unii experți, reprezentanți ai Comitetului Internațional al Crucii Roșii, fie despre unii experți naționali care au participat la diverse stadii de negocieri în contextul punerii în aplicare a mecanismelor justiției tranziționale. Dacă ne referim la ultimul aspect, el ar presupune mai degrabă implicarea activă a societății civile românești, decât al statului român, ceea ce ar permite instituirea unui dialog pe două dimensiuni – la nivel de oficiali ai statelor și cel la nivel reprezentanți ai societății civile, fiecare dintre care ar putea să-și aibă propria agendă, dar, totodată, care ar putea fi coordonate între ele.

 

Au trecut mai bine de patru ani de la semnarea și ratificarea acordului de asociere între Republica Moldova și Uniunea Europeană. Concret, ce inițiative și propuneri au venit din spațiul european pentru reglementarea transnistreană și în ce măsură considerați că reformele din Justiție, făcute în spirit european, ajută scopului de reglementare al conflictului?

 

Vitalie Gămurari: Pentru Republica Moldova credem că important este să simte susținerea reală a procesului de reglementare a conflictului „transnistrean”, deoarece în finalul acestui dialog nu trebuie să existe învingători și învinși. Astfel, pe lângă inițiativele parvenite din partea Uniunii Europene, ar trebui să existe mai multe inițiative clare din partea Chișinăului, în contextul în care acestea nu vor fi considerate discriminatorii din partea populației din stângă Nistrului. Ne referim la populație și nu la autorități, dat fiind că anume populația trebuie să beneficieze de rezultate reale și să solicite autorităților să accepte un dialog cu Chișinăul, în situația în care în zona din stângă Nistrului nu a fost pus în aplicare procesul DDR, despre care am vorbit anterior.

Totodată, Acordul de Asociere acoperă nu doar partea dreaptă a Nistrului, dar și teritoriul din stânga Nistrului, așa că efectele sale sunt percepute de populația din regiune. Faptul că exportul din stânga Nistrului în spațiul comunitar a crescut este un argument forte că efectele sunt pozitive. Totodată, observăm și alte momente pozitive, cei drept sub egida OSCE, dar totuși, lucruri care ani de zile nu puteau fi soluționate. Ne referim la situația școlilor cu predare în limba română din regiune, terenurile agricole ce aparțin locuitorilor din teritoriile ce se află sub jurisdicția Chișinăului, dialogul privind recunoașterea actelor de studii din regiunea „transnistreană”, eliberarea numerelor de înmatriculare pentru transportul auto din regiune, cu care aceștia pot circula liber în spațiul european. Este un început, dar contează să existe încrederea că acest proces este unul ireversibil și iată aici rolul Uniunii Europene ar fi unul decisiv.

Un alt exemplu. În 2016-2017 am fost implicat într-un proiect al Ambasadei Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord la Chișinău ”Induction and Capacity Building Support for Law Enforcement Officials of Moldova in Transitional Justice as a Mechanism of Post-Conflict Settlement”. Obiectivul acestui proiect a fost familiarizarea cu practica britanică de punere în aplicare a conceptului justiției tranziționale în Irlanda de Nord și analiza soluțiilor pentru Republica Moldova. În cadrul Proiectului au fost organizate câteva mese rotunde cu participarea judecătorilor și a procurorilor, în cadrul cărora, împreună cu câțiva experți de la Chișinău și din Belfast am descris conceptul, mecanismele, instrumentele justiției tranziționale, inclusiv prin prisma practicii internaționale, dar și a unor state luate aparte. Ne-am referit la efectele pozitive, dar, în egală măsură și la cele negative constatate în urma implementării justiției tranziționale. În opinia noastră, asemenea proiecte sunt destul de binevenite pentru o societate dezbinată cum este în Republica Moldova, care impune un dialog între părți cu implicarea factorului extern.

 

Cum s-a schimbat poziția Ucrainei în negocierile din formatul 5 plus 2 din 2014, după Revoluția de la Kiev, după conflictul armat din estul acestei țări și anexarea Crimeii?  Soluționarea conflictului transnistrean și eliberarea acestui teritoriu de trupele de ocupație se află pe agenda de priorități ale Ucrainei?

 

Vitalie Gămurari: Înainte de a aduce argumente prin care ași motiva schimbarea atitudinii din partea Ucrainei față de procesul de negociere în formatul existent, ași dori să vin cu unele precizări.

În primul rând, cunosc situația din Ucraina nu doar din mass-media, dar și din discuții directe cu colegii mei de la Kiev. Mai mult, de 15 ani colaborăm activ în cadrul delegațiilor regionale ale Comitetului Internațional al Crucii Roșii, astfel, având ocazia de mai multe ori să mă expun referitor la rolul pe care l-a avut Kievul în procesul de reglementare a conflictului „transnistrean”.

În al doilea rând, la propunerea parvenită din partea autorităților de la Kiev, recent am acceptat să fiu membru al board-ului științific consultativ pe lângă Ministerul pentru teritoriile temporar ocupate și persoanele deplasate al Ucrainei. Ceea ce foarte mult caracterizează Ucraina până la evenimentele din iarna 2013-2014, este că doctrina militară ucraineană considera inamicul principal blocul NATO, inclusiv România, iar la frontiera de est, practic nu existau forțe armate. Acest moment cred că explică și poziția Kievului în cadrul negocierilor pe chestiunea „transnistreană”.

În acest context, aduc la cunoștință faptul, că în 2015 am prezentat un proiect privind statutul forțelor pacificatoare în dreptul internațional: cazul Republica Moldova, în care, pe lângă analiza statutului forțelor pacificatoare din punct de vedere al dreptului internațional, am adus și argumentul juridic ce ar putea fi invocat în contextul modificării formatului de negociatori.

Astfel, revizuirea prevederilor Acordului poate fi argumentată prin doctrina rebus sic stantibus, care susține că refuzul în mod unilateral de la un tratat poate avea loc în rezultatul schimbărilor esențiale ale condițiilor în care acesta a fost încheiat. Or, ocuparea Crimeii (starea de război de jure) și conflictul armat din sud-estul Ucrainei, în situația în care Rusia deține un control efectiv asupra autorităților locale (starea de război de facto), face destul de actuală doctrina în cauză.

Chiar dacă această doctrină nu și-a găsit loc în documentul de codificare a dreptului tratatelor internaționale – Convenția de la Viena din 1969 – este recunoscut că această normă are un caracter cutumiar. Cel puțin doctrina în cauză poate fi un argument în susținerea poziției Republicii Moldova privind schimbarea formatului actual de pacificatori și înlocuirea acestuia cu observatori civili, care ar prevedea implicarea cea mai activă a Uniunii Europene în reglementarea definitivă a diferendului „transnistrean”.

Dacă e să apreciem atitudinea Ucrainei față de formatul de negocieri, atunci ar trebui să constatăm că această chestiune ar trebui să preocupe mai degrabă Chișinăului, iar Kievul ar putea să ne acorde susținerea necesară. Altceva e, dacă să ne referim la atitudinea Ucrainei față de acest conflict, în contextul în care ea s-ar fi putut trezi cu un conflict armat pe două fronturi, ceea ce pentru Ucraina ar fi însemnat o veritabilă catastrofă, în situația în care pe parcursul ultimelor două decenii s-a făcut mers pe calea distrugerii și demoralizării propriilor forțe armate.

Ce ține de statutul juridic al peninsulei Crimeea, în mod evident că, Ucraina nu a acceptat provocările din partea Rusiei, acordându-i statut de teritoriu aflat sub regim de ocupație militară străină. Lecția învățată, inclusiv în baza practicii Republicii Moldova, i-a permis Ucrainei să meargă pe calea „internaționalizării” situației, soldată printr-o victorie diplomatică în incinta ONU.

Ne referim la rezoluția votată cu o majoritate covârșitoare în Adunarea Generală prin care statele membre au reconfirmat faptul că Crimeea este parte componentă a Ucrainei (2014). Adoptarea unei asemenea rezoluții de către Adunarea Generală a fost maximum posibil în contextul în care o eventuală rezoluție în cadrul Consiliul de Securitate ar fi fost blocată de veto aplicat de Rusia. Susținerea Ucrainei s-a văzut și în formatul sancțiunilor aplicate față de Rusia. Aici ași veni cu o precizare din punct de vedere a dreptului internațional. Termenul sancțiuni a devenit unul uzual în situația descrisă, doar că din punct de vedere al dreptului internațional trebuie utilizat un alt termen – contramăsurile. Sigur că este o precizare mai degrabă pentru specialiști în materie, dar cu această ocazie, considerăm că ea este binevenită. Contramăsurile sunt aplicate unui stat, căruia nu-i pot fi aplicate sancțiuni politice sau materiale de către Consiliul de Securitate, pentru încălcarea unei norme imperative de drept internațional, în contextul în care acest stat posedă dreptul de veto.

 

Puteți enumera care sunt în opinia dumneavoastră cei mai importanți pași făcuți pentru apropierea celor două maluri ale Nistrului în ultimii patru ani?

 

Vitalie Gămurari: Dacă să ne referim la ultimii patru ani, ar trebui să recunoaștem că nu putem vorbi despre o strategie elaborată pentru această perioadă. Or, evident că a existat acel format de negocieri, cu toate neajunsurile sale, la moment altul nu există și trebuie de reieșit din posibilitățile reale. Totodată, dacă să ne referim la ultimii doi ani, atunci observăm că eforturile întreprinse au dat roadă. Adevărul este că unele din aceste rezultate sunt de mai mult timp pe agenda participanților la procesul de negocieri, în special al OSCE. Nu este vorba despre o încercare din partea guvernării de a „privatiza” unele rezultate ce produc efecte pozitive, în cazul dat ar trebui să existe o conlucrare între toate forțele politice, cu anumite proiecte, inclusiv mici, dar care să fie simțite de oamenii de rând, astfel, să fie treptat restabilită încrederea între cele două maluri ale Nistrului.

Or, așa cum am menționat și anterior, în cazul Republicii Moldova conceptul justiției tranziționale trebuie privit mai larg, acesta acoperind nu doar conflictul „transnistrean”, dar și societatea in integrum, în contextul în care aceasta rămâne a fi una profund divizată din punct de vedere politic. Practica altor țări ne arată că acest proces este unul ce durează în timp, însă alternativă nu există pentru o societate care își dorește cu adevărat o reconciliere reală și nu o răzbunare de moment, în situația în care una din părți simte că poate beneficia de anumite avantaje, doar că acestea de regulă sunt de scurtă durată.

 

În ce măsură activitatea Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean (LACT), program de cercetare științifică inițiat și susținut de mai mulți profesori ai Universității „Lucian Blaga“, poate sprijini la reglementarea conflictului separatist de pe Nistru? Atragerea mass-mediei din România dar și a ONG-urilor în proiectele LACT ar putea contribui scopului final, de integrare teritorială a regiunii în Republica Moldova?

 

Vitalie Gămurari: Din start vreau să-mi expun opinia, că este indiscutabil faptul că activitatea LACT prezintă interes și este semnificativ, cel puțin din două considerente.

În primul rând, pentru societatea din România, pentru care subiectul „transnistrean” nu constituie unul prioritar, ar permite informarea despre realitățile cu care se confruntă Republica Moldova în contextul prezenței unui conflict armat „înghețat” pe parcursul a peste două decenii.

În al doilea rând, pentru societatea din Republica Moldova, proiectul în cauză este un element probant că situația în jurul conflictului „transnistrean” rămâne a fi pe agenda de interes a României, inclusiv în lumina rolului pe care îl poate avea în susținerea și promovarea intereselor Chișinăului pe arena europeană privind elaborarea unei viziuni clare, în interesul ambelor maluri ale Nistrului, ce ar permite implementarea unui proces real de reconciliere națională, dar și ar contribui la instituirea unei zone de securitate în regiune, spațiu care în ultimii ani se confruntă cu mari provocări la adresa securității.

Punerea în aplicare a unor proiecte de interes comun, organizarea diverselor manifestări, obiectivul cărora ar reflecta dorința sinceră de reflectare a acelor probleme cu care se confruntă regiunea „transnistreană” în special și Republica Moldova, în general, ar contribui cu siguranță la consolidarea societății și la reconciliere a celor două maluri ale Nistrului. Or, reflectarea acestui proces de mass-media din România, inevitabil va spori interesul față de acest conflict „înghețat” și va permite o abordare corectă a situației din zonă.

 

A consemnat Mircea Merticariu