Ion Leahu: Ce are “unirea” cu reglementarea transnistreană

Cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova, ambasadorul american de la Chișinău, James Pettit, respinge ideea unei eventuale uniri a Moldovei cu România, notează qmagazine.ro care citează dintr-un interviu acordat postului Public de Televiziune.

„Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea la România de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări, printre care este faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova”, a declarat James Pettit. Intenţionat am pornit de la acest „cadou”, cu generozitate de invidiat oferit Chişinăului la cei 25 de ani de independenţă de către guvernul SUA.

Nu este nimic nou în acestă abordare de către SUA a relaţiilor moldo-române. Şochează cruzimea afirmaţiilor şi momentul ales pentru a le sonoriza.  Guvernul de la Chişinău s-a trezit, a înţeles în sfîrşit! că în situaţia cu regimul secesionist transnsitrean este reprezentantul unui subiect al dreptului internaţional, şi a plasat acest fapt în faţa acestui regim. Vreţi reglementare, vreţi stabilizare a situaţiei, li se spune secesioniştilor, respectaţi normele dreptului internaţional şi cel existent în RM. Nu sunteţi de acord, înaintaţi în continuare pe cale anarhiei, descurcaţivă cum ştiţi. Şi această absolut nouă abordare a problemei diferendului nistrean a devenit consecventă şi raţională anume pe fundalul unei mari apropieri de România. Nu, nu este vorba de unire, nici în prezent, nici în timpul apropiat. Sensul e în conştientizarea fenomenului – apropierea de România exclude tîrgul cu Tiraspolul. De aici actuala abordare a modalităţilor de relaţii cu regimul separatist a devenit mai clară, mai fermă şi, în sfîrşit, cu o anumită perspectivă, formată de sprijinul indiscutabil oferit de România.

Şi în acest moment reprezentanţii SUA au intervenit cu opinia referitor la… De ce sau de cine s-au speriat la Washington?  De o eventuală reacţie a Rusiei, care va periclita securitatea bazelor  Alianţei Nord-Atlantice în România? Ori, cum se pronunţă cu satisfacţie Alexandru Rar, politolog rus stabilit cu traiul în Germania, SUA a decis a evita pe viitor greşelile comise în cazul Ucrainei, şi nu se va mai confrunta cu Rusia pentru zone care nu constituie interes vital pentru Washington?

Indiferent care nu ar fi explicaţia, „duşul” american a fost atît de rece, încît a lăsat Chişinăul fără replică (opinia lui D. Dieacov nu poate fi luată în consideraţie), dar esenţial a fortificat poziţiile Tiraspolului. Deja în interviul din 30 august curent, E. Şevciuc a fost mult mai convins în sine, comparativ cu eventuala sa postare, condiţionată de situaţia precară în regiune, comparativ cu unele semnale pozitive fixate în dreapta Nistrului.

Cum se cunoaşte, tonalitatea confruntărilor între legislativ şi preşedintele transnistrean a atins un grad atît de înalt, încît reprezentanţii presei din FR au concluzionat că „Transnistria alege între FR şi UE”. Semnificaţia este evidentă, odată ce mai mare crimă decât „orientarea proeuropeană” în ochii ruşilor nu există. Ar fi bine de stabilit, în care parte se orientează principalii rivali politici din Transnistria. Logic ar fi de apelat în acest caz la relaţiile cu Moscova, însă ambele tabere cu regularitate pleacă la capitala FR, se consultă, obţin careva susţineri, între care şi financiare. Atitudinea către Occident? Nici asta nu evidenţiează „promotorul”. Sovietul Suprem, care de facto reprezintă opiniile cartelului comercial-financiar „Şerif”, a insistat asupra semnării acordului de liber schimb cu UE. Dar şi E. Şevciuc nu manifestă altă opinie. În interviul său din 30 august curent, despre care am vorbit, preşedintele „RMN” afirmă că eventuala pierdere a pieţelor europene şi a contractului de livrare a energiei electrice către RM, ar fi putut condiţiona devalorizarea rublei transnistrene pînă la 69 ruble pentru 1$, iar preţurile ar fi galopat de 10-12 ori. Şevciuc a promis că, în timpul apropiat, va fi dat publicităţii integral documentul care vizează evoluţiile economice ale regiunii în ultimul timp şi modul în care ea a fost „salvată de o catastrofă inevitabilă”. Vom vedea ce mai conţine documentul, care reflectă relaţiile Tiraspol- Chişinău. La moment, din interviul lui Şevciuc am aflat că Tiraspolul a reuşit a-şi extinde prezenţa pe piaţa internă din dreapta Nistrului, ceea ce i-a permis a evita pierderi considerabile în operaţiunile de convertire a leilor RM în alte valute (anterior oparaţiunea dată provoca pierderi de 10-15% din venituri).

Alt aspect al problemei – activitatea unor întreprinderi industriale mari şi păstrarea acestora pe pieţele europene. Potrivit lui Şevciuc, ca urmare a activităţii destructive a Sovietului Suprem, ar fi existat posibilitatea de a pierde aceste pieţe,ceea ce ar reduce cu cel puţin 35-40% veniturile bugetare ale regiunii. Spus absolut clar, ce ne permite să apreciem importanţa relaţiilor cu occidentul.

Fiind înarmaţi cu datele respective, încercăm să trecem în revistă careva aspecte ale evoluţiilor politice regionale, care constituie confruntările preelectorale.

Ambele tabere au mobilizat integral resursele de care dispun pentru a prepara suficient solul şi a asigura rezultatea alegerilor în favoarea sa. Legislativul a evitat vacanţa şi a reuşit a realiza mai multe. Au modificat constituţia, transformînd practic regimul în unul parlamentar. Preşedintele a fost lipsit de unele prerogative principale, între care dreptul exclusiv de a semna legile adoptate. Concomitent, deputaţii s-au asigurat cu imunitate pe viaţă, indiferent dacă mai deţin sau nu mandatul. Au fortificat legislativul, promovînd la funcţiile de adjuncţi pe radicalii pro-ruşi Galina Antiufeeva şi E. Vasilati.

La rîndul său, E. Şevciuc a modernizat Consiliul Suprem de Securitate, excluzînd din componenţa membrilor cu drept de vot preşedintele Sovietului Suprem. El l-a investit în funcţia de Ministru de externe pe Vitalie Ignatiev, trecînd-o pe Nina Ştanschi la o funcţie simbolică (prorector la universitatea din Tiraspol), ce ar trebui să minimalizeze speculaţiile în jurul „familiei de guvernatori”. Acerbitatea luptei a condiţionat implicarea în confruntări şi politicienilor de altă dată, trecuţi în rezervă, cum ar fi Grigore Maracuţa, fost Preşedinte al Sovietului Suprem şi Igor Smirnov, ex- preşedinte al Transnistriei. Experţii practic exclud posibilitatea alegerii acestora, însă ei au misiunea de a consolida influenţa unuia sau altuia dintre candidați, la moment poziţionîndu-se ca exponenţi ai „Şerifului”.

La fel cum e incertă situaţia cu priorităţile interne ale potenţialilor candidaţi, este şi cea externă. Cel puţin, specialiştii care acordă o atenţie regiunii, au menţionat că pentru prima dată accentul companiei este unul ce ţine de politică externă. Anterior, la acest capitol totul era clar. Orientarea era prorusească, alta nu avea nici o şansă. Factorul rusesc garanta bunăvoinţa alegătorului şi a organelor de reprimare. La rîndul său, Kremlinul nu ezita a alege favoritul şi al susţine. Nu se fereau şi de atacuri la adresa candidaţilor pe care-i dispreţuiau. Probleme nu existau, odată ce situaţia era alta. Moscova nu se confrunta cu ostracizarea căreia este supusă de comunitatea europeană. Astăzi, a colabora cu UE e crimă, din punctul de vedere a propagandei ruseşti. Însă, pentru Transnistria, cum am văzut, a renunţa la această colaborare e uniform cu sinuciderea. Şi propagandiştii ruşi sunt într-o situaţie dificilă. Ei nu pot da aprecieri pozitive nici relaţiilor cu UE, nici persoanelor care le promovează. Dar, nici nu dispun de un set de argumente convingătoare pentru a demonstra eficienţa relaţiilor în exclusivitate proruse. Se recurge la declaraţii absolut irezonabile. Par exemplu, revista rusească “POLITRUSSIA”, afirmă, că direcţia proeuropeană a devenit un loc vulnerabil al politicii lui Şevciuc. El ar fi fost impus a accepta relaţiile economice cu occidentul, pentru a nu pierde locurile de muncă dar acceptînd dubla impozitare. Cusut cu aţă albă, alegerea dată s-a făcut anume din lipsa alternativei. Or se acceptă UE, or se pierde posibilitatea de a exista. Însă, în zona gri cum este Transnistria, şi astfel forme de propagandă primitivă, ar putea fi eficiente. Cel puţin pentru alegătorii transnistreni este pregătit clişeul: „relaţiile cu UE nu pot fi acceptabile că sunt cu UE, indiferent de faptul că ne asigură cu locuri de muncă şi cu salarii”.

Tema relaţiilor cu FR este utilizată şi de propaganda proşevciuc. Recent, canalele TV afiliate „Preşedintelui” au lansat un film TV „Oberlihtul în Europa”, din conţinutul cărui înţelegem că „alegerea la funcţie de Preşedinte a exponentului „Şerifului” ar condiţiona ruperea ireversibilă a relaţiilor specifice cu FR”. Iată aşa. Cum nu ai da, au de suferit relaţiile cu Moscova. Şi au de suferit într-atît, încît nu ezită a lansa minciuni. În filmul respectiv se face trimitere la materiale din resursa  informaţională „Planeta rusească”, care afirmă: „Chişinăul s-a implicat activ în problemele interne ale Transnistriei, stabileşte relaţii cu parlamentul local, posibil aducînd anumite promisiuni atractive”. Autorii nu se limitează cu constatările, ci îndată recurg la avertizări: „asemenea contacte (ale Tiraspolului şi Chişinăului), care au loc, practic, pe la „spate” faţă de Rusia, în perspectivă nu vor trece fără conseciţă pentru Transnistria”. Pentru a face tabloul mai convingător, se aduc „fapte” din domeniul fantasticului. Se afirmă că la Chişinău ar fi fost clasat dosarul penal pe numele lui Vadim Krasnoselschii, spicherul Sovietului Suprem, pe cînd pe numele altor conducători, dosarele ar fi pe rol. Nu cunoaştem de unde sursa se alimentează cu informaţii, dar oficial la acest capitol Chişinăul nu s-a pronunţat. Tot din această categorie e şi afirmaţia potrivit căreia „Şerif”, baza economică a partidului „Obnovlenie”, şi-ar fi lichidat întreprinderile la Moscova, indiferent de retorica partidului axată spre integrarea economică a regiunii în FR. Care ar fi potenţialul „integrării”, dacă Alişer Usmanov, fost proprietar al uzinei metalurgice, unicei de succes în trecut, a cedat integral pachetul de acţiuni a întreprinderii în favoarea „guvernului” de la Tiraspol, fără a solicita un ban pentru acesta.   

Propaganda rusească nu a putut trece cu atenţia un cadou oferit de Valeriu Liţcai, fost „ministru de externe” al regiunii, care la 25 august curent a făcut la Chişinău unele declaraţii.  Potrivit resursei „Rodina.md, care a oferit platoul pentru eveniment, Liţcai ar fi declarat că „unica cale optimală pentru Transnistria ar fi unificarea  cu Moldova”. Toate ar fi cum ar fi, însă Liţcai este oficial consultatul lui Vadim Krasnoselischii, factor care ar putea însemna că şi preşedintele parlamentului de la Tiraspol susţine părerea dată. Comentariul ce urmează, merită atenţie. Potrivit „Rodina.md”, încă 5 ani în urmă nici o forţă politică în Transnistria nu şi ar fi permis asemenea afirmaţii, odată ce ele ar fi din start cu caracter de autolichidare politică. Da, orice sar discuta în culise, la microfon în regiune tema unirii cu Moldova poate avea doar o coloratură negativă. În acest caz, ce l-a călăuzit pe Liţcai? Să credem „Rodima.md”, care presupune că afirmaţiile date ar fi fost plata pentru careva graţieri pe viitor?  Acest resurs nu poate fi crezut din simplu fapt că ei afirmă, pornind de la constatarea respectivă, că transnistrenii din nou sunt plasaţi în faţa necesităţii de  a alege nu Preşedintele, ci din nou direcţia de dezvoltare, indiferent de faptul că în 2006, în cadrul referendumului, aceasta ar fi fost stabilită. Liţcai, care nu deţine funcţii oficale, este cumva dat uitării, ar putea face declaraţii „zgomotoase” pantru a se afirma. Însă, nu poate o declaraţie a unei persoane, fie şi a unui partid, a trezi temeri de natura celor exprimate la „Politrussia”. Este reală alegeara populaţiei a unei cărări, care duce de la Moscova. Şi de asta se tem cei care deţin controlul situaţia în regiune.

La 23 august curent, AS „Pridnestrovie” a plasat materialul  „Consolidarea poziţiilor NATO în România va condiţiona fortificarea nivelului pregătirii de luptă a trupelor ruse în Transnistria”, semnat de Vasilie Kaşirin, „expert” în cadrul Institutului rusesc de cercetări strategice (RISI).  Potrivit „specialistului”, informaţia referitor la posibilitatea transportării armelor nucleare din Turcia în România a provocat nemulţumiri, în special în mediul populaţiei române. La fel, Kaşirin declară că, ultimul timp, România se poziţionează în calitate de element de bază în noua „structură sanitară” la hotarul de est a lumii euroatlantice. Primul pas ar fi fost deschiderea bazei militare  antirachete a  SUA la Deveselu la 12 mai curent. „A urmat reacţia extrem de dură a Moscovei, care a menţionat că, găzduind la ea acasă rachete americane, România în mod automat devine ţintă a rachetelor şi altor arme ruseşti”. Kaşirin afirmă că, în caz că planurile de plasare a armei nucleare în Rimânia se realizează, şi aceste arme apar în imediata vecinătate cu Crimeea, Transnistria şi alte puncte ale FR, situaţia geopolitică în regiune se va schimba radical. România ar putea deveni obiect destinat lichidării preventive, în care scop ar putea fi utilizate arme convenţionale şi nu numai! A urmat reacţia MAE a României; s-au pronunţat alte persoane oficiale de la Bucureşti. Moscovei i sau adus afirmaţii, că România nu dispune de condiţii pentru a primi la păstrarea 20 de bombe aeropurtate termonucleare. Că Deveselu nu poate presta alte servici de cît antirachete.

În general, situaţia cu strămutarea bombelor nucleare din Turcia în România ar putea fi iniţiată în unele structuri de la Moscova. Propagandistice. Care şiar fi atins scopul. Bucureştii au reacţionat şi nu aşa cum ar fi fost pe placul Washingtonului. De aici şi afirmaţiile ambasadorului James Pettit. Or nu? Cum nu ar fi, însă FR a primit o posibilitate uriaşă de aşi fortifica poziţiile în regiune, de a consolida relaţiile cu liderii occidentali. Şi, tangenţial, ca şi de altă dată, aruncînd la gunoi multe eforturi depuse la Chişinău, pentru a forma o atmosferă corespunzătoare în jurul procesului de reglementare a diferendului nistrean, expusă în adresarea „societăţii civile”, în care sunt stipulate anumite „linii roşii”, iniţial acceptate şi de guvernare. În virtutea celor întâmplate, mare e posibilitatea că Chişinăul să fie impus a-şi revedea această poziţie de perspectivă. Practic, pentru prima dată de la 2003, de la renunţarea la „Memorandumul Kozac”. Păcat.