În cadrul unui interviu acordat portalului TRIBUNA, directorul executiv al IDIS Viitorul, Igor Munteanu a vorbit despre semnarea celor patru protocoale între Chișinău și Tiraspol, ce rol crede că a jucat în semnarea acestora UE și SUA, cum apreciază ideea că RM ar trebui să se unească cu România, iar Transnistria să fie recunoscută ca stat independent la nivel internațional, cum califică rezultatele rundei de negocieri în formatul 5+2 de la Viena, dar și despre alte aspecte importante.
T.: Cum calificați semnarea celor patru protocoale între Chișinău și Tiraspol?
I.M.: Să vedem. Protocoale au mai fost semnate și cu alte ocazii. De ce ar trebui să fie altfel în cazul celor din 25 noiembrie? Este de înțeles punctul de vedere al Președinției austriece de a insista pe „livrabile” (un cuvânt la modă acum în Europa) dar orice se face în această privință afectează vital interesele naționale ale RM și atunci cred că ar trebui să temperăm exaltarea celor care ar vrea să facă pe plac OSCE. Este mai ușor să verifici deschiderea unui pod și circulația liberă a mijloacelor de transport și a cetățenilor în ambele sensuri și mult mai greu e să garantezi funcționarea fără obstacole a școlilor de limbă română din regiune pentru că există un sistem torționar în această regiune, care continuă să promoveze o propagandă agresivă anti-RM, din care se alimentează și trupele de interne, dar și populația. Iată în acest sens eu am dubii în privința faptului că un protocol ar rezolva problema securității acestor școli, chiar dacă oficialii vor spune altceva.
T.: Ce rol credeți că a jucat în semnarea acestor patru protocoale UE și SUA?
I.M.: UE și SUA sunt vital interesate să impună mai mult dinamism negocierilor cu scopul atingerii unei reglementări durabile și definitive, dar cu păstrarea caracterului indivizibil și suveran al RM. Îmi aduc aminte cu câtă lehamite se porneau spre Viena oficialii americani ai Departamentului de Stat, știind cu o mare probabilitate cum vor fi blocate negocierile și cine și ce rol vor avea în aceste reuniuni (2012-2015). Constat o anumită schimbare a contextului și a motivației unor actori ai acestui format, deși încă nu există o masă critică a elementelor care ar putea să asigure o rezolvare satisfăcătoare, durabilă și democratică.
T.: Ce credeți că a avut în vedere premierul Filip când a spus că, în scurt timp, Chișinăul va prezenta o viziune privind problema transnistreană?
I.M.: Cred că Premierul Pavel Filip își poate singur explica propriile gânduri. Eu cred că este timpul unei politici asumate de Guvern în domeniul reglementării conflictului transnistrean. Lipsa unei politici bine închegate stimulează ambiguități și speculații cu privire la modul în care se procedează în anumite cazuri sau în altele. Nu cred că ar trebui să dăm vina pe mediatori sau observatori că cer Guvernului RM să-și facă cunoscute planurile în ceea ce privește rezolvarea acestui conflict. Înainte de toate este obligația RM să știe ce-și poate dori. Această viziune trebuie să se rezeme solid pe mecanismele și principiile prevăzute de Constituția RM (1994) și Legea privind statutul special al localităților din estul RM (2005), dar și pe mecanismele care îi asigură RM accesul la piața și beneficiile pieței comune europene sub garanția obligațiilor pe care statul, RM, și le-a asumat prin semnarea, la 27 iunie, 2014, a Acordului de Asociere cu UE. Din această perspectivă, RM are mult mai multe pârghii de influență și presiune decât admite. Totul depinde însă de voință politică, de răspundere și capacitate administrativă de a aplica această practică.
T.: Cum calificați rezultatele rundei de negocieri în formatul 5+2 de la Viena?
I.M.: Din nou, negocierile 5+2 nu sunt organizate să ne impresioneze prin rezultate spectaculoase, ci prin crearea de condiții pregătitoare pentru reglementarea definitivă a conflictului. Este obligația negociatorilor RM să nu ne trezim într-o situație în care alții vor decide pentru noi.
T.: Credeți că e posibilă o soluționare a problemei transnistrene fără aportul Rusiei?
I.M.: Nu cred că rolul Rusiei în acest conflict poate fi numit „constructiv”. Niciodată nu a fost. Asta nu înseamnă că reglementarea conflictului poate fi făcută pe furiș de Rusia sau a oricăruia dintre observatorii cooptați la formatul oficial al reglementării. Totuși, nu ar trebui să ne așteptăm la minuni de la acest format, ci mai curând să avem suficientă competență, consistență, viziune, schimbând pas cu pas condițiile care mențin acest conflict în stare de „îngheț latent”, condiții care pot face ca „sabotarea” reglementării să impună un cost mult prea înalt pentru cei care doresc să-și conservele pozițiile printr-un „status quo” care nu reflectă interesele RM. Pe scurt, acest status quo înseamnă militarizarea extremă a regiunii prin conservarea prezenței militarilor ruși din trupele regulate (OGRV), ca și deținerea unui rol de hegemon în actualul format al Misiunii de pacificare, la care se adaugă finanțarea și conducerea trupelor de securitate și militare transnistrene din bugetul federal rus, încălcarea continuă a zonei de securitate și depășirea atribuțiilor militarilor ruși implicați în monitorizarea situațiilor de conflict.
T.: Pe cât de posibilă este soluționarea problemei transnistrene în 2018-2019, așa cum a afirmat Președintele Dodon anterior?
I.M.: Orice este posibil. Depinde mult de principiile și scopurile care se pun la temelia acestei soluționări. Dacă vorbim de o soluționare după modelul lui Kozak, identic ori inspirat din laboratoarele politologiei rusești, atunci mai degrabă aș opta pentru o soluție de „artriție” (înfometare) a regimului decât o rezolvare superficială, dar total opusă interesului național. Din punctul meu de vedere o bună parte din vina pentru tergiversarea reglementării acestui conflict ține de profiturile colosale care s-au făcut prin intermediul acestei enclave secesioniste în beneficul unor grupuri de oligarhi ruși și locali, ucraineni și moldoveni.
T.: Cum apreciați ideea că RM ar trebui să se unească cu România, iar Transnistria să fie recunoscută ca stat independent la nivel internațional?
I.M.: Din păcate, pot fugi de problema transnistreană numai cei care-și propun în mod categoric să emigreze cât mai departe din RM în timpul apropiat. Pentru ceilalți problema nu se pune în acest fel. Dacă nu vom rezolva într-o formă satisfăcătoare pentru interesul național acest conflict menținut până astăzi de Rusia, atunci forțele răului din această regiune vor virusa până la temelii statul și societatea Republicii Moldova, prin ceea ce numim de obicei modelul unei „transnistrizări latente ori rapide” în funcție de zelul cu care ar putea capitula cei care-și doresc acest lucru. O transnistrizare a RM se observă în gradul de intoleranță și dispreț pentru normele UE, pofta de a servi ca sclavi unor interese rusești evidente prin difuzarea de televiziuni de stat, servitutea cu care sunt îndeplinite, adeseori, orice pofte de reproducere a sărbătorilor comuniste sau imperiale rusești în spațiul nostru național. Dacă nu ar exista sprijinul neîncetat pe care unii demnitari îl acordă regimului secesionist, acesta ar dispare în mai puțin de câteva luni. Sub masca pacificatorului generos, Rusia a exportat constant frică, corupție și instabilitate, manipulând mancurți și idioți utili care nu s-au temut de nici un Dumnezeu când au întins mâna după banii otrăviți ai sponsorilor acestui regim. Repet, proiectul reglementării durabile a conflictului transnistrean nu este o ambiție estetică, nu este de vreau sau nu vreau, este o condiție cheie de reziliență pentru cetățenii acestei țări, care și-au dorit un stat în 1991 ca să se protejeze de expansionismul sovietic. Poate lua această reziliență și alte forme? Posibil, dar pentru început trebuie să folosim la maxim resursele și instituțiile acestui stat pentru a identifica și instala soluțiile care pot face posibil scopul formulat mai sus.
T.: Vă mulțumim!
Andriana Cheptine
Sursa: