Expertul asociat în politici de securitate al IDIS Viitorul, Rosian Vasiloi, a declarat, într-un interviu pentru Jurnalistii.ro, că Federația Rusă a profitat din plin de maleabilitatea autorităților de la Chișinău, în cei 26 de ani de la proclamarea independenței de stat, pentru a se impune politic, economic şi militar în Transnistria. De asemenea, Vasiloi a mai spus că există oricând riscul ca oficialii de la Kremlin să pună în practică scenariul din august 2008 din Georgia în Transnistria, iar forțele armate ale regiunii transnistrene să fie absorbite brusc de către Ministerul Rus al Apărării, Serviciul Federal de Securitate și Ministerul Afacerilor Interne al Federației Ruse.
Jurnalistii: Cum ar putea România să intervină în soluționarea conflictului transnistrean? Are diplomația de la București pârghiile necesare pentru a impulsiona Chișinăul să construiască o strategie concretă în disputa cu Tiraspolul?
Rosian Vasiloi: În primul rând, trebuie să ne aducem aminte că România la începutul anilor ’90 ai veacului trecut făcea parte din cadrul de negocieri privind soluționarea conflictului transnistrean, care pe atunci se desfășurau în formatul „4”, adică Rusia, Ucraina, România și Republica Moldova. Una din primele încercări de reglementare a conflictului prin mijlocirea actorilor străini a fost întâlnirea de la de la Helsinki a miniștrilor afacerilor externe din Moldova, România, Rusia și Ucraina, din 23 martie 1992, unde a fost adoptată o declarație cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului transnistrean.
Au urmat mai multe întruniri și ca rezultat a fost semnarea pe 6 aprilie a ”Declarației miniștrilor afacerilor externe ai Republicii Moldova, Federației Ruse, României și Ucrainei”, punctul IV, subpunctul 1 care prevedea următoarele: ”Instituirea unei comisii comune cu participarea reprezentanților celor 4 state cu scopul controlului asupra deciziilor în contextual încetării focului”. Totodată Declarația prevedea instituirea ”mecanismul 4-later” de observatori militari.
Tot în aceiași perioadă, Moscova, utilizând pe larg propaganda, învinuia România de furnizarea armamentului către autoritățile de la Chișinău, afirmând că cetățeni români ar fi luptat pe fronturile din regiunea separatistă, împreună cu Forțele Armate ale Republicii Moldova.
Dar aici vreau să aduc o precizare importantă. Din 27 august 1991, când Parlamentul Republicii Moldova a adoptat ”Declarația de Independență” și până la 10 iunie 1992, frontiera de stat a Republicii Moldova era păzită de către trupele de grăniceri ale URSS, respectiv acest lucru nu putea fi posibil, în caz contrar Federația Rusă ar putea fi învinuită la complicitate de furnizare de armament și muniții din partea României pentru Republica Moldova.
Pe 21 iulie 1992 a fost semnat Acordul privind principiile reglementării pașnice a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, din 21 iulie 1992, cunoscut sub numele „Acordul Elțin – Snegur”.
După semnarea acestui acord, dar dacă e să fim mai corecți în urma provocărilor din 19 iunie 1992 de la Tighina, când Armata a 14-a s-a implicat direct în conflict (n.r. care a devenit război), contrar prevederilor ”Declaraţiei celor 4 miniştri ai afacerilor externe”, menţionate anterior (punctul III, subpunctul 4: „Refuzul comun al Federaţiei Ruse, României, Ucrainei de la acţiuni care pot fi considerate ca implicare directă în conflict”), România a fost eliminată din procesul de negocieri, precum și din mecanismul de observatori militari.
România a fost exclusă din acest format de negocieri, sub presiunile Federației Ruse și cu sprijinul autorităților de atunci ale Republicii Moldova. La rândul său, în format a fost inclusă OSCE (n.r. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) o organizație, care în opinia mea mai mult a contribui la “înghețarea” conflictului, decât la rezolvarea lui și asta nu fără implicațiile Federației Ruse.
România a mai avut o încercare de a se întoarce în acest format în 2009, pe timpul președinției lui Traian Băsescu, care în repetate rânduri, declara că, includerea României în formatul de negocieri va da un nou impuls procesului de reglementare, pentru că la acea vreme formatul 5+2 era mai mult mort decât viu, ca și astăzi, fiind un format de întrevederi neformale și care nu contribuie la avansarea dialogului de negocieri. De ce s-a retras România din formatul de negocieri în anii ’90?
Eu cred că au fost influențe din partea Federației Ruse, iar guvernarea de la București nu a fost capabilă să impună anumite poziții, retrăgându-se din acest format și a lăsat Republica Moldova fără un avocat, singură împotriva Federației Ruse și a regimului separatist marioneta de la Tiraspol și poziției mai mult maleabile și docile intereselor Rusiei din partea Ucrainei. Starea lucrurilor în privința poziției Ucrainei a luat o altă întorsătură, după ce aceasta s-a confruntat cu un război direct din partea Federației Ruse și anexarea ilegală a Crimeii din 2014.
Ce ar putea face România ? Totul depinde de voința politică a României, dar evident și de ce așteptări ar avea autoritățile de la Chișinău. Dar pe mine, m-ar interesa mai mult ce așteptări au în acest sens cetățenii Republicii Moldova și mai puțin autoritățile.
Cert este că la un moment dat este necesară o reformatare a formatului de negocieri 5+2, prin transferul poziției de observatori a SUA și UE în statutul de formatori. Dar fără o viziune clară din partea Republicii Moldova (n.a. autorităților) privind reglementarea conflictului transnistrean, care se amână de practic doi ani, necitând din angajamentele actualei guvernări din 2016.
Anul trecut IDIS Viitorul a făcut publice câteva analize pe acest subiect, în care noi recomandam „Modificarea formatului de negocieri din „5+2” în „7+”, care ar prevedea schimbarea statului SUA și UE din observatori în mediatori cu competențe depline, inclusiv și cu posibilitatea de accedere a oricărui partener al Republicii Moldova”, iar atunci când menționam „oricărui partener al Republicii Moldova”, aveam în vedere și România.
Rămâne să vedem dacă acest lucru îl dorește și România, dar în special Republica Moldova. Un lucru este evident că la un moment dat, România poate susține pe deplin Republica Moldova pe calea integrării europene, ceea ce ar aduce beneficii directe în primul rând cetățenilor Republicii Moldova, marea parte dintre aceștia fiind și cetățeni ai României.
Și România poate impune anumite poziții și politici pe dimensiunea negocierii conflictului transnistrean ca stat membru al UE, inclusiv și prin participarea activă la Misiunea Uniunii Europene de asistență la frontiera Republicii Moldova și a Ucrainei.
Jurnalistii.ro: Care sunt interesele Rusiei în Transnistria și cum interpretați recentele exerciții militare din ajunul reuniunii subcomitetului APCE (Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei) pentru conflictul transnistrean?
Rosian Vasiloi: Interesele Federației Ruse în Republica Moldova sunt foarte mari și aici nu aș diviza regiunea transnistreană ca un subiect aparte. Este evident că din punct de vedere militar aceste interese prevalează în regiunea transnistreană cu prezența militară ilegală a Trupelor de Ocupație în Republica Moldova, fără a face o diferențiere distinctă între Grupul Operativ al Trupelor Ruse (n.r. GOTR) și pretinsele forțe de pacificare.
Acest subiect este permanent în atenția noastră și încercăm să evaluăm toate riscurile de securitate și apărare în contextul reglementării regiunii transnistrene. La un moment dat constatăm că din punct de vedere militar Federația Rusă își consolidează pozițiile.
În toți acești ani (peste 26 de ani de după independență), orice inițiativă de rezolvare a conflictului transnistrean s-a soldat cu un eșec. Fie autoritățile fiind maleabile, acceptau în anii 1992-1998 condiționalitățile impuse de Federația Rusă (la 20 martie 1998, semnătura pretinsului lider al regiunii transnistrene Igor Smirnov, liderii de la Chișinău, Moscova, Kiev și ai OSCE), fie unele inițiative impuse de Federația Rusă, erau respinse pe ultima sută de metri, iar altele erau anulate de Federația Rusă. Tot în aceiași perioadă 1991-2001, frontiera de stat a Republicii Moldova rămânea fără acoperire statală, excepție făcând câteva posturi vamale, dar de fapt unul dintre acestea pe segmentul transnistrean al frontierei de stat, Pervomaisc-Kuciurgan, pe teritoriul Ucrainei.
Nici „frontiera administrativă” nu era în vizorul autorităților naționale. Întrebarea firească în acest sens este – De ce frontiera de stat a Republicii Moldova a rămas „descoperită” timp de 10 ani, și căror interese a servit această „descoperire”?
Între timp, Federația Rusă s-a impus în toate dimensiunile în regiunea transnistreană, inclusiv și-n domeniul apărării, securității și al ordinii publice. Această impunere a luat amploare după 2011, și la un moment dat a ajuns la apogeul său, inclusiv și cu sfidarea deschisă a autorităților Republicii Moldova. Între timp, dar în special, în anii 2012-2016, autoritățile separatiste au dezvoltat cadrul juridic și legislativ pe toate dimensiunile securității așa zisei frontiere transnistrene.
Asta se datorează inclusiv și actualului președinte al Republicii Moldova, Igor Dodon, care de la învestire a vizitat Federația Rusă de mai multe ori, întâlnindu-se cu Vladimir Putin, cu care a discutat, inclusiv pe problematica transnistreană.
Însă, avem „adresări” către Federația Rusă din partea separatiștilor de a disloca trupe militare ruse la frontiera de stat a Republicii Moldova cu Ucraina. Avem o creștere semnificativă a aplicațiilor militare a GOTR și a forțelor paramilitare separatiste.
Avem implicări directe ale serviciilor de informații ale Federației Ruse în Republica Moldova. Avem un GORT, fără un statut și mandat clar definit, dar cu implicări în toate sferele (socială, medicală, umanitară), nu numai în cea militară. Pe de altă parte și Republica Moldova, ca parte în negocieri, „încurajează” separatismul prin contracte ilegale de livrare a energiei electrice și oferirea posibilității de vociferare de către autoritățile separatiste a „proiectului de statalitate a regiunii transnistrene” la diferite organizații internaționale.
Noi avem o „misiune de pacificare”, fără statut și mandat clar definit, Republica Moldova fiind „prizoniera” acordurilor semnate, contrar intereselor sale naționale. Și noi nu avem susținerea celui mai mare „partener strategic”, adică Federația Rusă, în modificarea acestei misiuni într-o misiune civilă cu statut polițienesc, cu un mandat clar definit.
Un rol aparte ține de ”Zona de Securitate”, care este militarizată, contrar prevederilor acordurilor în vigoare, noi avem o regiune militarizată, inclusiv cu mercenari, cetățeni ai altor state.
Noi avem „structuri militare și paramilitare” în regiunea transnistreană, care sunt un paravan pentru forțele militare ale Federației Ruse, și să nu ne trezim într-o zi ca și georgienii, cu „absorbirea” pretinselor forțe armate ale regiunii transnistrene, de către Ministerul Rus al Apărării, Serviciul Federal de Securitate al Federației Ruse și Ministerul Afacerilor Interne al Federației Ruse.
Ca să confirm cele spuse mai sus, cel puțin din punct de vedere al recentelor exerciții militare, voi prezenta câteva date statistice.
În anul 2016 în luna ianuarie au avut loc 8 exerciții militare, în 2017 un exercițiu și, atenție, în perioada 1 ianuarie 2018-25 ianuarie 2018 au avut loc circa 20 exerciții militare din clasamentul umanitare, combatante și combatante comune, care presupune și participarea forțelor paramilitare ale regiunii separatiste.
Și aceste exerciții se desfășurau inclusiv în timpul reuniunii subcomitetului APCE pentru conflicte
la care autoritățile Republicii Moldova, după cum menționam anterior, a câta oară “au asistat” autoritățile separatiste de la Tiraspol în promovarea pretinsei independențe.
Jurnalistii.ro: Comisia Unificată de Control(CUC) mai poate fi o soluție în dialogul cu autoritățile separatiste de la Tiraspol? Vedeți o perspectivă reală ca separatiștii să accepte soluțiile propuse de membrii CUC?
Rosian Vasiloi: Sarcina CUC este cu totul alta. Sarcina de bază a delegației Republicii Moldova în CUC este organizarea monitorizării situației în zona de securitate și adoptarea deciziilor, în bază de consens al părților, cu caracter preventiv, orientate spre menținerea păcii și a ordinii de drept în procesul de pacificare.
De aici avem și mai multe probleme. Deciziile sunt luate prin consens și dacă o parte din CUC, cum ar fi regimul separatist sau partea rusă nu accepta o întrebare, activitatea este blocată și în anul 2017, am avut mai multe cazuri. O altă problemă o reprezintă activitatea observatorilor din CUC (OSCE și alții).
Mă refer la posturile de pacificare sau la posturile ilegale de grăniceri, vamă și migrațiune ale regimului separatist de pe malul stâng al Nistrului. De mai mulți ani aceast organism (CUC) monitorizează, pentru că Federația Rusă și regimul separatist nu își doresc acest lucru.
O altă problemă o reprezintă monitorizarea exercițiilor militare desfășurate de TOFR, cum ar fi „forțarea Nistrului și distrugerea inamicului pe malul drept” din luna august 2017 și 2016. Observatorilor OSCE nu li s-au permis acest lucru, ceea ce distorsionează principiile CUC stabilite în actele de constituire.
Eu nu văd o perspectivă reală de reactivare a activității CUC, atâta timp cât există formatul prezent, fără a se modifica atât statutul misiunii de pacificare sau cel puțin implementarea deplină a reglementărilor acordului semnat la Odessa în martie 1998, care prevedea modificarea posturilor de pacificare din statut staționar în mobil.
Dacă s-ar fi întâmplat atunci acest lucru, poate s-ar fi evitat uciderea oamenilor de către „pacificatorii ruși” și mă refer la cazul asasinării lui Vadim Pisari la 1 ianuarie 2012, pe podul de la Dubăsari (postul de pacificare rus nr. 9)
Jurnalistii.ro: Cum evaluați implicarea OSCE în reglementarea conflictului? Cum ar putea NATO să sprijine Chișinăul în soluționarea diferendului transnistrean?
Rosian Vasiloi: În opinia mea, OSCE nu este acel actor care să contribuie pe deplin la reglementarea conflictului. În foarte multe cazuri, OSCE a fost acea forță care împreună cu Federația Rusă izola și obstrucționa eforturile Republicii Moldova, în formatul 5+2 prin multiplicarea presiunilor asupra autorităților sale constituționale, pentru a le determina să facă cedări unilaterale și incompatibile cu normele și principiile dreptului internațional, care pot prejudicia grav negocierea viitorului statut al regiunii transnistrene în cadrul R. Moldova.
În acest sens, în august 2016, membrii societății civile din Republica Moldova au emis: ”Declarația societății civile cu privire la Liniile Roșii ale Reglementării Transnistrene”.
În momentul de față, avem președinția Italiei la OSCE și cred că pentru a se elimina anumite riscuri, toți actorii din formatul 5+2 ar trebui să revină la Declarația din 2016, pentru a nu permite presiuni în acest format, care ar putea servi drept precedent periculos pentru alte situații, zone și conflicte înghețate, dar în special pentru conflictul de pe Nistru.
La deschiderea Biroului de legătură al NATO în Republica Moldova, eu i-am adresat această întrebare doamnei secretare adjuncte a NATO, Rose Gottemoeller. Răspunsul dumneaei a fost foarte diplomatic şi dacă descriu în câteva cuvinte ar fi următorul: “NATO o poate face numai prin măsuri diplomatice, apeluri, etc”.
Dar asta poate fi numai atunci când diplomația Republicii Moldova sensibilizează anumite îngrijorări, ceea ce în opinia mea nu se întâmplă şi dacă se întâmplă, este în șoaptă. Până la urmă, NATO poate să ofere asistență Republicii Moldova pe această dimensiune atât cât își dorește. Nouă ne rămâne numai să vedem dacă acest lucru se va întâmpla, cel puțin vom monitoriza acest subiect îndeaproape.
Sursa: