Probabil, au apărut primele semne ale unor schimbări în ceea ce, timp de 20 şi ceva de ani, se numeşte „reglementarea transnistreană”. Ca să fim absolut corecţi, ar trebui să menţionăm că anumiți indici ai transformărilor au apărut cu ceva timp în urma. Între altele ne referim la evenimentul din 23 octombrie curent, când în cadrul unei conferinţe de presă la agenţia rusă de ştiri „RIA Novosti” actualul ministru al apărării S. Şoigu a menţionat că pentru Moscova devine tot mai problematic a găsi numitor comun cu NATO – în special în cea ce priveşte direcţia sud-vest, ceea ce va impune identificarea unor alte forme de asigurare a apării statului.
Aproximativ în aceeaşi vreme a apărut în presă o opine a lui Nicolae Burduja, secretar general ai Organizaţiei Tratatului pentru Securitate Colectivă (ODKB), referitor la operaţiunea de pacificare din regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Cum a menţionat generalul rus, organizaţia condusă de el anterior nu a avut în vizor operaţiunea respectivă – dar, dacă va apare necesitatea, ei vor asigura pacea în regiune cu implicarea „contingentului militar internaţional”, care îl va înlocui pe actualul contingent rus. Ambele teze nu au apărut pe primele pagini ale presei, fiind puternic umbrite de evenimente mult mai atractive, cum ar fi pregătirea şi desfăşurarea summitului de la Vilnus, revoltele la Kiev, alegerile la Berlin.
Evenimentul la care ne referim riscă și el să rămână neobservat, cu toate că cei de l-au plămădit au speranţe diametral opuse. La 23 decembrie, la orele de vârf ale atenţiei spectatorilor, compania de televiziune rusă NTV a pus pe post un film „documentar” din 3 părţi componente cu durata totală de 45 minute. Filmul se numeşte „Pridnestrovie. Russkii forpost”, ce ar însemna – „Transnistria. Avanpost al Rusiei”.
Din start menţionăm că diferite materiale cu caracter propagandistic de acest gen am văzut multe în perioada de după 1990 – ca să nu spunem, prea multe. Cel din 23 decembrie 2013 are unele caracteristici care îl scot aparte din şirul produselor ordinare.
Începem cu denumirea. Misiunea de „apărător”, de „prim bastion, ultimul bastion”, de „fortăreaţă a intereselor Rusiei” cu regularitate se atribuia regiunii rebele de către liderii rebeliunii, de către patronii acestora din Federația Rusă, de către alţi politicieni cu sau fără influenţă. De data aceasta sintagma a răsunat în interiorul unei opere a canalului oficial de televiziune al Federației Ruse, în cadrul căreia apare de câteva ori viceprim-ministrul rus D. Rogozin. Astfel, putem spune că Rusia a acceptat în mod oficial regiunea rebelă a Republicii Moldova în calitate de „forpost” al său. Repetăm: regiunea transnistreană este o parte indespersabilă a Republicii Moldova, fapt reflectat în Acordul de prietenie şi colaborare Moldo-Rus din 2004.
Integral, conţinutul filmului are scopul de a demonstra că opţiunile europene ale Chişinăului nu sunt susţinute de Tiraspol. Ba mai mult, că ele contravin aspiraţiilor şi populaţiei din dreapta Nistrului şi sunt cauza declinului economic şi social prin care trece regiunea. A fost identificat şi principalul provocator ale greutăţilor la care este impus „poporul transnistrean” – România. Potrivit autorului filmului (ziaristul rus Serghei Holoşevskii) tocmai aspiraţiile anexioniste a Bucureştilor au condiţionat separarea teritorială a Moldovei, „agresiunea” din 1992, declinul economic, migraţiunea.
(Pot greşi, însă imi pare, că pentru prima dată când o lucrare cinematografică de acest gen aruncă un asemenea volum de învinuiri, ofense dure la adresa unui stat membru al ONU. Probabil nu ar fi o exagerare dacă filmulețul ar considerat un mijloc de acţiuni de ordin terorist-spuirtual. Dar, asta ţine de competenţa experţilor în domeniu).
Orice spectator neinformat va rămîne cu concluzia că ar fi destul ca România să renunţe la „aspiraţiile sale teritoriale”, ca în regiune să se refacă stabilitatea.
Practic, din primele cadre, filmul abordează modul în care ar putea fi soluționată problema. Se fac referinţe la „Memorandumul Kozac” din 2003, cu care ocazie se declară că V. Voronin ar fi semnat documentul, dacă nu intervenea ambasadorul SUA. Astfel, probabil, Moscova dă de înţeles că actualul lider al PCRM nu mai este interesant ca lider politic. Autorul filmului interpretează în manieră personală articolele de bază ale „Memorandumului”, declarând că – conform celor acordate – în Republica Mpoldova urmau a rămâne pacificatorii militari ai Federației Ruse pentru un timp de 20 de ani. În text este stipulată cifra de 40 ani (corectată de Voronin) şi nu se indica misiunea. Ba mai mult, se presupunea că semnarea acordului ar fi însemnat şi expirarea operaţiunii de pacificare. Deci, se recurge la minciună din poziţie de autor. Şi nu este o singură dată. Imediat se menţionează că în prezent pe malurile Nistrului pacea este asigurată de contingentele militare ale Federației Ruse şi Transnistriei. Contingentele Republicii Moldova şi Ucrainei nu sunt stipulate. Să fie o greşeală mecanică? Nu cred. Oricine ar scrie referitor la această operaţiune, neapărat, reieşind dint textul Acordului din 1992, numeşte trei contingente. Probabil, autorul știe ceva, despre ce ne aduce la cunoştinţă într-un astfel mod?
Paralel este ţesută o pânză a opiniilor privitor la modul de soluţionare a diferendului, ce finalizează cu părerea unui simplu muzician, care locuieşte în dreapta Nistrului, dar are rude în stânga. Acest artist cere „instaurarea clarităţii şi determinarea statului” acestui pământ: fie federalizare, fie recunoaştere în calitate de stat suveran. Cu acesta se termină valul de atacuri propagandistice turnate asupra Moldovei şi României.
Deci, scopul atacului şi teza lui de bază au devenit clare. Moscova cam epuiezează rezerva de răbdare şi tot mai evident este dispusă pentru a lua o decizie. Cu federalizarea este clar – acceptarea acesteia ar însemna „ofensarea opiniei poporului, expusă la referendum în 2006: majoritatea a optat pentru aderarea la FR-I.L.” şi a „memoriei celor căzuţi în 1992”. Deci, această variantă se exclude. Recunoaşterea la fel nu pare ceva extraordinar, Moscova ar fi putut-o efectua în 2008, sau în 2003, sau o va face oricând îi va părea rezonabil. Probabil, momentul rezonabil soseşte. La Kiev mai este la putere un regim cu care Moscova menţine relaţii necesare. Necesare pentru a transforma în viaţă aspiraţiile sale cu privire la transformarea regiunii transnistrene într-un adevărat „forpost”. Cît timp se va mai menţine acest regim „frăţesc” a lui Ianukovici – cine ştie. Dar, fiind odată transportate la Tiraspol armele şi armamentul necesar, acolo vor rămâne. Nu se exclude că ministrul Şoigu anume asta şi a avut în vedere, când a spus că e necesar a identifica alte modalităţi pentru asigurarea securităţii Federației Ruse. Pentru a-şi atinge scopul, Moscova a trecut cu tăcerea decizia Kievului de a avea la Tiraspol propriul consulat. Dar, poate că şi acestă decizie a fost coordonată.
Pentru Chişinău situaţia la fel se schimbă radical. E una să ai în componenţă o regiune rebelă, dar incapabilă la ceva mai mult decât acte de huliganism. Şi e cu totul altceva a avea la hotar un regim care găzdueşte o brigadă completă (3-5 mii efectiv) a trupelor terestre ruse, dotată cu tipurile de armament specific, inclusiv rachete cu raza medie de acţiune. În condiţiile date Bruxelllesul, probabil, va deveni mult mai rezervat în aspectele de susţinere, renunțând să vorbească de integrare – ceea ce ar produce creşterea furtunoasă a opiniilor antieuropene.
Ion Leahu, expert